Alice Nastase

In ciuda asternutului pufos al fericirii mele de astazi, subscriu intru totul tristetilor si mirarilor voastre: de ce, Doamne, ne indragostim in nestire de barbati nepotriviti?

Istoria mea sentimentala, la fel ca a majoritatii prietenelor mele, e un sir de amoruri incongruente, in care se facea ori ca eu iubesc ca disperata un individ care nu da doi gologani pe mine, ori ca ma iubeste un personaj care pentru mine nu inseamna nimic. Intr-un lant de impulsuri paguboase, am fost mereu atrasa – dar “atrasa” e un cuvant prea frivol pentru caderile mele profunde in asteptare si-n dragoste – de barbati care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de vesnicie. Am vrut sa schimb lasi si curvari in soti buni si fideli. Am vrut sa multiplic, preschimbandu-i in tati si daruindu-le astfel eternitatea, indivizi care traiau de pe azi pe maine si orice proiect care depasea saptamana ii dezechilibra si-i facea sa fuga mancand pamantul. Si m-am mintit ca pot iubi cate un idiot care aparea intr-un moment vibrant al singuratatii mele, convinsa fiind ca imi va fi mai bine daca ma asez in posesia cuiva, decat daca ratacesc la infinit, singura pe pamant.

M-am indragostit de barbati care mi-au scris, fara sa-i cunosc. Am gustat dulcea speranta si scarboasa dezamagire a amorurilor de pe internet, in care la capatul celalalt al iluziilor mele gaseam ori un barbat insurat bocna, ori unul nehotarat pe vecie. Ba chiar, la un moment dat, m-am indragostit de un barbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atat de absurd, incat mai am nevoie de cativa ani in plus ca sa ii gasesc o introducere si-o incheiere care s-o faca aproape credibila.

Am trait cate trei zile de iubire fericita, dupa care obiect-subiectul sentimentelor mele si-a luat toate promisiunile inapoi si, brusc, a inceput sa se poarte oribil. M-am indragostit de cate un barbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – asa ca nu ne-am putut apropia niciodata unul de celalalt. Fara ca asta sa ma scuteasca pe mine de ridicolul suspinelor fara rost. Si, inainte sa aflu eu insami ca am intalnit cea mai potrivita fiinta din lume langa care sa traiesc si sa mor, am fost convinsa ca mi-a fost data din nou suferinta unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru ca tot nepotrivit, cu acte in regula, a fost, la inceput, barbatul langa care, prin nu stiu ce miracol, traiesc astazi povestea de dragoste a vietii mele.

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rastura astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea. Ca, in familiile in care tatal a inselat mama, cresc fetite care fie isi vor alege barbati afemeiati pe care sa ii fidelizeze – ca si cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide ca ele trebuie sa insele mai intai, ca sa nu ajunga in rolul de victima, ci in cel de calau, dar si baietei care fie vor urma orbeste modelul tatalui, fie se vor pozitiona automat in perdanti ai amorului. Asa cum, desigur, mai departe, din familiile in care mama isi insela tatal, vor creste baieti inchisi in sine si ezitanti, si fete care nu se vor indragosti prea curand.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi catre copilaria lor vor subscrie fara ezitari. Din pacate, cei mai multi dintre noi am crescut langa parinti care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, raman suferinta practica, singuratatea concreta, lacrimile lungi pana peste inima, pe care le-am plans de fiecare data cand am ajuns, din nou, la capatul amagirii. Si eu, si voi.

Vad in jurul meu oameni care devin sclavii simturilor lor. Care beau si spun ca nu se pot lipsi de dulcea uitare pe care o gasesc in sticlele care ascund sub dop licori ametitoare. Care mananca prea mult, dar nu sunt in stare sa renunte sa se imbuibe, desi silueta lor fara contur le-a stricat viata si amorurile. Care dorm fara masura si nu-si pot randui cumsecade programul de fiecare zi din cauza diminetilor lor somnoroase. Sau care sunt dependenti de cucerirea exponentilor sexului opus si insala fara masura pentru ca nu-si pot stavili poftele trupului.

Imi place si mie sa dorm, sa mananc si sa beau, ca oricarui om al lumii noastre. Dar pot sa renunt cu usurinta la oricare dintre aceste placeri, pentru ragazul permis de legile firii, desigur. Indraznesc sa cred ca ma pot tine puternica in fata ispitelor. Nu las sa preia comanda nici burta-mi poftitoare de bunatati, nici trupul meu atat de indreptatit doritor de mangaiere, nici mintea mea care s-ar dedulci, de-as lasa-o, la leneveala si nepasare.

Insa imi recunosc, spasita, o slabiciune de necontrolat. Eu, cea mai nostalgica dintre femeile lumii, eu care m-am hranit o viata din tristete si din aburii plansului, marturisesc ca, cel mai mult pe lume, imi place sa rad. Rad rar si nu cu usurinta. Adesea stramb, sceptica, din nas, la lucruri care altora li se par nespus de amuzante. Insa stiu sa vad lumea in culorile rasului, iar atunci cand se intampla ceva care sa-mi merite cu adevarat hohotul vesel ma luminez, ma inalt, ma strabat de toti fiorii placerii.

Iar asta ma face sa pot fi fericita numai langa un om alaturi de care pot rade. Langa o prietena draga, care vede lumea in felul meu si catre care pot intoarce o privire care sa cuprinda in ea toate nuantele pamantului, si sa radem apoi, amandoua, nestavilit, adanc, ravasitor. Nu pot iubi decat un om care sa rada cu mine ca si cum ne-am iubi, intr-un hohot geaman, intr-un inteles comun, crescator, splendid, inaltator.  Iar viata a fost buna cu mine si mi-a dat, in casa  si in suflet, sansa la rasul senin si durabil. Prietena mea frumoasa si buna, care se va intoarce la mine. Barbatul meu superb si destept, care va ramane mereu langa noi. Copiii mei curati si generosi, care stiu sa ma faca sa rad, chiar si atunci cand lumea nedreapta imi cerseste plansul.

Am decretat in casa stare de gratie pentru orice manifestare digestiva zgomotoasa. Am abrogat – temporar, desigur, macar pana implineste Izuta un an, doi, trei – interdictia care fusese absolut nemiloasa pana acum. De fapt, nu numai ca nu mai e interzis, dar ne bucuram din tot sufletul cand auzim cate-o ragaiala, cate-un partz, si-i aducem elogii legate de intensitate, de profunzime. “Oh, ce ragulet mare si frumos!”, spunem. “Ce partz minunat!”, ne extaziem, onest, convinsi fiind ca mult bine va face plecarea dusmanului din burtica adorata.

O batem pe Iza pe spate dupa fiecare masa si nu o culcam si, implicit, nu ne culcam inainte sa scoata aerul din stomacel. “Hai, scumpa noastra, fa un ragulet!”, o imploram noi cu glas sfarsit de oboseala, si dupa masa de la 9 seara, si dupa cea de la 12, si dupa cea de la 3, si dupa aceea de la 6, cand mijesc zorii, iar noi avem ochii si mintile mijite de somn, de nesomn. Ca sa inlesnim iesirea cocolosului de aer, ne plimbam prin casa cu pasi apasati sau urcam si coboram scarile, cu copilul asezat cu capsorul pe umar. Iar cateodata, cand raguletul tot n-a venit si noi nu ne mai tinem pe picioare, lesinam pe cate un colt de canapea, avand, insa, grija, sa nu cumva sa stricam pozitia prielnica eructatiei.

Dupa ce mult chemata garaiala se produce, somnul bebelusei e intrerupt din sfert in sfert de ora de cate o ravaseala a burticii ei minuscule. Iar noi invocam cate un partz izbavitor, care sa aduca somnul binecuvantat, care sa ne ingaduie si noua sa cadem unul in bratele celuilalt si, in aceeasi fractiune de secunda, intr-un somn adanc, devastator, de 10 minute.

Ne crestem copiii cerandu-le sa elibereze cat mai galagios cu putinta orice tensiune a burtii lor mici, apoi ne petrecem urmatorii ani interzicandu-le strict sa faca ceea ce i-am rugat cu atata foc. Ii invatam apoi sa mearga si sa vorbeasca si dupa aceea ii punem sa stea locului si sa taca. Dar asta au constatat-o altii, inaintea mea. Pentru ca toti cei care avem copii ne-am lovit de aceleasi obstacole, de aceleasi miracole.

