Alice Nastase Buciuta

Bani albi, pentru frumuseti roz

Mi-am petrecut una dintre zilele saptamanii trecute intr-o clinica medicala mare, eleganta, fiind eu insami pacient pentru o procedura dermatologica destul de serioasa. Si, in timp ce-mi asteptam randul la tortura cu rezultate spectaculoase, am vazut intrand si iesind tot felul de femei tinere sau mature, elegante, dragute, plinute sau slabute, dar dornice sa arate din ce in ce mai bine.

Procedurile nu sunt deloc ieftine si, marea majoritate, nici placute nu sunt. Un aparat sofisticat, la care trebuie sa fi lucrat echipe intregi de savanti pentru a-l proiecta, te arde, te inghionteste, te ciupeste, te cafteste sau te electrocuteaza, iar tu stai cat poti de nemiscat si induri. Un medic, care a facut o suta de ani de scoala, te inteapa, te loveste, te taie, te mustra, iar tu strangi ochii si-i raspunzi politicos, apoi ii multumesti din inima. Iar la sfarsit ii platesti jumate din salariul pe o luna. Sau salariul intreg…

Nuntile cu spaga

Am auzit la stiri ca, la nunta Gabrielei Firea cu primarul Pandele, tinerii, de fapt, nu foarte tinerii insuratei au primit dar de la meseni 380.000 de euro. Probabil ca suma e putin gogonata, ca-n toate stirile mult mediatizate. Dar si daca ar fi primit nu jumate, ci a zecea parte din suma vehiculata de presa, si tot m-as fi crucit cu zece maini. Asa cum am facut acum.

Nu imi pot imagina cu niciun chip cum niste oameni in toata firea – pardon, pandele-firea -  cu vile, proprietati, renume, averi, firme, masini si copii cvasimajori in dotare, au intins mana sa inhate plicul de la oaspetii dornici, chipurile, sa-i ajute sa ia startul cat mai lin in noua lor viata. Nu pricep nici in ruptul capului si al pajurei cum de nu s-au dat bancile peste cap in preziua nuntii, intrucat deduc ca invitatii s-au dus cu totii pe la raifaizane si otepeuri sa extraga din conturi cate-o suma durdulie, constand in cateva mii de euro, care, odata preschimbata in cash (fiindca e clar ca darul nu s-a efectuat prin tranzactii bancare), a fost indesata in cate un plic mare si donata la locul cu felicitarile, masa si dansul. Si nici nu inteleg de ce, in cazul unor oameni atat de instariti precum mirii in cauza, bucuria de a-ti intalni dragostea nu poate fi serbata printr-o intalnire frumoasa si vesela, oricat de simpla sau de fastuoasa, intre prieteni, ci e musai sa degenereze intr-o brambureala cu finalitate mercantila.

As vrea sa fiu o doamna veritabila

“Nu pot sa duc masina la service asa murdara”, mi-a spus sotul meu, iar eu m-am minunat de ce n-o fi putand. “E ca si cum te-ai duce la dentist fara sa te speli pe dinti”, s-a justificat el. Si, pana sa apuc sa-i reamintesc ca masinile nici nu sunt bagate in atelier inainte de-a fi fost spalate chiar acolo, in spalatoria service-ului, el a pornit in tromba catre locul unde se ferchezuiesc autovehiculele, manat de rusinea unui mecanic auto pe care nu-l cunoaste si pe care, oricum, dupa ce-l va intalni maine, il va plati cu zeci de milioane.

Am ramas sa-l astept si am profitat de ragaz ca sa ma dichisesc putin. Urma sa plec la birou si, fiindca n-am mai fost la coafor de dinainte de Anul Nou, mi-am ondulat singura parul. Cu bucle intoarse in afara, cum am vazut eu in Anatomia lui Grey. M-am machiat in tihna, folosind trusa pentru ochi caprui cumparata de la Sephora. Punand putin mov… Si bej… Si un strop de auriu. Si mi-am ales o rochie cu croiala iscusita, in care sa nu se vada cele trei-patru kilograme in plus – pe care le duc cu mine de mai bine de doi ani -  ca sa arat cat mai atragatoare in ochii colegilor mei insurati si scarbiti de viata.

S-a intors acasa intr-o masina stralucitoare ca o bomboana impachetata in poleiala. Si mi-a spus ca sunt frumoasa. Pentru ca eram. Blonda, buclata, sidefata in obraji, asa cum nu ma vazuse deloc in zilele din urma, cand, cuprinsa de lenea vacantei, n-am simtit nevoia sa ies din pijamale sau nadragi bumbacosi… Iar cand i-am zambit cu buze licarind a glos capsuniu, mi-am amintit ceva ce nu uitasem niciodata cu adevarat. Doar ascunsesem sub un fald de blazare. Ca suntem cu mult mai respectuosi si mai grijulii cu oamenii care nu inseamna nimic pentru noi. Cu mult mai atenti sa nu-i suparam pe niste indivizi pe care, oricum, nu i-am putea supara, fiindca nici nu le pasa de noi.

Ce simpla e dragostea!

Baietelul meu, Victor, mi-a explicat foarte clar ceva ce eu uitasem cu desavarsire: dragostea e simpla, simpla de tot. Si ti se arata de la bun inceput in toata splendoarea.

Mi-a povestit despre o fetita, fosta colega de-a lui – o sa-i spun Ingrid, dar nu acesta este numele ei -, care il place foarte mult. Insa el nu o place deloc, asa ca i-a spus fetitei: imi pare rau, eu zic sa iti vezi de scoala. In schimb, el e foarte amorezat – atat cat poate fi un baietel de nici 8 ani – de o alta fetita, sa-i zicem Dorina, care, insa, nu da semne ca l-ar placea. Dar il cam duce cu vorba si, uneori, e un pic afectuoasa, alteori ciufuta sau, si mai rau, indiferenta. Asa ca Victor si-a propus s-o intrebe, clar, ce are de gand. Fiindca, daca ea recunoaste ca nu-l place, crede ca e timpul sa isi vada de drumul lui.

Am avut o zi groaznica…

Am avut cativa ani buni cand, inainte sa ma asez in pat si sa-mi trag sufletul, ma vaicaream macar putin despre ziua care dadea sa se incheie. Mi-am dat seama cat de des obisnuiam sa-mi plang de mila cand Ilona, abia intoarsa de la gradinita, s-a asezat pe marginea patului si, dandu-si pletele blonde peste umar, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glasciorul ei fraged: “Oh, am avut o zi groaznica”… Si abia in glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal si mi s-a facut rusine, si mi s-a facut parere de rau, si mi-am promis sa fiu mai atenta cu lucrurile pe care le spun si le traiesc in fata copiilor mei. Pentru ca ei retin totul, repeta totul. De la cuvinte si gesturi, pana la marile greseli ale vietii noastre.

Am revazut azi episodul acela din Anatomia lui Grey in care personajele mor, iubirile se destrama, copiii isi pierd parintii, iar parintii raman fara copii. Episodul in care Meredith si Alex raman blocati intr-o ambulanta, cu un bebelus bolnav in brate… In care sotul lui Teddy moare pe masa de operatie, in timp ce sotia lui opera o femeie cu inima facuta ferfenita dintr-o greseala a altui medic. In care Meredith si Derek sunt anuntati ca fetita iubita, Zola, nu le va mai fi incredintata… L-am revazut si am plans, cu recunostinta ca traiesc. Ca iubesc. Ca sunt mama.