Am pus cap la cap amintirile noastre adunate in case diferite si corelate acum, in noua noastra viata. Ne-am amintit, si el, si eu, cum ne-am crescut copiii mai mari abandonandu-i fie la bunici – el -, fie in bratele a o mie de bone – eu. Si ne-am hotarat, nebuneste, sa ne crestem singuri copilul. Macar de data asta.

Ne intrebam daca poti sa cresti un copil fara bona si ne raspundem curajos. Facem planuri despre cum o vom cara pe Izuta cu noi, peste tot. Despre cum vom lucra de acasa sau de oriunde, cu fetita atarnata de gat. Despre cum ne vom face somnul si nesomnul cu schimbul, atunci cand va fi nevoie, dar n-o vom lasa in grija niciunui om strain. Visam cu ochii deschisi la minunea de a face lucrurile asa cum trebuie.

Sigur ca, atunci cand ai copii si muncesti pe rupte ca sa razbesti intr-o lume ticnita si nedreapta, de cele mai multe ori nu ai de ales. Ii spui copilului care hohoteste insotindu-te pana la usa ca mama trebuie sa plece ca sa aduca bani pentru jucarii. Dar eu imi amintesc cu inima in lacrimi de cate ori Ilona mi-a spus, printre sughituri de plans, ca nu vrea jucarii, ca nu-i trebuie nimic decat sa stau cu ea, acasa… O vad si acum, cu ochii sufletului, ramasa cu bratele intinse si cu amagirea unei promisiuni mincinoase ca ma voi intoarce curand. Si-as vrea sa rastorn timpul inapoi si sa-mi iau fetita balaie in brate, sa-mi astept inca o data baietelul cel drag, si sa-mi mai traiesc o data viata. Sa-mi dau eu demisia de la Tabu inainte sa ma dea ei afara, si sa ma multumesc cu banii putini dati de stat pentru concediul de maternitate din care nu mi-am luat, pana acum, nicio zi, desi sunt, iata, la cel de-al treilea copil.

Dar pentru ca stiu ca nu se poate rasturna nimic din trecut, construiesc planuri indraznete pentru fetita abia venita in vietile noastre. Ma sfatuiesc cu iubitul meu si cu Ilona cum sa facem ca sa-i fie altfelIzutei, si incercam sa gasim solutii sa randuim zilele si noptile in asa fel, incat sa fie mai bine pentru ea, pentru noi. Macar acum, cand ni s-a dat o noua sansa. Macar miracolul asta sa nu-l mai irosim, si sa-l traim cum se cuvine. Macar de data asta.

Vin sa va urez La multi ani, purtand toata dragostea si recunostinta lumii in suflet. Eram tot aici, cu mainile intinse spre voi, si in urma cu un an, cand, cu obrazul manjit de lacrimi, indrazneam sa profetesc fericiri marete. Si, pentru ca exista minuni pe pamant, mie mi s-au implinit. Am inca momente in care simt ca visez, in care mi se pare ca e prea mult, prea frumos. Dar inteleg ca, dupa o viata in care am invatat pe deplin gustul indoielii, e firesc sa-mi ia un timp sa ma acomodez, sa ma reasez in starea edenica a iubirii implinite.

Va spun, insa, in pragul sarbatorii, ca va simt si va vreau parte din destinul meu. Va scriu, tuturor, numele pe talpa condurului de cristal pe care l-am incaltat in povestea mea incredibila, in care un print, pe care l-am cautat toata viata, m-a gasit sub zambetul meu trist de cenusareasa. Si pasesc azi inainte, sar vesela peste granita dintre ani, stiind ca vor veni, rand pe rand, si fericirile voastre.

Va imbratisez cu sufletul, va urez La multi ani impreuna, va multumesc pentru dragoste si va trimit inapoi iubirea mea, recunostinta mea. Sa ne auzim, sa ne citim, sa ne iubim si sa iubim frumos si cu folos in 2010!

La multi ani!

Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. Pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor.

Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica. La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita,  si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.

Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei.

In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe,  care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, “Craciun fericit!”. Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.

Ea este Iza, fetita pe care am asteptat-o noua luni. Ceilalti din poze sunt Paul, dragostea mea pe care am asteptat-o noua vieti, Ilona, minunea celor noua eternitati ale mele, si doctorita de la Maternitatea Regina Maria, Cezara Bucur, careia ii voi purta recunostinta de noua ori cate noua ani de acum inainte.

In salonul bebelusilor sunt cazati 8 nou-nascuti: sapte baieti, si fetita noastra…

Deocamdata ma opresc aici cu relatarea. Noapte buna, si noua, si voua… Viata minunata, si Izei, si noua…

Sunt in viata cateva praguri, dincolo de care nimic nu mai poate fi la fel ca inainte. Daca privesc in urma, le pot identifica precis. Dar atunci cand le-am trecut, recunosc ca am facut-o cu seninatatea tineretii, fara sa inteleg prea bine ca mi-a fost dat un eveniment insemnat.

Viata mea s-a schimbat pe de-a-ntregul atunci cand am intrat la facultate. A fost prima mea plecare de acasa – pe care am resimtit-o din greu, pentru ca sunt un om cu radacini adanci si inertii apasatoare -, si prima mea intrare intr-o alta lume, de o mie de ori mai frumoasa decat cea in care traisem pana atunci.  Dupa trecerea intr-o lume a cartilor splendide si a cuvintelor magice mi-am descoperit cei mai de pret aliati ai sufletului meu insingurat. Tovarasii de drum si de popas, cei mai dragi, cei mai fideli, cei mai la indemana, mereu: aceia care nu poarta haine, ci coperte de carton…

Desi am avut senzatia trecerii unui prag insemnat atunci cand m-am casatorit, in timp, s-a dovedit ca m-am inselat. Multa, multa vreme dupa ce am spus Da la starea civila si am plecat fruntea in fata preotului, am continuat sa ma simt la fel de a nimanui cum ma simtisem si inainte, o viata intreaga. In schimb, dupa ce am nascut primul meu copil, printr-o decizie a carei adancime n-am deslusit-o deloc la vremea ei, viata mea s-a schimbat profund, iremediabil. Dincolo de Ilona, nimic n-a mai fost niciodata la fel.

A venit apoi al doilea copil, asezat in matca acelorasi intelesuri, in leaganul aceleiasi ere frumoase. Insa acum, cu doar o zi inainte sa nasc un alt prunc, unul zamislit din dragoste mare, ma simt din nou in fata unui prag insemnat al vietii mele. De maine, viata mea va lua iarasi un alt sens. Dragostea mea, gasita tarziu si capatata cu truda, va aluneca intr-o alta felie de destin. In mod sigur, lucrurile se vor schimba intre noi, intr-o rostogolire de dragoste si mai mare, si, poate, si mai greu de indurat.

Cum va fi? Cum ne va fi?

Astept sa vad, sa simt, sa traiesc. Si, pana atunci, sa ma intreb, o data cu voi, care v-au fost pragurile insemnate in viata. Le-ati trecut stiind ce urmeaza, sau le-ati gasit intelesul mai tarziu? Prea tarziu?

Nu am gasit inca cea mai buna cale pentru a exprima si trairile care nu inseamna neaparat bucurie. Nu stiu sa-mi cert iubitul si nici nu sunt in stare sa-mi dojenesc copiii fara sa-mi fac mai mult rau. De cate ori, exprimand o nemultumire, aduc tristete celor pe care ii iubesc, ma impovarez cu lacrimile lor si sufar mai mult decat daca nu as fi spus nimic. Si, totusi, eu stiu ca micile mele reprosuri sunt semne de mare iubire. Ca felul in care sunt atenta la fiecare gest al lor, la fiecare raspuns al meu, e o dovada ca ii iubesc si imi pasa.

Imi mustru barbatul cand as fi vrut sa fie si sa faca altfel, pentru ca nu vreau sa adun reprosuri care, in timp, sa se transforme in sedimente care sa-mi otraveasca apele iubirii. Nu cred in relatiile in care ne prefacem ca nu observam ca se intampla si lucruri care ne amarasc inima, doar de dragul de-a evita o discutie. Eu cred, eu sper ca, lamurite la timp, divergentele sunt reduse la zero si preschimbate in noi puncte de plecare, de zbor spre lumina.

Imi cert copiii cand nu sunt de acord cu ce fac, chiar daca stiu ca asta ii mahneste si, uneori, ii face sa planga si pe ei, si, apoi, si pe mine. Dar nu vreau sa-i las sa creasca altfel decat se cuvine, numai de dragul de-a le canta in struna si de-a lua premiul “cea mai de gashka mama din cartier”.

Insa stiu ca ar trebui sa caut si sa gasesc modalitati mai bune de-a aseza reprosurile in cuvinte. Sunt sigura ca exista si tonuri mai blande pe care sa spui ce ai de glasuit. Ca trebuie sa existe echivalentul expresiei “mana de fier in manusa de catifea” si la nivelul cuvintelor. Doar ca eu inca mai caut formula cea buna. Inca ma mai doare ca nu am gasit-o. Mai ales atunci cand vocea mea imi joaca feste. Cand glasul meu suna mai aspru decat imi bate inima. Cand lacrima mea e mai sarata decat a celui pe care, din dragoste, l-am facut sa planga.

Intrasem in aula adanca, plina de tineri care asteptau nedumeriti sa inceapa minunea. Prima mea zi de studenta ma trezise cu frisoanele nerabdarii si ma obligase la fuga speriata, din caminul sarman si pana la Universitate, manata aprig din urma de teama si de rusinea ca nu cumva sa intarzii chiar in ziua dintai a studentiei mele.

Mi se pare ciudat ca, desi am inscris-o in toate calendarele ca pe o data insemnata, nu-mi mai amintesc, totusi, nimic din ziua aceea. Sau, mai degraba, nimic altceva… Il vad si acum, insa, cu ochii sufletului, pe baiatul brunet, cu profil de poet, care statea in picioare, langa perete. Pe baiatul de care m-am indragostit in anotimpul acela si pe care, in felul meu ciudat si fidel, il iubesc si acum.

In amintirile mele, povestea noastra de dragoste a inceput curand dupa ce i-am zarit zambetul. Mi-au atras atentia si glasul lui cu ritm lenes si accent venit de undeva din nord de tara, si frumusetea lui ciudata, parca de neobservat pentru toata lumea, dar atat de evidenta inimii mele. Si pot sa spun precis ce inflexiuni avea vocea lui cand m-a intrebat prima data din ce oras vin.

Am fost aproape nedespartiti pe tot parcursul anului intai. Stateam impreuna la cursuri si foarte adesea plecam amandoi in cate un parc, la film, la biblioteca sau la cate un meci. Pentru ca el iubea fotbalul, iar eu il iubeam pe el. Si, totusi, in tot intervalul acela, nu vorbeam despre dragoste. Doar despre carti, despre nelinisti, despre adevaruri gasite printre foi de seminar. Despre tainele limbii spaniole, pe care o invatam amandoi. Nu ne atingeam aproape niciodata decat in treacat, si atunci baieteste, ca doi camarazi.

“Ce deghizare grozava a gasit, ca sa ne lase lumea in pace”, imi spuneam. Si-i acceptam regulile jocului, convinsa fiind ca, in curand, vom trece in etapa fireasca a relatiei noastre. Si ne vom casatori, si vom avea copii, si vom trai fericiti pana la adanci margini de suflet si de speranta in doi.

Exact inainte de intrarea in vacanta de vara, dupa aproape un an petrecut umar la umar, suflet langa suflet cu el, ne-am intalnit intr-o dimineata chiar la intrarea in facultate. Tinea de mana o fata balaie si draguta, care-l privea cu ochi inmuiati in adoratie. “Ea e iubita mea”, mi-a spus, strangand-o pe dupa umeri, fericit. “Ma bucur mult sa ti-o prezint”, a continuat, cu glas sincer entuziasmat. Nu am auzit decat fragmente din discursul lui in care ii explica iubitei cat de buni prieteni suntem, cum invatam noi amandoi si ce loc insemnat ocup in galeria lui de amici. Imi vuiau urechile, ma coplesea un vartej de neintelesuri.

Am zacut o vara intreaga si abia tarziu, cand ninsese deja peste anul al doilea de facultate, am avut curajul sa il intreb ce s-a intamplat atunci…
Stiu sigur ca nu s-a prefacut. A fost uimit in mod onest si intristat pana-n miezul sufletului cand mi-a spus ca nici prin gand nu-i trecuse ca pot simti pentru el altceva decat camaraderie. Si lacrimile mele, care mi-au insotit marturisirea cumplit de tarzie, l-au durut. Dar nu au mai folosit la nimic.

Abia peste ani care mi-au vindecat tristetea am inteles unde am gresit. Abia dupa mult timp si dupa multe intrebari am fost in stare sa ma dezic de tacerea care-mi fusese mai comoda decat adevarul.

Am avut nevoie de o lectie pe care n-am s-o uit niciodata, ca sa invat ca sentimentele nu ingaduie sa fie ascunse si trecute sub tacere. Am trait in viata un episod asezat sub semnul neintelesului amar, ca sa pot sa-mi strabat restul drumului prin viata avand curaj sa spun ce simt.

De atunci, lupt pentru dreptul cuvintelor si al gesturilor de-a vorbi despre dragoste. Militez pentru prieteniile marturisite. Cer exprimarea sentimentelor. Revendic dreptul recunostintei de a fi declarate fara retineri. Si fac asta in fiecare zi, avand curajul sa spun parintilor mei cat de mult imi e dor de anii cand imi erau alaturi, copiilor mei cat de nepretuiti sunt, prietenilor care-mi fac viata atat de frumoasa, cat de scumpi imi sunt. Trimit mereu semne de drag si bomboane-inimioare celor care si-au gasit locul in sufletul meu. Si nu ma tem sa spun “Mi-e dor”. Nu mi-e rusine sa spun “Iarta-ma”. Am mereu curajul sa strig: “Te iubesc!”

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie. Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata, sau se ating doar din obligatie, fie in virtutea politetii de cuplu, fie pentru ca, din cand in cand, ii oropseste si-i ajunge din urma fiziologia.

Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta. Mi se parea ca nu e de demnitatea mea poetica sa consider sexul un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor, si puterea de a filosofa pe doua voci armonizate. Dar am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa celalalt, nu adorm fericiti si imbratisati, si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in asternut, peste trupul celuilalt, atrofiaza, incet-incet, feminitatea si masculinitatea si, in timp, mototolesc si pofta de filosofie. Stiu multe cupluri care rezista impreuna, desi nu fac sex cu anii. Ei intre ei. Dar fac sex cu altii, au amanti sau amante, chiar daca nu de cursa lunga, dar macar la ocazii. Sunt cei disponibili, pseudocasatoritii, pe care am invatat sa-i recunosc de la o posta, fiindca am facut eu insami parte din gasca, la un moment dat. Si stiu destule cupluri in care cei doi, la fel, nu fac sex cu anii nici ei intre ei, nici cu altii, si stiu sa-i recunosc si pe astia dupa privirea sleampata si dupa aspiratiile vestejite. Sunt casatoritii blazati. Resemnatii neiubirii. Putinii oameni fericiti si entuziasti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se tin de mijloc cand merg pe strada si se saruta de cate ori au impresia ca nu-i vede cineva. Nu, nu, sunt si cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea – aceia sunt prefacutii, cei care ar merita Oscarul pentru interpretarea rolului principal in filmul “Hei, noi avem o viata implinita, nu ca voi!”…

Eu mi-am dorit dintotdeauna o iubire mare, in care sa fim un singur trup, acelasi suflet. Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletul atunci cand ne imbratisam. Sa nu mai stim unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri pe pamant, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati in timp ce dormim imbratisati. Eu am stiut dintotdeauna ca nu exista iubire fara sex, suflet fara trup, fericire cu ganduri comune si dorinte una hais, alta cea. Doar ca, la un moment dat, obosisem sa caut. Doar ca, dupa insingurari care-mi ranisera demnitatea, renuntasem sa sper ca-mi va fi dat mie sa traiesc o iubire mare, implinita, intreaga. Dar nu am abdicat niciodata de la credinta mea. Undeva, intr-un strafund de gand optimist, am stiut, dintotdeauna, ca nu exista dragoste fara sex, gand fara vis, suflet fara trup, intr-o iubire inalta si definitiva. Intr-o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar, uneori, nu mai avem puterea sa cautam sau macar sa asteptam. Si-atunci ne multumim cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firimituri de bucurie in doi. Si atunci se face trist si se face zadarnic, in jur, si in noi. Si-atunci se face pacat, ce pacat…

Lucrez la un proiect care ma obliga sa ma intalnesc cu multi oameni si sa discutam, cat mai onest, despre povestile lor de viata. Si despre povestile lor de iubire.

Stiam asta de mai  multa vreme. O aflasem din propria mea viata, din propriile mele experiente. Dar acum mi se confirma, dureros de clar, ca nu avem rabdare sa ne asteptam dragostea.