Dusmanii iubirii

Anais Nin spunea ca nicio iubire nu moare de moarte naturala. Ca vine ceva, ca apare cineva si ca se-ntampla acolo o crima. Sau poate un accident.

Eu am auzit, insa, ca sunt si iubiri care mor de batranete, pentru ca, uneori, iubirile noastre imbatranesc inainte ca aceia care le poarta in inimi sa incarunteasca. Se invechesc si nu mai sunt sprintene.  Nici nu mai au entuziasmul de-a ajunge ziua de maine. Si atunci isi dau obstescul sfarsit, uneori in pace, alteori dupa ceva convulsii, poate nu neaparat dureroase, dar cu siguranta neplacute.

Sunt si iubiri care se destrama brusc, iremediabil, pentru ca cineva a facut un gest necugetat. Poti sa nu mai iubesti deloc in clipa in care afli ca partenerul tau te-a mintit sau te-a inselat. Poate sa-ti impietreasca inima atunci cand ai fost umilit sau tradat. Sau poti sa nu mai iubesti pentru ca apare dintr-o data in calea ta cineva care ti se arata mai potrivit, mai bun, mai demn, mai pe potriva ta decat cel langa care te-ai cuibarit pana atunci. Si te indragostesti din nou, ducand cu tine senzatia ametitoare, splendida ca nu, nu, nu, n-ai mai iubit niciodata in viata. Ai trait doar cateva iluzii de iubiri. Insa acum simti. Acum traiesti. Acum e cu adevarat…

Exista, insa, un dusman al iubirii mai perfid decat orice amant, decat orice ibovnica. Cateodata, pur si simplu, desi iubesti, te trezesti incoltit de singuratate. Si, desi te lupti cu ea, pentru ca nimeni nu vrea sa se lase prada insingurarii, totusi, incepi sa te indepartezi, incet-incet, de cel langa care ai stat pana atunci. Si ramai, iarasi, doar tu. Tu si inima ta pustie, in care a mai fost candva o iubire. Sau poate doar o iluzie de iubire… Sau poate nimic, doar un gol, in asteptarea marii, adevaratei povesti de dragoste. De mare dragoste. Cea mai frumoasa poveste traita candva.

Va veni? Nu va veni?

Anul minunilor noastre

Intram iarasi in ritmul cautarilor noastre de fiecare zi. Suntem pe cale sa reinstauram tirania replicii “hai mai repede, ca ne grabim” si aproape gata sa declaram ca nu ne ajung cele 24 de ore ale zilei. Insa eu nu vreau sa las tavalugul vietii sa se rostogoleasca iarasi asupra noastra.

Fiecare nou an vine asupra destinului nostru cu o sansa neinceputa. Fiecare vacanta, cat de mica, inseamna un scurt ragaz in care sa reflectam la ce-a fost bun si, mai ales, la ce-a fost rau, dandu-ne puterea de a duce viata noastra mai aproape putin pe drumul implinirii.

Asa ca eu, inainte de-a-mi incepe drumurile grabite, implor clipa cea atat de frumoasa sa mai stea putin, dandu-mi ragazul sa-mi asez mai bine amintirile in suflet… Si, uitandu-ma la fotografiile din mica noastra vacanta petrecuta la casa parintilor mei, pe o culme de deal binecuvantata de soare, de liniste, de noroc, imi promit ca n-am sa uit niciodata ca se poate trai in tihna. Intr-o gradina a culorilor tandre. Printre randuri de vita de vie. Depanand amintiri din copilarie cu sora mea. Strangand oua proaspete de la pasari si asezandu-le apoi in bucate alese. Mangaind puii cainelui credincios. Leganand in scranciob visele copiilor mei. Facand planuri de nunta cu alai si de dragoste fara sfarsit pentru cea mai buna prietena. Strabatand drumuri inalte, doar pe jumatate imblanzite, cu senzatia ca fiecare pas te duce mai aproape de tine insuti si de adevarurile tale.

Va spun, inca o data, La multi ani pentru 2012 si-l decretez, curajos, anul minunilor noastre. Pentru ca eu aleg sa nu-l infrunt cu teama, ca pe un adversar despre care stiu ca ma va invinge, ci sa-l privesc cu ochi increzatori si plini de emotie, ca pe o bucurie, ca pe o noua sansa, ca pe un nou ragaz pentru a ne gasi fericirea si-a n-o mai lasa sa plece nicicand.

Casatoria ucide dragostea?

Casatoria ucide dragostea? O imbacseste cu damful blazarii, o pangareste cu sentimentul apartenentei si al posesiunii, preschimba omul de langa noi intr-un obiect de recuzita pe care il detinem cu acte in regula, iar certificatele de garantie arata, cel mai adesea, ca niste certificate de nastere? Sau, de fapt, dragostea se asaza mai tihnit odata ce primeste binecuvantarea lumii si a lui Dumnezeu, verighetele sfintite apara mainile de chemarea ispitelor, iar semenii pe care i-am chemat sa ne fie martori si nuntasi se vor aseza ca un zid viu intre dragostea noastra si rautatea lumii?

Unii spun ca dilema e doar o gaselnita a celor care fug de casatorie din alte motive decat acelea pe care le recunosc cu voce tare. Altii sustin ca e o ingrijorare de care s-ar cuveni sa tinem seama in fiecare zi si in fiecare noapte in care nu mai avem chef sau vlaga sa facem dragoste.

Eu insami am trait o casnicie in care am distrus totul din prea multa tinerete, nu din prea multe rigditate a regulilor. Dar poate ca tot casatoria a fost de vina, iar daca am fi asteptat sa ne inteleptim indeajuns si abia apoi sa ne luam, nu am fi deraiat pana la divortul dincolo de care am impartit casele, visele si copiii – pentru ca nici nu am fi ajuns sa avem toate astea vreodata.

Apoi am traversat o iubire in care partenerul meu s-a scuturat, ingrozit, auzind ca vreau sa ne casatorim. Am aflat cu putin timp inainte sa ne despartim unul dintre motivele care-l determinasera sa nu pretuiasca deloc casatoriile: fiindca, in timp ce concubina cu mine, traia si cu o femeie maritata bocna, care isi insela barbatul cu voluptate. (Mi-a luat ceva timp s-o iert pentru vizitele pe care le facea barbatului meu cand eu eram plecata de acasa, iar pe el nu l-am iertat niciodata pe de-a-ntregul.) Si, ca sa fiu cinstita, intre timp, am strabatut si o poveste de dragoste cu gust salciu, in care eu am refuzat cu obstinatie sa ma casatoresc, declarand raspicat si mincinos ca nu vreau sa fac copii fiindca ma tem sa nu-mi stric silueta.

Abia tarziu, la varsta la care alte femei isi trimit copiii la facultate in Anglia, mi-am gasit dragostea in care nu m-am mai temut nici de casatorie si nici de rusinea ca lumea ne va barfi daca nu ne vom lua cu acte si pirostrii in regula, nici macar dupa ce ni s-a nascut pruncul. Dragostea mare in care am stiut ca totul va fi asa cum trebuie sa fie, dragostea care a pogorat din cer ca un fulger mi-a luminat sufletul. Dragostea pe care o traiesc si azi, dragostea mea pentru totdeauna mi-a adus alt raspuns, cel mai drag, cel mai de pret.