Crestem cu setea nebuna de a ne indragosti. Ne visam mirese inca de cand rasfoim primele carti de povesti, in care nu exista niciun final fara nunta mare si fara “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”. Si-apoi ne indragostim orbeste, din dor nebun de dragoste, chiar daca uneori alegem la intamplare omul langa care sa ramanem.

Gasesc in povestile altora, si in povestile mele, tot felul de motive pentru care oamenii s-au casatorit.  Unii au facut-o pentru ca rostogolirea varstelor le dadea fiori. “Aveam 30 de ani, era timpul  sa ma insor”, imi spune cineva. “Trebuia sa ma marit, nu voiam sa raman fata batrana”, aud in multe locuri.

Multi s-au casatorit pentru ca au cedat insistentelor celor de langa ei. “M-a cerut de sotie, a venit la parinti si ei s-au bucurat ca o sa ma asez la casa mea”, imi povesteste una dintre femeile cu care stau da vorba. “Isi dorea sa se marite, insista de cativa ani si, pana la urma am cedat”, isi aminteste un domn de momentul deciziei de a se insura. Altii s-au recules dupa primele deceptii.  ”Ma inselase, imi doream doar pe cineva fidel, ca sa nu mai sufar niciodata”, spune un barbat cu care vorbesc. “Parea un om bun, intelectual, m-am gandit ca nu poate sa iasa rau”, se justifica o doamna cand isi aminteste de motivele pentru care s-a casatorit. “Imi doream o casa, o familie, o situatie”…

Nu am auzit prea multi care sa-mi spuna ca s-au casatorit pentru ca nu mai puteau trai unul fara celalat. Am intalnit foarte putini oameni care sa declare, intr-o marturisire absolut onesta, ca s-au casatorit pentru ca simteau ca sunt una si aceeasi fiinta cu omul iubit. Pentru ca nu mai puteau de dorinta si de patima. Pentru ca orice despartire ii durea ca o pedeapsa nemeritata.

Stim ca trebuie sa vina dragostea, dar nu avem puterea s-o asteptam pe cea adevarata. In anii de singuratate ne incoltesc banuielile cum ca nici n-ar exista marile iubiri. Sintagma “nimeni nu-i perfect” ne oblojeste compromisurile si ni le face suportabile, in vreme ce “oricum nu gasesti pe altcineva mai bun” ne justifica inertiile. Si-atunci ne cautam cu tot dinadinsul un surogat de iubire. Ne multumim cu relatii caldute, pe care le consideram mai bune ca nimic, desi in adancul inimii stim ca am facut rabat de la multe sperante. Vin apoi copiii, iar scuza ca ramanem blocati intr-o viata amortita si searbada de dragul copiilor ne fereste de pacostea de a ne cere dreptul la fericire. Si, oricat de mult ne-am visa ca, daca e sa vina peste noi o mare iubire vine ea oricum, fara sa se sperie de verighete sau conventii, de obicei nu se intampla asa. Oamenii casatoriti care se intalnesc cu alti oameni pe furis nu traiesc mari iubiri, ci amantlacuri dureroase pentru ei si pentru cei din jur.

In fiecare zi incerc sa le spun copiilor mei sa nu se grabeasca in niciuna dintre alegerile lor, sperand ca, astfel, cand va fi sa ia marile decizii, sa nu-si aseze iubirile sub imperiul urgentei. In fiecare noapte as vrea sa inventez pentru prietenele mele, pe care le cunosc sau pe care nu le-am intalnit, cel mai convingator mesaj, prin care sa le implor sa astepte in tihna, sa nu se amageasca, sa nu se multumeasca cu putin.

Stau cu barbatul pe care il iubesc mai presus de orice indoiala si ne povestim vietile, si ne minunam de cate ori am alunecat unul pe langa celalalt fara sa ne cunoastem, apoi fara sa ne recunoastem. Ani la rand am trecut in fuga pe culoarele facultatii lui, dar n-am ridicat niciodata ochii din pamant. Eram prea grabita sa alerg dupa o himera, dupa o iubire inventata, pentru un baiat care, mai mult ca sigur, nici nu-si aminteste de mine. Alti ani am petrecut locuind in blocuri vecine, plimband in acelasi parc carucioare cu copii facuti nu din dorinta nebuna de a-l vedea pe cel de langa noi multiplicat intr-o mie de suflete mici, ci pentru ca testele de sarcina nu se sinchisesc de certitudinile inimii.

Imi pare rau de toti anii in care am facut compromisuri. Mi-e ciuda de toate risipirile mele de pana acum. As fi vrut sa fi avut rabdare. Dar pentru ca nu mai pot schimba nimic, ii rog ,pe cei care pot, sa nu-si franga aripile in vieti mintite. Sa astepte zborul cel mai inalt. Pentru ca norocul ii ajuta numai pe cei curajosi. Pentru ca dragostea vine cu adevarat doar la cei care au puterea s-o astepte.

Va invit incepand de astazi sa povestim impreuna intamplari adevarate in care, prin si din iubire, ne-am depasit propriile limite. In care ne-am azvarlit invingandu-ne lasitatile si temerile, sau in care am avut curajul sa ne cufundam dureros, pana la granita dincolo de care nimic nu va mai fi la fel ca inainte. Va promit ca voi scrie, de-a lungul saptamanilor ce vor urma, povesti despre limitele mele incalcate din prea multa, sau prea putina iubire,  despre barierele pe care am reusit sa le rup, despre nemarginirile de frumusete sau de indrazneala sau de tristete pe care mi le-am ingaduit intr-o viata de om. Si va invit sa faceti la fel. Trimiteti-mi povestile voastre, mai lungi sau mai scurte, mai vesele sau mai triste, dar neaparat adevarate. Si pe aceea pe care o vom decreta impreuna a fi cea mai frumoasa poveste o voi premia publicand-o – cu poza autorului! – in numarul de noiembrie al revistei Tango si intr-o sectiune speciala pe site-ul nostru, iar autorul ei va primi si un premiu minunat oferit de LG: o cina pentru doua persoane, intr-un loc romantic, bun pentru construit amintiri fara limite.

Alaturi de povestea castigatoare vom publica si lucrarea premiata in concursul Arta fara limite, organizat de LG Electronics Romania,  prin care elevii de la Liceul de Arte Plastice N. Tonitza din Bucuresti sunt invitati sa realizeze picturi digitale sau traditionale. Te poti implica in sustinerea elevilor si in cadrul concursului special LG, desfasurat pe www.concurslg.ro .

Regulamentul oficial al concursului nostru poate fi accesat la sectiunea Concurs, pe www.revistatango.ro si pe www.lge.ro

Imbratisare si zbor

Am fost, o viata intreaga, banuitoare si geloasa. Am stat cu ochii atintiti asupra barbatului iubit si, ori de cate ori mi s-a parut ca povestea noastra scartaie, m-am dat de trei mii de ori peste cap ca sa o fac sa mearga din nou, ca sa-l schimb pe el, sa-l fac bun si indragostit ca la inceput.

Ca sa aflu cum sa procedez mai eficient in actiunea de renovare, i-am scotocit in buzunare si in telefon. I-am sters numerele care-mi pareau a ascunde printre cifre ispite periculoase pentru mine si, pentru orice privire nelalocul ei, i-am facut scandal, morala sau macar mutre acre. Am invatat pe de rost scheme tampite din reviste – zece trucuri ca sa-l faci sa fie dependent de tine, sapte tertipuri sexuale care nu dau gres, douasprezece minciuni care fac bine relatiei. M-am purtat mereu ca si cum el ar fi in posesia mea nu doar cu numele, ci si cu sangele, cu gandurile si cu impulsurile lui- pe care sufeream ca nu i le pot tine in lesa, pe care sufeream ca el nu si le tinea deloc sub stapanire. Credeam ca, daca il tin sub control, daca il apar de inconstanta, de infidelitatea lui intrata in oase, e ca si cum mi-as apara dragostea de risipa. Dar nu a fost asa. Rolul pe care-l jucam zi de zi incepuse sa ma oboseasca cumplit. Mai intai mi-am dat seama cat de nefericita sunt eu, si abia apoi am inteles ca, atata timp cat sunt nesigura, nenaturala si complet lipsita de bucurie in relatia noastra, nu-l voi putea face nici pe el fericit.