Poate ca, uneori, daca nu stim sa o aparam cu toata duiosia de care suntem in stare, dragostea noastra se va sufoca sub conventii. Sau poate ca, totusi, adevarata dragoste nu izbuteste sa se adaposteasca de risipa decat intre peretii unui camin binecuvantat de Dumnezeu.

La intrebarea care te obliga sa alegi intre casatorie si dragoste, raspunsurile au venit in viata mea pe rand, fara sa semene unul cu altul. Astazi, sunt gata sa jur ca nu exista dragoste fara casatorie, asa cum stiu sigur ca nu ar trebui sa existe casatorii fara iubire. Dar poate ca gresesc. Poate ca voi aveti alte raspunsuri.

P.S. Despre toate aceste convulsii ale iubirii oropsite sau inaltate de casatorie am vorbit la intalnirea noastra cu cititoarele din Craiova. La Famous Fashion Lounge, centru al elegantei nemasluite, patronat de o doamna delicata si desavarsit de frumoasa, Bianca Dumitrascu, secondate de Olguta Lia Vasilescu si imbiate la vorba de catre Natasa Raab, craiovencele iubitoare de Tango si visatoare de mare dragoste si-au povestit experientele de viata, si-au impartasit nedumeririle, revoltele, parerile, credintele.

Sunt pasare cu aripi, dar n-am zburat niciodata

Fiecare mare entuziasm profesional al meu a sfarsit intr-o deznadejde. Fiecare proiect in care am investit timp, truda, bani, lacrimi, rugi si nemarginiri de sperante s-a preschimbat intr-o povara pe care o duc, de acum inainte, pentru totdeauna. Marile izbanzi ale carierei mele n-au fost glorioase decat pentru ceilalti. Pentru mine, raman insirate cateva linii amare trasate cu cerneala simpatica pe coala alba a CV-ului meu intesat de biruinti.

Am plecat de la National cand ne ajunsese nemultumirea la os si saracia la inima, dar in urma au ramas anii nostri de audiente fabuloase. Oamenii isi amintesc si acum ca Simona Catrina si eu venim de la National, desi au trecut zece ani de cand am plecat de acolo, iar, intre timp, ziarul s-a desfiintat. “Nimeni nu e de neinlocuit” era formula de capatai a celor care inventasera Nationalul si-l tineau strans de haturi, a celor care se impaunau spunand ca daca insusi Ion Cristoiu a plecat de la ziar, lepadandu-se de editorialul sau atat de citit, si, totusi, publicatia a mers cu succes mai departe, demisia niciunuia dintre noi nu se va resimti. Dar plecarea lui Cristoiu n-a lasat urme pentru ca, in urma sa, ne-am adunat trei tinere talentate si harnice, care, pe rand, timp de patru ani, am scris editoriale nesemnate. Mai mult noi, Simona Catrina, Alice Nastase, dar si Aura Alexa Ioan. Ni s-a promis ca anonimatul va dura o luna, doua, pana se va face trecerea catre numele noastre, catre stilul cel nou de abordare. Ni s-a garantat ca vom fi platite suplimentar pentru obligatia de-a fi destepte, lucide, analitice, sintetice, acide sau romantice, dupa cum cerea contextul fiecarei zile. Si sa tot fi fost vreo 1200 de zile…

Niciuna dintre promisiuni nu s-a indeplinit niciodata.

Am plecat de la Tabu cand m-am dovedit neascultatoare fata de cei care se instapanisera, hodoronc-tronc, peste munca si puterea mea de a duce publicatia mai departe. Am plecat cand nesupunerea mea m-a transformat intr-un paria si, peste noapte, m-am pomenit ca o femeie care nu detinea alta calitate decat aceea de a fi buna prietena cu patronul, dar care habar nu avea despre presa si nici macar nu stia sa utilizeze un computer – scrijelea cate ceva pe hartie, iar cate-un nenorocos din redactie consemna obidit si electronic ceea ce ea, oricat de emancipata se prezenta a fi,  nu stia sa faca la vremea respectiva- a fost declarata mai marele izbanzilor noastre. Inclusiv al meu, care facusem revista de la primul numar.

Nu consemnez dramele Tangoului meu, pentru ca ele sunt inca vii si imi ard inima. Stiu doar ca – desi am zis ca nu-mi pasa de despartiri, de scandaluri, de procese, de vanzari, de falimente, de pierderi, de regrupari, de redefiniri, de reinventari – de cate ori aud un tango mi se umplu ochii de lacrimi. Probabil ca-mi va lua ceva timp sa ma vindec si sa il consider, privind catre trecut, si catre prezent, si iar catre trecut, un job minunat. Si atat.

Cea dintai carte pe care am scos-o s-a vandut in multe zeci de mii de exemplare. Dar firma care o publicase, reprezentanta a unei edituri care exista si infloreste si azi, a intrat in insolventa si… asta a fost. Asta m-a determinat sa editez singura urmatoarele carti si sa constat ca lumea librarilor nu e atat de prietenoasa si iubitoare de cultura pe cat se prezinta, cu aplomb. Chiar daca le oferi carti care se vand ca painea calda. Ma judec si acum cu editura care insoteste librariile Carturesti, iar colosii de la Diverta – unde am stat in fruntea topurilor ani de zile cu volumele Editurii Cartile Tango, cu cartile mele, ale Aurorei Liiceanu, ale Simonei Catrina, ale Ninei Cassian -  ridica din umeri si spun ca patronul lor, catarat dintotdeauna in topurile megamiliardarilor, nu are ce sa faca daca firma care ne-a inhatat cartile nu are bani sa le si plateasca.

E prea greu sa mergi mai departe intr-o tara in care nu functioneaza nici onoarea, nici legea. Mi-e tot mai rusine sa fiu cetatean intr-o natie care nu-ti da nicio sansa sa fii exceptional si cinstit. In care se pune TVA pe drepturile de autor, desi, ca autor, nu te plateste nimeni decat pe drepturi de autor, iar asta se arata a fi pedeapsa pentru creativitate. Astimp, mafiotii iau imprumuturi nerambursabile, iar cei care nu sunt decat autorii unor smecherii sinistre se autodeclara ingineri financiari si sfarsesc prin a fi izbaviti de taxe.

Vreau sa fiu libera si sa privesc cu incredere, nu cu umilinta catre ziua de maine. Vreau sa pot sa fiu mandra de puterea mea de a strabate pamantul cu pasi curajosi si de a-i schimba in bine pe cei din jurul meu. Asa cum ma lupt in fiecare clipa pentru a-mi apara dragostea de pe urma, marea mea dragoste, merit sa imi dau dreptul la un ultim si maret proiect profesional din care sa nu mai fiu nevoita vreodata sa fug. Sunt pasare cu aripi, dar n-am zburat niciodata. Poate pentru ca aripile mele sunt neputincioase si bezmetice. Sau poate pentru ca e prea jos tavanul tarii asteia in care, de fapt, nu noi ne-am dat intalnire, doar ne-am descurcat, cumva, pana acum. Pana acum.

Alzheimer, Fiona si iubirea

Unul dintre bolnavii de Alzheimer din Anatomia lui Grey traieste, din pricina bolii, doua vieti paralele. Intr-una dintre existente isi urmeaza vechiul destin, acela in care este insurat si demn in blazarea sa maritala, in cealalta viata, in care a uitat tot ce i s-a intamplat mai inainte, fiind singur si eliberat de orice responsabilitati, s-a indragostit din nou, nebuneste, de o colega de dementa, intalnita in spital. In functie de voia Domnului si a bolii, se trezeste din somn intr-una dintre cele doua vieti. Sau aluneca din luciditate in libertate si o striga pe Victoria, cerandu-i sotiei care il vegheaza – dar pe care el n-o recunoaste – sa ii aduca femeia iubita.

Medicii si sotia stiu ca, la un moment dat, daca nu i se va gasi leac, se va stabiliza in cea de-a doua lui viata. Aceea inceputa tarziu, dar care, in mod straniu, pare frumoasa si plina de emotie. E viata adusa de boala, e regasirea de sine de pe taramul absurdului si al inconstientei.

Mi-am amintit, vazand episodul respectiv, de toate neputintele mele de a accepta plecarile si tradarile barbatilor pe care i-am iubit. Si de Fiona lui Shrek, cea care era in jumate de viata printesa cu talia fina si in alta jumatate capcaunita bondoaca si cu fata turtita. Vazuta din afara, alunecarea ei dureroasa nu parea sa aiba decat un singur leac. Fixarea in viata aceea pe care noi o consideram adevarata. Viata in care Fiona e om si are fite, ipocrizii si rochii de printesa. Si, totusi, dragostea alege pentru ea. Dincolo de sarutul adevaratei iubiri, Fiona se asaza pentru totdeauna in existenta cu capcauni grasani si ragaieli voioase.

Ne temem cumplit de bolile care ii transporta de langa noi pe oamenii pe care ii iubim si ne e la fel de frica de deciziile lor de a pleca, de buna voie. Ii consideram nefericiti pe autisti, fiindca fug de noi intr-o lume in care noi nu avem acces, asa cum ne e imposibil sa acceptam ca oameni care ne-au iubit candva s-au indragostit de alta femeie, de alt barbat si sunt hotarati sa isi afle fericirea in case si-n vieti care nu-s ale noastre. In case si-n vieti care noua ni se par case si vieti de capcauni, dar lor le aduc lumina si cantec in suflet.

Si poate ca ar fi mai intelept doar sa acceptam plecarile si sa dam binecuvantarea celor care au ales alta femeie, alta viata, alta boala sau alta iubire decat aceea pe care o putem intelege noi. Poate ca ar fi mai simplu si mai putin dureros sa ne bucuram pentru fericirea lor dobandita altfel decat am fi vrut noi si sa mergem mai departe, asteptand sa se deschida candva si usile propriilor noastre evadari spre miracol.

Uitandu-ne la televizor sau auzind povestea unei prietene, suntem cu totii in stare sa vedem ca asta ramane singura solutie. “Lasa-l sa plece. Elibereaza-te, iarta, ureaza-i fericire”, ii sfatuim pe cei care ni se confeseaza. Dar nu suntem niciodata la fel de intelepti si generosi cand vine vorba despre iubirile noastre. Doar cei pe care ii iubesc altii pleaca spre cate o lume mai buna sau catre o viata mai senina. Ai nostri am vrea sa ne ramana alaturi pentru totdeauna. La bine, la rau, la tot mai rau. Dar sa ramana cu noi, asa cum ne-au promis. Dar, Doamne, bunule Doamne, aproape nimeni nu mai crede azi in promisiuni…

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.

Amanta si fumatoare

Se spune ca aceia care au fost fumatori raman fumatori pentru totdeauna. Ca si la decenii dupa ce au renuntat la viciul cel imbacsit in fum, ei sunt tot fumatori pe dinauntrul constiintei lor pocaite si frumos mirositoare pe dinafara. Am citit asta de mai multe ori si, desi ma incadrez in categoria celor care, atunci cand s-au oprit, s-au oprit pentru totdeauna, nu indraznesc sa contrazic teoria. Pentru ca mi se intampla mai des decat as vrea sa ratacesc prin vise cu parfum de Pall Mall si, ca sa fiu cu adevarat onesta, sa tanjesc si acum, in stare de veghe, sa aprind cateodata o tigara, cu toate ca, va dau cuvantul meu de nefumator ca detest spatiile incetosate de fum, iar mirosul de tigara imi pica intotdeauna rau, ma indispune si ma alunga. Se pare insa ca ceva din ostentatia mainii care gesticuleaza cu o tigara intre degete nu va decadea niciodata din recuzita mea predilecta de gesturi ale socializarii.

Cred ca exista o alta imparteala care seamana destul de bine cu aceea a manuitorilor de tigari. O imparteala a amantelor si a sotiilor. O ruptura intre cele care au vocatie de amanta – chiar daca activeaza cu abnegatie in echipa nevestelor – si a celor care sunt nascute pentru a fi sotii si nu pot trece in mod profund, autentic, in cealalta tabara. Simt ca, asa cum fumatorii raman fumatori, chiar daca nu mai duc in viata lor tigara la gura, cele care au fost amante raman, in captuseala apucaturilor lor de cuplu, tot amante, si nu consoarte sigure pe ele si tihnit asezate in numele barbatului, desi traiesc onest ca si cum asta ar fi rostul lor pe pamant. Asa cum, bineinteles, pot exista si consoarte cu stofa de sotii care se amantlacesc pe ici, pe colo, dar care, la o adica, tot sotii raman. Dar despre aceasta din urma situatie nu pot vorbi decat din auzite sau din ce-am observat in jurul meu. In schimb, pot sa-mi iau inima-n dinti si sa aduc marturia mea simtita si traita: sunt amanta, si nu ma tratez.

Nu traiesc si nu girez nimic ce ar avea de-a face cu vreo legatura extra, para sau metaconjugala, dar tot amanta am ramas. Traiesc ca o sotie asezata si, asa cum ma ingrozesc camerele cu fum si fumatori, tot atat de mare suferinta si neplacere imi produc povestile cu oameni casatoriti care traiesc iubiri sau legaturi in afara cuplului lor legal. Si totusi, in vis sau in ganduri razvratite, mi se face dor inveninat sa iubesc in taina si in deznadejde, cu toata vinovatia pamantului adunata in suflet. Stiind ca drumul e plin de spini si de sfasiere, dar neputand urma un altul. Intr-un strafund de inima lovita si chinuita, cand nu mai stiu sa ma inalt dintr-un adanc de hau al ciudateniei vietii, simt ca iubesc un barbat insurat si, de dorul lui, de sfasierea durerii de a sti ca, seara de seara, adoarme in pat langa o alta femeie, fumez in nestire, ard plantatii intregi de tutun si le inghit otrava sperand ca voi muri de atata fum si nu de atata moarte cata e-n asteptarea mea fara noroc.

Sunt sotia barbatului pe care il iubesc. Si nu mai fumez, din propria mea vointa, de 14 ani. Dar daca m-as aseza la poligraf si as declara ca sunt amanta si ca sunt fumatoare, acul invatat sa masoare minciunile inimii n-ar tresari nici macar o clipita.

Venim la Brasov!