Mi-a fost greu acum, cand mi-am regasit dragostea, sa renunt la vechile temeri. Mi-am reinvatat cu truda sufletul sa fie liber, somnul sa-mi aduca odihna, gandul sa nu-mi mai stea la panda. Barbatului de care m-am indragostit si pe care-l port in suflet si in sange, nu-i pun conditii si nu ma mai port ca si cum l-as avea pe inventar. Nu-l intreb ce gandeste si cu cine s-a intalnit cand n-am fost impreuna. Nu-i intorc buzunarele pe dos, nici atunci cand ii pun hainele la spalat. Iar cu telefonul lui, pe care eu i l-am daruit, nici nu stiu sa umblu si nici nu vreau sa invat.

Pentru prima data in viata, iubesc un barbat atat de mult, incat ma simt libera, si il vreau liber. Nu emit drepturi cu aere oficiale, ci doar ii incredintez, clipa de clipa, dragostea mea. Daca va vrea sa plece, n-am sa-i atarn de glezna. Doar am sa-l astept, iubindu-l cu voie, fara voie, pentru totdeauna. Dar eu simt arzand in noi o iubire pe care am asteptat-o toata viata. Si stiu ca, asa cum se intampla celor norocosi si neingraditi de conventii, atunci cand intindem unul spre altul bratele pentru imbratisare, e ca si cum am intinde aripile pentru zbor.

A venit in Bucuresti Nina Cassian. Am asteptat-o la aeroport eu si prietenul ei de-o viata, Dragos Cojocaru. ( Si nimeni altcineva…) Am dus-o la hotel in Fordul meu- pe care nici macar nu apucasem sa-l duc la spalatorie. M-am simtit stanjenita de primirea noastra modesta, dar Nina Cassian ne-a multumit de o mie de ori. Mi-a aratat ca, de dragul meu, stiind ca o voi intampina la aeroport, a imbracat rochia gri pe care i-am daruit-o la ultima noastra intalnire, anul trecut, eu si creatoarea Cristina Nichita, care o croise special pentru venirea dragei, minunatei, splendidei poete.

Cum te simti, Nina?, a intrebat-o Dragos dupa ce ne-am urcat in masina. Iar eu mi-am intors ochii spre ea, asteptandu-i raspunsul.

Si Nina ne-a recitat din Arghezi, cu glas grav, cu tigara intre degetele ei lungi si subtiri.

“Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.

E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine”.

Si eu am pornit motorul plangand.

Suntem prieteni de-o viata, si pentru toata viata, desi unii dintre noi s-au intalnit aseara pentru prima oara. Cand am auzit de intalnirea de la Brasov, pusa la cale de Pisica, am avut acelasi zvacnet de acum cateva saptamani cand fetele s-au intalnit la Pitesti. Numai ca, de data asta, chiar a fost posibil sa pornim la drum. Si am petreceut impreuna o seara de care ne vom aduce aminte mereu, in care am ras cu lacrima emotiei in coltul inimii, si ne-am recunoscut, inca si inca o data, ca si cum am fi venit din alte vieti in care nu ne-am despartit nicio clipa.

Pisica si sotul ei, Dan, Adi (al Simonei, fiindca acolo pe blog s-a consacrat), bacauanca noastra Sara, Cristina Bizu si baietelul ei Angelo, ne-au primit cu bratele si sufletul deschis pe noi, Alice, Paul si baietelul cel mic al lui Paul, Matei. Noi suntem in poze, noi ne rasfatam cu amintiri atat de proaspete, atat de adanci.

http://www.youtube.com/watch?v=yM2-L5MUEkU adica… Amigos para siempre, cu Jose Carreras si Sarah Brightman

Nu am renuntat niciodata la gandul ca voi mai avea inca un copil. Chiar si in perioadele in care ajunsesem sa ma indoiesc ca mai exista dragoste pe lume, nu reuseam sa imi alung pe de-a-ntregul speranta ca, printr-un miracol ale carui ite nu reuseam sa le deslusesc, voi fi mama din nou. Apoi, lucrurile s-au rostogolit catre viata mea de astazi fara sa am timp sa ma dezmeticesc. M-am indragostit brusc si definitiv, exact atunci cand renuntasem la orice vis de iubire. Si am constatat ca am ramas insarcinata inainte sa pricep ce se intampla cu mine, ce va fi cu viata mea, cu dragostea noastra inghesuita printre conventii si prejudecati.

N-am avut nevoie sa pritocesc prea mult gandurile legate de sarcina ca sa ma lamuresc ca mi-as dori, din tot sufletul, inca o fetita. Sunt mandra de relatia pe care o am cu baietelul meu, dar am gandit de la bun inceput ca m-as descurca mai bine sa am inca o fetita, ca amintirile mele vii de fata care nu s-a indepartat niciodata de tot de copilarie, mi-ar fi fost mai de ajutor daca as fi facut acum, in cumpana maturitatii, o surioara pentru copiii mei. Si nu pot sa ascund ca mi-as fi dorit o fetita si pentru barbatul meu, care era deja tata de baieti atunci cand l-am cunoscut.

Cand prima echografie la care medicul a incercat sa afle sexul copilului ne-a adus vestea ca vom avea un baietel, am fost, cumva, dezamagita. Dar m-am consolat cu gandul ca Dumnezeu le randuieste mai bine decat pricepem noi. Ca, intotdeauna, soarta face ordine intr-un fel cu mult mai intelept decat reusim noi prin propria noastra vointa. Si am consimtit, din adancul inimii, la adevarul ca traim intr-o lume in care barbatii au sanse mai mari decat femeile sa fie fericiti, ca baietii au mai multe drepturi si libertati decat fetele, ca exista mai putina tentatie spre suferinta incastrata in genele masculine decat in cele femeiesti.

Am petrecut mai bine de doua luni, convinsa ca port in pantec un baietel. I-am cautat nume – si nu am gasit niciunul, fiindca nu stiam decat unul singur, de fata… Asa ca pe baietelul nostru ghicit in lumea aceea de umbre albe si negre, ca-ntr-un zat de cafea, l-am rasfatat cu prenume incerte, alintator-caraghioase. Le-am dat baietilor nostri mai mari prilej de bucurie la gandul ca vor avea un frate, iar pe Ilona am consolat-o cum am putut, fiindca ea a fost singura care a protestat vehement si-a spus lucrurilor pe nume: prea multi baieti si doar o fata…

Am fost, din nou, zilele trecute, la un echograf performant. Si mi s-a spus, fara ezitari, ca voi avea o fetita. Nu am mai crezut. Am mai stat putin, sa ma dezmeticesc, si am repetat echografia, la alt medic. Acum nu ma mai indoiesc. Voi avea o fetita, asa cum mi-am dorit nebuneste, in fiecare gand, in fiecare vis. De cand am aflat, ma imbat de revelatia ca, atunci cand iti doresti ceva din tot sufletul, dorinta se implineste. Ca eu, care m-am plans mereu de soarta mea intoarsa cu fata spre fata amara a lunii, am parte de mai mult noroc decat am indraznit sa cer vreodata. Ca, dupa ce am renuntat sa mai ratacesc printre amoruri mintite, mi-a fost dat sa traiesc o iubire atat de mare, incat nu-mi lasa loc de ezitari. Ca voi avea fetita pe care am asteptat-o mereu. Si care va purta numele pe care l-am gasit amandoi deodata intr-un adanc de speranta, intr-un inceput de zbor care nu se va termina niciodata.

P.S. Nu uitati, astept si povestile voastre, despre iubirile fara limite pe care le-ati trait sau le-ati visat, pe adresa alice@revistatango.ro- pentru concursul LG, Dragoste fara limite.

Nu au curajul sa spuna cinstit ca nu le placi indeajuns. Sau ca s-au plictisit. Sau ca si-au gasit pe altcineva. Sau ca aveau de mai demult inca o duduie in asteptare si, dupa ce au avut o aventura cu tine, vor sa se intoarca, spasiti la cea dintai.  Si atunci, inevitabil, impacheteaza discursul lor de despartire intr-o poleiala care fosneste sinistru.

Barbatilor li se pare ca, daca toarna o explicatie siropoasa, de genul celor care nu spun nimic, desi sunt doldora de vorbe mari, se salveaza si in ochii parasitei, dar si in fata propriei lor constiinte. De la “esti prea buna pentru mine” si pana la “ceea ce simt pentru tine este atat de puternic, incat ma sperie”, am auzit intreaga gama de gogosi prevestitoare de separare. In filme, in povestirile inlacrimate ale prietenelor, dar si folosind propriul meu ciocanel, propria mea scarita, ambele disperate, umilite, uluite.