Mi se intampla aproape de fiecare data. La o zi, doua, dupa ce am avut un eveniment mare, mediatizat si anuntat, intr-un anumit oras al tarii, imi scrie cate o cititoare, mai mult sau mai putin disperata, sa ma intrebe cand o sa mai vin in acelasi oras. “N-am reusit sa aflu la timp sau n-am putut sa-mi schimb programul, dar mai vino o data!” – imi spune, iar eu marturisesc ca ridic din umeri, descumpanita. Si recunosc si ca ma simt putin iritata, pentru ca ma gandesc ca n-a aflat la timp pentru ca ma citeste doar din joi pana mai apoi sau ca n-a putut veni fiindca, totusi, intalnirea noastra nu s-a asezat chiar in motul listei sale de prioritati. Probabil ca nici eu nu am dreptate. Dar nici cei care, indata ce-am plecat din orasul lor ma intreaba cand mai vin data viitoare, ca sa poata ajunge si ei…

Asa ca, de data asta, va anunt din timp: joi, pe 13 octombrie, va invit la o intalnire in stil si ritm de Tango, intr-unul dintre cluburile frumoase ale Brasovului. Va anunt din vreme tocmai ca sa va puteti organiza programul in asa fel, incat, daca doriti intr-adevar sa ne vedem, sa nu lipsiti de la intalnirea noastra.

Vin, desigur, impreuna cu Simona Catrina si Paul Buciuta (si cu Iza noastra), iar acolo mi-au confirmat deja prezenta colega mea Marilena Guduleasa, scriitoare minunata a unui blog gazduit pe site-ul nostru de Marea Dragoste, si prietenele Dorina Sabau, Cristina Bizu si Dana Anghelescu. Astept cu drag si alte confirmari, si va imbratisez, deocamdata, cu brate de cuvinte.

Marea dragoste

Privesc in urma si stiu sa cantaresc cu precizie de galantar iubirile in care eu am oferit mai mult decat partenerul meu. Stiu sa deosebesc iubirea aceea de rand de cealalta, pe care am crezut-o marea dragoste.

Gramajele diferite de sentimente, de asteptari, de iluzii fac sa se aplece intr-o rana povesti de dragoste care, o vreme, ne-au ocupat toate gandurile si ne-au calauzit toate drumurile.

Dar nu sunt in stare sa spun daca iubirile de odinioara si-au dat obstescul si nedoritul sfarsit pentru ca inauntrul lor sarcinile s-au impartit injust si fara noroc, sau poate pentru ca noi, cei care le-am trait, nu fuseseram haraziti niciodata unul celuilalt, ci doar ne-am adunat de teama singuratatii, de prea mult frig, de prea multa noapte, de frica de ziua de maine.

Am traversat in viata epoci in care am fost nazuroasa si lacoma. In care mi s-a parut mai firesc sa primesc decat sa dau si in care mi-am imaginat ca dragostea e o batalie a celor abili: cine cere, cine minte, cine loveste cu mai multa pricepere acela va fi invingatorul. Nu stiam pe atunci, intr-o tinerete cruda al carei gust nu mi-l mai pot aduce aminte, ca nu exista invinsi si invingatori intr-o poveste de dragoste care a luat sfarsit. Doi oameni care se despart, indiferent ca unul si-a dorit sa plece, iar altul a plans de neputinta sunt, amandoi, invinsi. Si nu, nu aceea a fost marea dragoste.

Am strabatut si epoci in care, vrand sa readuc dragostea in viata mea si s-o traiesc cum se cuvine mi-am coplesit iubitul cu oferte greu de indurat. I-am dat eternitati, desi el voia, pentru inceput, doar anotimpuri. I-am oferit sansa de a fi parinte alaturi de mine, desi el voia sa ramana o vreme doar un simplu amant, chiar daca cel mai bun de pe pamant. I-am dat mana mea, numele meu, desi el nu mi le ceruse niciodata. Iar la sfarsit – pentru ca sfarsitul a venit fara de veste, cum spune poetul, cum spunea Pittis cu glasul lui divin – m-am simtit nedreptatita. Dadusem atat de mult si nu primisem decat refuzuri, decat taceri, decat consolari…

Cine da mai mult intr-o relatie? Cel care iubeste mai mult sau cel care a inteles intre timp ca iubirile nu devin mari iubiri decat daca se  prelungesc pana peste pragul eternitatii? Cel care a gresit si acum ispaseste? Cel care a fost iertat si acum greseste din nou? Sau poate ca e dragoste, e marea dragoste doar aceea in care cei care dau mai mult simt ca dau prea putin, iar putinul devine enorm?

Poate ca balantele adevaratelor iubiri refuza sa cantareasca bataile inimii. Si-atunci, totusi, de ce, privind in urma, ne intrebam mereu: Care a fost marea dragoste si care a fost o iubire de rand? Cine a dat mai mult? Cine a iubit mai putin? Si cum va fi, data viitoare, daca va mai fi?… Va veni? Nu va veni?

Cei care tradeaza si cei care iarta

La Brasov, am dezbatut un subiect greu de abordat, o tema controversata si dureroasa, legata de tradari si iertari. Am vorbit noi – Simona Catrina si eu -  si voi, invitatele noastre, prietenele noastre, despre tradarile mici si cele care devasteaza totul in cale, despre iertarile temporare, faptuite din teama de ziua de maine si despre acelea generoase, definitive, care aduc adevarata liniste. Despre cei care tradeaza si despre cei care iarta. Si am desprins singura concluzie posibila: ca nu exista reguli. Ca fiecare iubeste atat de fidel pe cat ii sta in puteri sau in planuri, ca accepta ratacirile partenerului – mici, mari sau imposibil de cantarit – dupa cat de mare ii e puterea sau iubirea. Si ca nu exista concluzii limpezi. In iubirile noastre suntem unici si singuri pe pamant.

Am povestit. Am ras. Am zambit. Ne-am intristat. Si am zambit din nou.

Am provocat-o pe Marilena Guduleasa , colega de scris si de intelesuri ale iubirii, la una dintre polemicile noastre cordiale, si ne-am contrazis frumos, cu emotie, cu dragoste. Cu mare dragoste. Apoi le-am rugat pe Dorina Sabau, pe Liliana Popa, pe Daniela Radoi, pe Mariana Sebeni, pe profesorul Ion Topolog sa duca tema noastra cat mai aproape de miezul autentic al adevarului.

Da, ne-am ingaduit in final un exercitiu de lux, imaginandu-ne daca iertarile pot fi cumparate. “Cati barbati vin in magazinul vostru de blanuri si incearca sa-si impace sotiile tradate cumparandu-le o haina superba?” am intrebat-o pe draga noastra Cristina Bizu, una dintre patroanele magazinului Gimas din hotelul Piatra Mare din Poiana Brasov. Iar ea a zambit, discreta, lasand frumusetea hainelor sa spuna povesti despre ispite si despre impacari.

Gazda ne-a fost clubul Kasho, iar partenerii carora le multumesc sunt  Vavian Pharma, House of Art, Catena, Tonica, Gimas. Dar ultimele si cele mai emotionte multumiri le-am pastrat pentru muzicienii talentati de la Devas, care ne-au alinat multe dintre intrebarile inimii cu muzica lor divina.