Insa, recunosc ca episodul care m-a tulburat cel mai tare, in primul rand prin felul artistic desavarsit in care a fost povestit – si trait- de Nina Cassian este cel din “Confidentele fictive” ale autoarei. Istoria scrisa si transcrisa cu sange de mainile superbe ale poetei-pianiste- nonconformiste se numeste “Atat de grozava si adio” si este un episod desprins parca din vietile noastre, ale tuturor. Un moment de adanca traire si de profunda durere, in care un barbat iubit, preaiubit, nepermis de iubit, vine la intalnire la bratul unei noi achizitii feminine si ii explica celei pe care o iubise pana ieri ca ea e mai presus de explicatiile de rand, ca ea e deasupra intelesurilor pamantesti, ca dragostea lor ciudata si rara va ramane mereu in afara legilor lumii, ca ea, femeia care nu seamana cu nimeni, e atat de grozava… Si adio.

I-am citit durerea printre randuri si i-am ascultat-o cu propriul meu suflet ciulit si intristat, atunci cand mi-a dezvaluit ca este o poveste adevarata, ca acea confidenta declarata fictiva nu e altceva decat o marturisire onesta, insangerata, asa cum sunt aproape toate din cartea domniei sale. Si mi-am dat seama cat de asemanatoare suntem noi, toate femeile lumii, de la cele mai simple, la reginele cuvantului, de la muritoare, la zeite. Cat de fara margini stim sa iubim, cat de fara limite suntem in stare sa ne amagim. Cat de puternice suntem in indrazneala noastra de-a ne indragosti iar si iar, fara sa ne lasam doborate de grindina de adio care ar fi putut sa ne ucida, dar, pana la urma, ne-a facut atat de grozave.

P.S. Va reamintesc de concursul nostru realizat impreuna cu LG sub titlul Dragoste fara limite, va scriu din nou adresa de mail unde astept povestile voastre bune de inscris in concurs, demne sa primeasca premiul publicarii in revista si pe site-ul nostru, dar si pe acela constand intr-o cina in doi intr-un restaurant frumos, la alegerea celui, celei care castiga: alice@revistatango.ro

Stiu ca, daca ar fi sa folosim unitati de masura conventionale si evaluari estetice obisnuite, ar trebui sa marturisim ca, atunci cand sunt gravide, femeile nu strabat chiar stadiul lor de maxima frumusete. Cele mai multe dintre domnitele care urmeaza sa nasca se plang ca nu mai suporta asteptarea, ca le e visul greu, ca nu se pot adapta la schimbarile naravase ale trupului si, foarte adesea, la nabadaile mintii lor. Ca sufera pentru ca si-au pierdut agilitatea, ca le e dor sa fie subtiri, mladioase, fragile intre bratele barbatului iubit si dorit.

As minti daca as spune ca nu strabat eu insami toate framantarile prin care trebuie sa fi trecut toate femeile lumii. As fi ipocrita sa declar ca ma simt mai atragatoare ca niciodata. Oglinda imi intoarce, cel mai adesea, contururi si umbre neprietenoase. Nu-mi gasesc haine potrivite si nici atitudini pe masura trupului meu care si-a schimbat si prioritatile si centrul de greutate. Si, totusi, nu contenesc sa ma minunez de stralucirea pe care mi-o descopar in fotografii, de senzualitatea pe care o intalnesc, uimita, atunci cand ma vad surprinsa intr-o secunda de neatentie a mintii la incordarea trupului. Si-mi amintesc, de fiecare data, ca, intr-un reflex repetat la infinit, femeile s-au vrut pictate sau fotografiate in lunile in care trupul lor adapostea o viata viitoare. Ca a devenit aproape un loc comun ca gravidele sa pozeze goale pe copertele revistelor sau doar pentru spatiul tainic si tandru al albumului lor de acasa. Ca e inevitebil sa vrei sa spui, macar o data, in lunile de sarcina – rastimpul tau de maxima dragoste si culminanta feminitate: “Clipa, ramai, esti, sunt atat de frumoasa…”

P.S. Astept in continuare pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. V-am pregatit premiul publicarii in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Viata mea intreaga am asezat-o sub semnul intrebarilor formulate cu sufletul ravasit de emotie. Am crescut cu gandul din povestea Bunicului, intrebandu-ma “Dar cocorii unde se duc, cand se duc?”, apoi adolescenta si dragostea dintai mi-au stat de veghe in lanul de secara si m-am incapatanat sa incerc sa aflu unde se duc ratele de pe lac, iarna, cand apele ingheata…

Si au venit dupa aceea iubirile care au plecat si pe care nu le-am mai gasit niciodata. Iubirile mari si frumoase, pe care le-am lasat sa se risipeasca printre nimicuri. Iubirile meschine si mintite, de care am reusit sa ma eliberez, dupa incrancenari care m-au costat taifunuri de orgolii si lacrimi. Si m-am intrebat, cu inima insangerata, unde se duc iubirile in care am crezut fie si macar o secunda? Ce se alege de speranta noastra dintai? Cum de se domoleste bataia inimii? Sub imperiul carei nepasari sau dureri sau rataciri inima inceteaza dintr-o data sa cante si incepe sa ticaie banal, ca un ceasornic care nu stie sa faca altceva decat sa bata spre a ne masura destramarea?

Iubirile pe care nu  le-am trait niciodata unde se duc? In tara iubirilor netraite – un fel de sanctuar care se deschide doar pentru cei norocosi, care au dreptul la a doua sansa? Dar iubirile pe care doar le-am visat ne asteapta acolo, cuminti, intr-o lume onirica, si, intr-o alta noapte cu luna ne vor da dreptul sa le visam pana la capat?

Am auzit aseara, dintr-o intamplare, cantecul sub ritmul caruia mi-am asezat dragostea mare si intreaga sub semnul careia traiesc astazi. A fost cantecul marii mele sperante de inceput, declaratia mea de dragoste asa cum nu am mai trait niciodata. Cantecul meu de teama si de insingurare in asteptarea unei iubiri care ar fi putut sa nu-mi fie intoarsa, a unei decizii care ar fi putut sa nu vina nicicand. Alegerea mea de a nu lupta. Decizia mea de a nu ma indoi. De a iubi si atat. L-am ascultat si am plans, pentru ca mi-a adus dintr-o data in inima tot dorul nebunesc, si dulce, si enorm, pe care l-am purtat cu mine fara sa il pot spune nimanui. Fara macar sa il pot aseza in cuvinte. Am plans, pentru ca m-a facut sa imi amintesc toata sfasierea si toata stralucirea sub care mi s-a nascut dragostea. Pentru ca m-a durut cumplit sa inteleg ca sunt gata sa fac cea mai amarnica, cea mai de neiertat greseala. Si sa uit cum a fost. Si sa merg mai departe pe drumul uitarii. Pe drumul la capatul caruia asteapta, intotdeauna, calma si ferma in nemilosenia ei, intrebarea: Dar iubirile unde se duc, cand se duc? http://www.youtube.com/watch?v=lVOu47ib9s8&feature=related

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

M-am intalnit de curand cu unul dintre baietii care, in anii de liceu, era categorisit drept sex-simbol. Mi-am amintit cum, pe vremea aceea, cand nu aveam idoli la televizor, pentru ca la televizor nu ne uitam deloc, erau printre noi, adolescentii, cateva personaje emblema care polarizau toate interesele. Era, musai, un baiat splendid si plin de farmec, de care se indragosteau toate fetele. El nu se indragostea de niciuna, pentru ca pricepuse, devreme, ca propria lui indragosteala ar atrage dupa sine scaderea vertiginoasa a popularitatii lui. Asa ca flirta cu toate indragostitele, le invita constiincios la dans pe toate atunci cand mergeam la ceaiuri si, asa, intr-o doara, avea grija sa dea sperante tuturor, ca si cum, intr-o buna zi, s-ar putea decide sa o aleaga taman pe aceea careia abia i-a cuprins mana, cu gratie…

Exista si cate o fata splendida, pe care o invidiau toate celelalte fete pentru silueta ei impecabila, pentru parul blond, lung si ondulat, pentru dintii ei superbi, pentru sanii desavarsiti. Si de ea se indragosteau toti baietii, dar ea nu flirta cu ei la gramada, ci, foarte adesea, se indragostea de singurul care nu o baga in seama si suferea cumplit, pe furis. Iesea din toaleta fetelor cu ochii ei splendizi si albastri tiviti de gene ude, si se straduia sa zambeasca mai departe aratandu-si dintii ca perlele, si ascunzandu-si tristetea infipta, deja, in inima.