Dreptul la uitare

Scriam, nu de mult timp, un articol despre o tanara actrita, casatorita de curand si preschimbata, odata cu dragostea, in mamica fericita. Cautand fotografii pentru a ilustra povestea ei luminoasa de azi, am dat peste imagini cu ea alaturi de un alt barbat, de care era foarte, foarte indragostita. Apoi am gasit imagini cu ea la nunta dintai, aceea care a marcat sarbatoarea primei ei casnicii, care a durat, insa, mai putin de un an.

Am oscilat, o vreme, intrebandu-ma daca sa folosesc si fotografii din alte vieti ale actritei, facand trimiteri la altceva decat subiectul pe care-l deschiseseram in prezent: maternitatea si relatia ei fericita. Si, pentru ca nu reuseam sa ma hotarasc, sfasiata intre pornirea mea de jurnalist scotocitor si aceea de mama care pretuieste linstea si seninatatea clipei prezente, l-am intrebat pe Paul ce ar fi mai bine sa fac. Mi-a raspuns dand glas vocatiei lui de ziarist. Mi-a spus ca imaginile din arhiva noastra sunt fotodocumente pretioase, care pot ilustra corect si informat suisurile si coborasurile unei cariere. Ca nu scot la iveala, pana la urma, nicio noutate, pentru ca la vremea respectiva s-a mai scris despre iubirile tinerei doamne si ca pozele de atunci, alaturi de declaratiile ei expirate de iubire de odinioara, pot arata oamenilor ce usor, ce abrupt, ce straniu se rastoarna destinele noastre.

Am incuviintat cu docilitate intristata. Si am ales, totusi, fara sa-mi pese ce reguli ale jurnalismului incalc, sa nu amintesc nimic despre trecut. Pentru ca mi-am dat seama ca nu mi-ar placea ca la toate marturisirile mele despre iubirea mea de azi cineva sa adauge o poza cu mine la bratul barbatului meu de ieri. Si pentru ca am stiut ca, dincolo de raspunsul abrupt pe care mi l-a dat, nici sotului meu nu i-ar placea sa-i insire cineva declaratiile de dragoste pe care le-a facut candva, altcuiva, cand  prezentul in care traim e coplesit de cuvinte de dragoste pe care ni le daruim unul altuia.

Nu stiu daca gestul meu foloseste la ceva. E doar o picatura de tacere intr-un ocean de amintiri fluturate in vazul lumii, cel mai adesea fara voia celor care le-au trait.

“Internetul ne-a luat unul dntre cele mai pretioase drepturi: dreptul la uitare. Te insela nevasta, iti murea copilul, ti se intamplau lucruri groaznice pe care, altadata, incercai sa le uiti. Acum, internetul nu te mai lasa sa uiti nimic”- spunea Robert Turcescu intr-una dintre emisiunile lui.

Ii dau dreptate. Sterg din casutele de mail scrisorile mele de dragoste adresate unor fiinte pe care le-am uitat demult. Tai in doua fotografiile cu maini inlantuite si priviri indreptate catre un viitor pe care-l credeam neted si nesfarsit. Si inteleg ca sunt, in presa romana, un calau esuat. Pentru ca mi-e mila, tot mai mila, de cei atat de celebri, incat fiecare pas al lor, fiecare tresarire, fiecare declaratie de iubire le-a fost consemnata, in numele unei vesnicii pe care ei insisi au renegat-o, demult…

Ce au ei voie sa faca – si noi nici cu gandul nu gandim!

Macar o data in viata, dar eu cred ca mai des decat atat, ne-a fost dat sa auzim povestea cate unui barbat care, doborat de tristete sau de greutatea asteptarii, a ales sa se imbete si sa umble, capiu, pe strazi. “Nu pot sa te uit. Beau in nestire, dorm, si beau, si plang, asta e tot ce pot sa mai fac. Vino sa ma ierti si sa ma salvezi de la dezastru!” ii scria unei prietene un baiat parasit, la capatul unei relatii chinuite. “Conduc beat, vreau sa fac un accident ca sa scap de durere” imi scria mie insami, nu  foarte  demult,  un domn  pe  care-l parasisem fiindca ma insela si ma mintea, dar lui i se parea inadmisibil sa fie expediat din relatia noastra pentru “niste inchipuiri”. Fiindca, am uitat sa va spun, el, ca multi altii, nu ar fi recunoscut nici daca l-as fi prins in pat cu cealalta – dar avea grija sa nu ajung chiar pana-n dormitorul lor, de care ma tinea departe sub diverse pretexte absurde.

Stiu pe cineva, tot un barbat, care, suflet sensibil fiind, la capatul cate unei relatii esuate, ca sa-si ostoiasca sfasierea sufletului pustiit, dadea de perete usa unui bordel modern si chema catre ore dezmatate fetele platite. Se zguduia de plans orgasmic intre coapsele lor iscusite, dar, zicea el, incercand sa-si tina gandul departe de amintirile romantice legate de femeia care-i produsese suferinta .”Incerc sa uit, as face orice ca sa o uit!”, imi spunea, trist, distinsul domn care fusese la curve, si nu mi se parea ca ar fi avut vreo unda de rusine in glas.

La capatul fiecarei povesti de teapa celor mai sus, m-au socat nu nonsalanta eroilor, ci reactiile celor din jur. Convinsi, cu totii, de suferinta protagonistului  – veritabila, cred, de fiecare data – cei care auzeau povestea se induiosau de mila celui implicat si il compatimeau, trist. Ba chiar, uneori, audienta emitea cate o sentinta de condamnare catre femeia nemernica ce produsese atare suferinta…

M-am gandit cum mi-ar sta mie – si care ar fi consecintele eterne asupra mea! – daca as umbla beata pe strazi, fiindca nu mai pot sa indur sa astept. Cu cata mila m-ar privi cei carora le-as spune, cu damf de alcool fermentat, ca de tristete din dragoste am baut, si ca de suferinta mi se impleticeste limba, si n-am venit la intalnire fiindca am cazut intr-un sant. M-am gandit cat de intelegatori ar fi cu mine cei carora le-as destainui ca, fiind coplesita de deznadejde, mi-am gasit un gigolo simpatic, care ma face sa uit multiorgasmic de barbatul pe care-l intalnesc doar in vis. Daca as spune ca, dupa ce las copiii la scoala, il sun pe baiatul aducator de placeri si-i dau ordin sa execute actiuni aducatoare de temporara si binevenita uitare… As avea parte de aceeasi mila imbibata de iertare acordata aprioric??!

M-am intrebat si eu, si raspunsurile s-au ivit de la sine, ciufute, oripilate, scarbite. O femeie n-are voie sa bea ca sa uite, ei ii este rezervat plansul suspinat, parfumat, diafan. Despre curvasarit nici nu poate fi vorba, aceasta nobila activitate este rezervata domnilor  si aducatoare lor de reputatie si mandrie, in timp ce orice asociere cu imaginea unei femei ar fi devastatoare. Si nu ca as tanji sa fac toate astea – desi, daca intr-adevar ar aduce uitarea, de ce nu?- dar nu-i asa ca suntem prizonieri ai unor conventii nu doar in viata noastra de zi cu zi, nu doar la masa tratativelor de business, unde barbatii au puterea si femeile se supun, ci si pe taramul pe care l-am declarat cel mai liber, cel mai fara de constrangeri, acela al iubirii? Asteptam sa ne ceara de nevasta- si pentru ca n-o fac in veci – fiindca s-ar supara celelalte dudui care au asteptat si ele zadarnic -  ii parasim. Si ei sufera. Si se imbata, si-apoi se duc la curve. Si noua ne e mila de ei. Si plangem. Si-i chemam inapoi, sa-i consolam…

Sexul si dragostea

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie. Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata, sau se ating doar din obligatie, fie in virtutea politetii de cuplu, fie pentru ca, din cand in cand, ii oropseste si-i ajunge din urma fiziologia.

Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta. Mi se parea ca nu e de demnitatea mea poetica sa consider sexul un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor, si puterea de a filosofa pe doua voci armonizate. Dar am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa celalalt, nu adorm fericiti si imbratisati, si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in asternut, peste trupul celuilalt, atrofiaza, incet-incet, feminitatea si masculinitatea si, in timp, mototolesc si pofta de filosofie. Stiu multe cupluri care rezista impreuna, desi nu fac sex cu anii. Ei intre ei. Dar fac sex cu altii, au amanti sau amante, chiar daca nu de cursa lunga, dar macar la ocazii. Sunt cei disponibili, pseudocasatoritii, pe care am invatat sa-i recunosc de la o posta, fiindca am facut eu insami parte din gasca, la un moment dat. Si stiu destule cupluri in care cei doi, la fel, nu fac sex cu anii nici ei intre ei, nici cu altii, si stiu sa-i recunosc si pe astia dupa privirea sleampata si dupa aspiratiile vestejite. Sunt casatoritii blazati. Resemnatii neiubirii. Putinii oameni fericiti si entuziasti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se tin de mijloc cand merg pe strada si se saruta de cate ori au impresia ca nu-i vede cineva. Nu, nu, sunt si cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea – aceia sunt prefacutii, cei care ar merita Oscarul pentru interpretarea rolului principal in filmul “Hei, noi avem o viata implinita, nu ca voi!”…

Eu mi-am dorit dintotdeauna o iubire mare, in care sa fim un singur trup, acelasi suflet. Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletul atunci cand ne imbratisam. Sa nu mai stim unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri pe pamant, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati in timp ce dormim imbratisati. Eu am stiut dintotdeauna ca nu exista iubire fara sex, suflet fara trup, fericire cu ganduri comune si dorinte una hais, alta cea. Doar ca, la un moment dat, obosisem sa caut. Doar ca, dupa insingurari care-mi ranisera demnitatea, renuntasem sa sper ca-mi va fi dat mie sa traiesc o iubire mare, implinita, intreaga. Dar nu am abdicat niciodata de la credinta mea. Undeva, intr-un strafund de gand optimist, am stiut, dintotdeauna, ca nu exista dragoste fara sex, gand fara vis, suflet fara trup, intr-o iubire inalta si definitiva. Intr-o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar, uneori, nu mai avem puterea sa cautam sau macar sa asteptam. Si-atunci ne multumim cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firimituri de bucurie in doi. Si atunci se face trist si se face zadarnic, in jur, si in noi. Si-atunci se face pacat, ce pacat…

Fantomele din casele regilor

Am vazut-o pe Regina Ana, soata Regelui Mihai, povestind la emisiunea Profesionistii despre fantomele din castelele si conacele prin care familia regala s-a perindat de-a lungul timpului. Pe vremea cand fiicele ei erau mici, o fantoma draguta, o doamna imbracata in alb, statea foarte mult in odaia fiicei sale, Elena. Asa ca ei au mutat fetita in alta incapere, iar camera fantomei au sfintit-o si au lasat-o libera…

Regina Ana ii mai povesteste Eugeniei Voda cum, in Irlanda, cred, pleca singura la vanatoare de iepuri, pentru ca aveau nevoie de carne. Isi lua pusca si cainii si pornea chitita sa impuste vietatile fricoase si gustoase. Numai ca, intr-o zi, a plecat la vanatoare cu cei doi caini. Ii auzea gafaind in spatele ei, le auzea schelalaitul si mergea cu incredere, sigura ca e escortata de prietenii credinciosi. Numai ca, dupa ce a impuscat primul iepure intalnit, s-a intors catre caini si… Cainii nu erau. Speriati, ogarii nici nu iesisera din conac, asa ca i-a gasit, cuminti, asteptandu-si stapana plecata la vanatoare cu fantomele locului de-a dreapta si de-a stanga sa.

Si in Palatul Elisabeta, aici, la Bucuresti, e o fantoma. Regina Ana a vazut cu ochii ei o femeie necunoscuta urcand scarile si a intrebat pe toata lumea daca in casa e o noua angajata. Nu era. E doar o fantoma, o fantoma pasnica. Nu stie daca e cineva din familia regala sau din personal, dar, cu siguranta, fantoma unei femei bantuie Palatul Elisabeta.

Am urmarit-o cu gura cascata, recunosc. M-au socat nu doar povestile in sine, ci naturaletea, firescul pe care Majestatea Sa il are in glas, desi vorbeste despre lucruri care, in mod normal, unui om de rand i-ar face parul maciuca. Regina, insa, nu adauga povestilor sale nicio clipa vreo remarca ironica, vreo gluma, vreo tresarire sau vreo explicatie de genul “stiu ca lucrurile astea pot parea nebunesti sau ciudate, dar…”. Vorbeste despre fantome cum am vorbi noi despre vreme, despre serialele de la televizor, despre brazii de Craciun, despre crema antirid. Iar asta ma face s-o cred, o data in plus.

Nu numai ca nu ma incumet sa pun la indoiala cuvantul Sau de Majestate, dar in minte mi se naste automat gandul ca regii, exilati dintotdeauna si pentru totdeauna in castelele lor vanturate de vremuri, chiar nu se mai tem de fantome. In somptuoasele lor refugii vechi de sute de ani, in conacele lor imbibate de trecut, in destinele lor consemnate pas cu pas, istoria nu mai stie sa se rarefieze. Dintre sutele, miile de fiinte care au murit in casele pe care le locuiesc ei, poate ca asa e si firesc, sa mai intarzie cate una, doua, trei, inainte sa se inalte de tot la cer.

Noi, cei care locuim in apartamente cat niste dughene, in cascioare facute in anii din urma din ciment cumparat de la coltul strazii, suntem in afara oricarui pericol sa dam nas in nas cu stramosii. Noi, cei care traim de pe-o zi pe alta, cum au trait si parintii nostri, la fel de saraci ca ei si la fel de nestiutori de unde venim si incotro mergem, n-avem nicio sansa sa ne impiedicam de martorii eternitatii inca neasezate in matca. Noi nu avem decat fantomele fostelor iubiri, ale fostelor tradari si esecuri. Ele ne bantuie odaile somnului si gafaie in spatele nostru cand plecam, flamanzi, la vanatoare de sperante proaspete. Doar ca, dupa o vreme, precum regii cei neinfricati, vom invata si noi sa nu ne mai temem de ele. Iar daca ne va intreba cineva cum a fost, cand a fost, o sa putem povesti, zambind, fara sa adaugam, la niciun colt de fraza sau de gand… “stiu ca lucrurile astea pot parea nebunesti sau ciudate, dar…”

Oameni si caini

Omul este cel mai bun prieten al cainelui. Am mai scris deja ca este replica mea preferata dintr-un film. Am extras-o din Doamna si vagabondul si imi place pentru inocenta ei, pentru umor, pentru speranta pe care mi-o da. Speranta nobila ca, intr-o zi, vom invata cu totii sa iubim animalele si sa le rasplatim pentru dragostea pe care ne-o ofera fara sa ne ceara in schimb nici macar un blid cu mancare.