Baiatul de care am fost indragostita si eu si toate colegele mele era acum gras si avea chelie. Farmecul de odinioara i se preschimbase intr-un soi de tupeu, si am banuit ca, macar din cand in cand, mai facea cate o cucerire. L-am intrebat de familie si am aflat ceva previzibil, ca nu e insurat, ca are o legatura destul de constanta cu o femeie care i-a facut si un copil, dar ca nu s-au casatorit. Nu, nici nu crede ca o s-o faca prea curand. Ii pare rau ca nu vreau sa bem o cafea, mai ales ca el intotdeauna a avut o slabiciune pentru mine…

Am aflat si ca fata aceea splendida, pe care o admiram si o invidiam toate deopotriva, s-a maritat cu un american, are multi copii, s-a ingrasat si nu e prea fericita. Nici frumoasa nu mai e chiar ca acum douazeci de ani, dar are inca trasaturi remarcabile si copii uimitor de dragalasi.

Mi-am amintit cum ii invidiam cu totii pe amandoi, cum am fi dat jumatate de viata sa fim in locul lor si cum ne imaginam ca ei, inaintea noastra, a tuturor, vor avea sansa unui destin fericit. Dar am constatat ca, de fapt, nu s-a ales mare lucru de ei. Ca multe fete mai sterse ca infatisare pe vremea aceea sunt azi, la patruzeci de ani, femei splendide si au cariere de succes. Ca baieti pe care nu dadeam prea multi bani odinioara au ajuns sa conduca afaceri insemnate si sa aiba neveste superbe, indragostite mortal de ei.

Mi-a parut rau. Mi-a parut bine. Si am inteles ca viata nu e niciodata previzibila, chiar daca noua ni se pare ca pricepem tot dintr-o singura privire. Si m-am bucurat sa mi se confirme ca destinul ni-l facem singuri, daca suntem puternici, daca suntem curajosi, daca ne dam dreptul sa traim cu demnitate si cu onoare si cu dragoste fara limite. Daca sfidam aparentele, daca ne luam la tranta cu noroacele nemeritate ale altora si le construim, cu truda, cu emotie, pe ale noastre. Si le facem sa dureze mereu.

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Cu ce sublere masori emotiile ca sa stii ca au devenit sentimente? Cum iti cantaresti bataile inimii ca sa pricepi daca ceasul ei tine ritmul unei mari iubiri sau doar se grabeste dupa o tresarire de teama, de dor, de speranta?

Am banuit ca m-am indragostit cand am adormit cu gandul la el si m-am trezit pentru ca-mi era dor sa mi-l amintesc din nou. Dar nu mi-am dat dreptul sa cred. Si-atunci am mai asteptat o vreme. Si m-am gandit din nou ca m-a napadit o dragoste mare cand m-am pomenit mergand pe strada si intorcand capul cu speranta ca, printr-o minune, el a rasarit langa umarul meu stang, acolo de unde se dezlipise ultima data lasandu-mi senzatia ca mi-a jupuit pielea, ca a iesit din mine, rupandu-se de intreg. M-am intrebat din nou daca nu cumva am gasit iubirea aceea, pe care o cautasem toata viata, atunci cand dorul de el m-a urmat in vis, si m-a facut sa tresar din somn mistuita de setea de a-i fi mama, si sora, si sotie, si fiica. Si apoi, mai tarziu, m-a fulgerat gandul ca sigur inseamna ceva daca umblu pe strazi beata de lumina, si daca imi umple sufletul vestea ca voi avea un copil…

Nu am gasit inca raspunsul clar, nu pot sa jur ca fericirea mea de azi se datoreaza unei mari iubiri. Nu vreau sa ma asez in bratele niciunei certitudini care sa ma faca sa nu mai fiu la fel de prezenta, sa ratez semne de pret ale sufletului meu, ale intalnirii noastre. In fiecare dimineata, sunt atenta sa simt daca mi-e la fel de drag sa ii gasesc zambetul lipit de umarul meu. Urmaresc cu grija sa vad ca imi zvacnesc la fel de repede mainile care-i intind prosopul si-i sterg trupul superb de apa, cand iese de sub dus. Sunt curioasa mereu sa descopar daca exista vreo sete atat de mare, incat sa ma faca sa beau si sa uit sa-i intind mai intai lui paharul cu apa.

Cum stiu ca iubesc? Poate pentru ca ma intreb, in fiecare zi si-n fiecare noapte, cum sa fac sa ii daruiesc fericirea. Poate pentru ca e o voluptate adanca in interogatia mea. Poate pentru ca vreau sa ma intreb, iar si iar, ca sa ma apar de capcana raspunsurilor care ucid vigilenta, ca sa ma feresc de declaratiile banale, care au doar un punct la sfarsit. Un punct, dincolo de care adoarme iubirea.

P.S. Sunt ultimele zile in care mai puteti trimite pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru, si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

De cand sunt insarcinata, copiii imi pun tot felul de intrebari la care nu stiu sa le raspund. Vor sa stie exact cum a ajuns copilul in burta mea si de ce n-am facut copii si in anii trecuti, cand ei ma rugau asa de insistent sa mai aducem o surioara sau un fratior in casa noastra care le parea prea pustie. Sunt preocupati si de cum o sa aduc pe lume copilul, fiindca nu mai cred demult in povestea cu barza, dar nicio alta varianta nu li se pare pe inteles, mai ales ca nu sunt dispusi sa accepte vreo forma de nastere in care sa fie inclusa si durerea.

Inventez povesti care mai de care mai alambicate si mai inzorzonate cu detalii, dar niciuna nu pare atat de trainica, incat sa inlature intrebarile care se incapataneaza sa revina, iar si iar.  Asa ca am inceput sa ii intreb pe cei de incredere din preajma mea… Ei cum procedeaza? Asteapta sa afle copiii de la colegii lor de scoala o versiune horror, care le-ar putea otravi imaginatia pentru multi ani de acum inainte? Sau, cumva, printr-un noroc, au descoperit ei, inaintea mea, un raspuns decent si demn, care sa-i faca pe urmasii lor sa inteleaga cum au venit pe lume? Care sa le poata ingadui sa le spuna copiilor lor cum se va intampla ca, la randul lor, cand le va suna dulcele ceas al dragostei, vor zamisli si ei prunci, si mari iubiri, si noi destine…

De-a lungul si de-a curmezisul ultimilor ani in care o foarte mare parte din munca noastra la revista s-a desfasurat cu ajutorul vedetelor, am reusit sa ma dumiresc ce vor – din ce in ce mai mult si din ce in ce mai des –  multe doamne  si cativa dintre domnii care apar in fotografii si in interviuri.

Vor sa participe la sedinte foto care sa dureze cat mai putin cu putinta, dar de pe urma carora  sa arate in imaginile publicate mai frumosi decat in toate realitatile. In acest scop, vedetele pretind sa le pozam in ziua si la ora aleasa de ele, repede si bine, iar apoi sa participe si ele la selectia fotografiilor, ca sa poata decide singure care sunt acelea in care sunt multumite de cum au iesit. Daca nu ne aratam dispusi sa actionam conform dorintelor lor, ne atrag atentia ca doresc sa lucreze numai cu celebrul fotograf Cutare, care le-a intrat deja in gratii prin faptul ca el retuseaza pozele inainte de-a la trimite oricui  spre publicare sau vizionare. (Chiar daca le retuseaza prost si orice ochi cat de cat iscusit vede ca sunt racaite sub ochi sau prin partile mai dezavantajate de trecerea anilor).

Dupa ce fotografiile au fost selectate – si, de obicei, le aleg pe acelea in care arata exact la fel cum au aratat in toate pozele publicate vreodata, cu buzele intredeschise, cu privirea goala, cu mana sub barbie sau cu picioarele incolacite ca sa para mai subtiri- vin apoi pretentiile de retus. “As vrea sa retusezi aici, si aici, si aici”, arata cu degetutul nervos catre barbie, pleoape, cearcane, sani, urechi, dinti, celulite si alte detalii care n-au iesit in poza chiar asa cum si-ar fi dorit sa fie in realitate. In final, apar cerintele de finete: aici ai netezit prea mult, aici ai taiat prea putin, mai umfla putin in partea asta, albeste nitel aici…

Nici cu partea de interviu nu e tocmai usor cu tot mai multe dintre personalitati. “Daca faceti poze in timp ce vorbim, va rog sa ma pozati doar din unghiul acesta”, imi spune cate o actrita care, altfel, defileaza pe scene din toate pozitiile. “Dupa ce redactati interviul, as vrea sa-mi aratati forma finala, ca sa pot sa mai adaug sau sa scot cate ceva”, imi cer unii, convinsi ca au dreptate ca, desi au acceptat sa acorde un interviu, sa vrea apoi sa il retuseze ca si cum si l-ar fi facut singuri.

Sigur ca am intalnit si femei superbe si foarte celebre care nu au emis niciodata asemenea pretentii. Si oameni siguri pe ei care, o data ce au declarat ceva, nu-si mai iau cuvantul inapoi. Exista si cei care pricep ca e in primul rand dorinta mea ca materialul publicat sa iasa superb, sa fie special, unic, sa le puna in valoare calitatile si sa-i arate lumii in ceea ce au ei deosebit si valoros. Dar procentul celor care vor sa apara in reviste intr-un fel artificial si masluit, al acelora care, inainte de a incepe sedinta foto, precizeaza care sunt retusurile obligatorii, si, inainte de a da orice declaratie, cer dreptul de-a o retrage ulterior creste ingrijorator si, pe mine, una, ma intristeaza foarte tare. Si, ca sa fiu cinstita, imi limiteaza tot mai drastic posibilitatile de selectie a celor cu a caror aparitie sa ma pot mandri din tot sufletul.

Orasul e impanzit de afise electorale, iar uratenia lor imi da frisoane…  Nu ma erijez intr-un cunoscator de marketing politic. Dar, fara jena, constat ca altii, care, in mod sigur, pretind ca s-ar pricepe, au facut prapad din campaniile candidatilor.

Fundalul apolitic al sufletului meu romantic ma tine de parte de judecatile partinitoare. Nu nutresc simpatii pentru niciunul dintre cei a caror figura pavoazeaza blocurile, iar antipatiile mi le impart echitabil intre toti.

Mi se par cumplite pozele lui Basescu. N-am mai vazut de mult asa imagini facute in dusmanie, in care, parca, fotograful a vrut sa ne arate un barbat care priveste milog si derutat catre noi, contrazicand amenintarea din cuvinte: De ce le e frica, nu scapa… In plus, niste art directori destoinici de agentie au crezut ca, daca ii scot chelia din cadru, decupand pe toate afisele scafarlia omului, romanii isi vor imagina ca, dincolo de halca de afis, ar fi urmat sa apara vreo chica in vant.

Geoana si-a asezat pe afise o poza de buletin si cel mai modest slogan pe care mi l-as fi putut imagina. Folosit si rasfolosit pana cum in toate contextele posibile, “Impreuna invingem” are profunzimea ridicola a formulei de odinioara “Vom face totul”… Totul, bine, dar ce vom face, mai exact? Si, totusi, ce invingem noi impreuna cu Geoana? Nu cumva el vrea sa invinga impreuna cu noi- iar apoi sa se bucure singur de inscaunare, ca doar nu vom locui impreuna in vilele de lux si-n viata plina de orgolii satisfacute?

Nu-mi place nici campania lui Antonescu, ma alunga vrajeala legata de bunul- simt care nu s-a remarcat pana acum in vreun fel special in cariera candidatului.  Dar recunosc ca, in primul rand, ma supara sloganul lui Oprescu, scris incorect. “Hai Romania!”, fara virgula obligatorie in cazul vocativului, ma face sa ma indoiesc de gradul de alfabetizare a celor care, pun pariu, au luat o poala de bani ca sa-si etaleze romana schiloada pe toti peretii. Marturisesc ca asta imi aminteste de lansarea cu pompa, acum cativa ani, a cartii scrise de Andreea Esca si asezata sub un titlu cu punctuatie deraiata: “Buna seara Romania, buna seara Bucuresti!”. Regula e simpla si orice copil harnic o invata fara probleme: substantivele in vocativ sunt asezate intre virgule, daca sunt in interiorul propozitiei, sau izolate prin virgula de restul propozitiei atunci cand se afla la inceput sau la sfarsit. Simplu ca buna ziua. Simplu ca “votat”. Dar nu chiar atat de simplu pentru toti cei care trimit e-mailuri care incep cu formula vaduvita de noima si de virgula “Buna Alice”, “Buna Gigel” sau ” Salut prieteni”… Dar asta e alta poveste. Oricum, cred ca invatatoarea lui Oprescu, daca mai traieste, e tare necajita…

Urmaresc, cu interes care se preschimba pe zi ce trece in groaza, evolutia scenei politice. Am pornit de la o neutralitate blazata si, ceva vreme, am dospit in mine, recunosc, gandul ca nici nu voi merge la vot. Dar pentru ca am inteles la timp ca nu asta e solutia, m-am straduit sa urmaresc macar ultimele confruntari electorale, cat sa pot fi pregatita pentru o implicare modesta. Cat a unui cetatean decent – nu turmentat- care stie cu cine voteaza.

Uitasem ca, daca ai apucat sa tii stampila in mana, te simti nevoit sa urmaresti totul pana la deznodamant. Ca o data ce-ai intrat in mica batalie a omului de rand care, votand, incearca sa schimbe ceva, investesti sperante, si asteptari. Ca, de indata ce ai iesit din blazare, te pomenesti dospind in tine iluzia dulce ca poate mai exista politicieni salvatori pe lume, ca poate nu toata scena politica e corupta, ca poate, totusi, a mai ramas un dram de umanitate in actorii jocului pe care-l urmarim cu totii.

Sunt naucita de aranjamentele care se fac acum, inainte de cel de-al doilea tur de scrutin. Mi-e rusine de aliantele pe care si le propun unii altora, ca si cum ar fi smenari, nu oameni care cred intr-o doctrina politica. Si ma oripileaza indemnurile facute de perdanti catre alegatori, ca si cum, daca i-am ales pe ei de pe lista, ne-am angajat sa-i urmam pana la moarte in toate sforariile lor.

Nu e o absurditate ca, daca acum Crin Antonescu iese la rampa si-si imboldeste electoratul sa voteze cu omul PSD-ului, sa-si imagineze ca va fi ascultat orbeste? Nu e o trufie sa creada ca, numai pentru ca ei, politicienii, nu mai au niciun fel de alte credinte decat cele legate de propriile ambitii si inavutiri, tara intreaga va topai de la stanga la dreapta ca intr-o sarba ridicola in care ne agatam cu totii si strigam “hop s’asa” numai ca sa le facem lor pe plac?

Ma simt jignita de o asemenea propunere, asa cum ma simt siderata de impresia ca cineva care le-a dat votul intr-o prima etapa va vota mai departe dupa cum vor porunci ei. Daca ar fi fost independenti, poate… Daca ar fi candidat la noi Mahatma Ghandi, da, m-as fi putut gandi ca, la atata charisma e loc si de-un indemn de-a merge pana la capat impreuna. Dar ei sunt cu totii papusile partidelor lor. Gasca din spate ii impinge la inaintare si asteapta ca ei sa castige numai ca sa-si poata primi fiecare recompensa. Iar aliantele pe care si le propun unii altora n-au nici urma de decenta doctrinara, sunt un talmes-balmes de aranjamente imorale care demonstreaza limpede ca nimeni nu crede decat in politica propriei bunastari. Ca traim intr-o societate fara printipii, care vasazica ca nu le are.

De parca nu ar fi de ajuns, peste tot circul politic se suprapune, scabros, circul mediatic, la fel de indecent si de corupt. L-am vazut aseara pe Mircea Badea cel, altfel, plin de ifose independente, latrand slugarnic in spiritul trustului care-l hraneste cu glorie si ceva banuti – nu foarte multi. Hamaia napraznic impotriva lui Basescu, asa cum face toata lumea pe buna dreptate, si, din cand in cand, schelalaia si catre Geoana, ca sa para credibil. Se transforma brusc din doberman in pechinez. Cobora glasul si inmuia taisul privirii, incat sa nu cumva sa supere pe cineva dintre superiori acum, cand situatia e atat de delicata si mizele sunt atat de mari. Mi-a fost si mila, si jena, si lehamite. De el, de politica toata, de noi toti cei care ne pierdem vremea incapatanandu-ne sa nu lasam la poarta orice speranta…

P.S. In sondajul neprofesionist, in poll-ul pe care l-am publicat aici pe site, intreband cu cine veti vota, am primit 922 de voturi pentru Traian Basescu, 914 pentru Antonescu si 339 pentru Mircea Geoana. Asta m-a derutat mai intai, apoi  m-a convins, inca o data, ca exista o stiinta a sondajelor care ar trebui respectata.