Iar astazi e o zi in care iarasi nadajduiesc ca omul poate fi cel mai bun prieten al cainelui.

A aparut Tangoul de noiembrie si, de dimineata incoace, primesc in nestire e-mailuri si mesaje de felicitare pentru editorialul meu dedicat iubirii pentru caini. “Port cu mine prin lume o taina a carei dezvaluire m-ar azvarli automat in centrifuga oprobriului public. Iubesc atat de mult cainii, incat sunt tot mai convinsa ca multi dintre ei sunt mai oameni decat noi. Dar stiu ca nu se cuvine sa zic asa ceva cu voce tare… Drept care, ma prefac a fi in randul lumii. La restaurant, dupa ce am cinat in compania unor fapturi de stirpe si mondenitate aleasa, atunci cand il rog pe chelner sa-mi puna restul de mancare pentru acasa, obisnuiesc sa ma scuz spunand ca nu-mi pot reprima pofta de-a mai gusta cate ceva peste noapte, cand ma trezesc dupa cate un vis nelinistitor. Si nu se mira nimeni. Dar, in mod obisnuit, pe toti cei care dorm in pat cu cate-o vietate blanoasa pe care-o ridica la rang de ruda sau pe toti aceia, ca mine, care aduna catei vagabonzi in curte si plang cu hohote cand mor animalele, oropsite de boli sau otravite de vecinii dusmanosi, cei din jur ii dispretuiesc ca pe niste ciudati. Pe cei care strabat lumea tinand alaturi un patruped intelept sau care plimba pe bancheta din spate cate un maidanez pe care-l duc la sterilizat, asa cum fac eu din doua-n doua luni, oamenii din jur ii sfatuiesc, condescendent, sa-si indrepte, mai bine, grija si atentia catre propria sanatate mintala, catre copiii orfani sau catre casele de batrani, fiindca asa e mai crestineste.

Mi s-a intamplat de mai multe ori ca, in timp ce-mi arunca in nas un valatuc de fum cancerigen din tigara lui prelunga si eleganta, sa-mi explice cate un sfatos ce multi microbi au animalele si cat de periculos ar fi sa luam purici sau capuse de la ele. Dar pentru mine e prea tarziu sa ma schimb. Asa cum stiu sigur ca n-am sa mai fumez niciodata, asa cum stiu ca n-am sa-mi mai insel partenerul de viata, tot la fel de clar inteleg ca n-am sa mai renunt nicicand la prietenia mea pentru animalele cu patru labute. Si asta pentru ca, intre timp, am cunoscut toate adevarurile iubirii. Iar pe vremea cand eram singura si caram, aproape seara de seara, in brate, doi copii adormiti de la masina pana in casa, a venit la mine un caine frumos si negru care mi-a spus, cu un marait grav si tandru, ca de-acum si pentru totdeauna va avea el grija de mine.

Pe cainele acela venit de nicaieri l-am botezat Negrutu. Si, desi i-am multumit frumos chiar atunci, pe loc, o vreme n-am avut prea multa incredere in el. M-a convins, insa, incet-incet, ca ma pot baza pe promisiunea facuta. Ca nu-si ia nici dragostea, nici grija inapoi si ca va fi acolo, in fiecare zi sau in fiecare noapte in care ma voi intoarce acasa. Mi-a facut curte cu blandete, mormaindu-mi vorbe de drag si lipindu-si botul de coapsa mea ca un amant indragostit. Iar eu am ajuns sa il consider cel mai drag, cel mai apropiat, cel mai de nadejde prieten al meu. Si, pret de cativa ani, l-am gasit acolo, pe pragul dragostei, al casei si al inimii mele, la fiecare intoarcere acasa.

L-am pierdut, insa, intr-o zi, in care niste oameni bogati dintr-o casa vecina au otravit toti cainii din zona. Iar de atunci incoace, ii caut fratii si puii prin lume si-i ocrotesc, chiar daca banuiesc ca, totusi, nu-s ai lui. Si pentru ca tot nu reusesc sa-mi vindec dorul, de multe ori lacrimez in taina, pentru ca stiu ca el m-a iubit cum nu m-a iubit nicicand un om pe pamant. Dar asta e o poveste pe care nu am curaj sa o spun decat celor care iubesc animalele cu adevarat. Ceilalti – aceia care, de fapt, nu se iubesc decat pe ei insisi – imi vor explica, doct, ca ar fi mai frumos sa-mi pastrez lacrimile pentru cauze mai nobile, mai profunde sau mai durabile.”

Tot azi, in ziua inlacrimarilor noastre de dor, intr-unul dintre mesajele pe care le-am primit am aflat un link care un text al lui Tudor Arghezi, aflat pe site-ul caini-pisici.ro:

“Pentru moralul omului, prietenul lui de la use si din odaie e o mangaiere, un sprijin, un aliat. Zadarnic asteptati dintre semenii perversi, uneltitori, veninosi, tradatori. Cainele este permanent cu tine, langa tine, pana la moarte, singurul tovaras care moare odata cu tine, culcat pe mormantul tau. Te uiti in ochii lui: te intelege si tu nu cauti sa-l intelegi. Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste imprejurari: cainele-i o prelungire a fiintei tale sufletesti, si tu il chinuiesti, il bati, il prinzi cu latul si-l ucizi. Primarii…ii starpesc cu otrava, stapanii ii gonesc, se ridica impozite pe caini, oamenii stiintifici si docenti vor sa-ti ia catelul din brate si cainele din lant ca sa te ocroteasca de o prostie din capul lor sterp.

S-a nascocit, pentru flatarea simtului de conservare a omului de prisos, primejdia turbarii, principiul municipal, aproape dogma de Stat.

De ce e cainele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni? Nu pute omul? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Si ce constiinta poate fi mai spurcata decat a omului, degradat si infect cu atat mai mult cu cat se-nalta mai sus, ministru, presedinte, barbat de Stat, potentat si javra, si cu cat isi stropeste starvul imbaiat, cu parfumele filosofilor si vaporii distilati ai violetei…

Da laba-ncoa, Grivei, voiniceste : laba ta ma cinsteste.”

Si, citindu-l pe Arghezi, si, citind mesajele cititorilor mei, mi-am permis sa cred mai mult, sa sper mai profund. Cainii sunt mai oameni decat noi, dar, intr-o zi, ii vom ajunge din urma.

Hotii

Am cumparat Tabu-ul de luna asta pentru ca pe coperta se lafaia un anunt incredibil legat de un interviu cum n-a pupat neam de neamul vreunui jurnalist roman: doamnelor si domnilor, in Tabu se anunta mare interviu mare cu, tananah… Lady Gaga!

M-am inverzit de invidie, afland ca ei sunt fericitii posesori ai unui asemenea material pretios. “Ce lovitura de presa!”, mi-am spus, gandindu-ma ca oricat de mult mi-as fi dorit o conversatie cu megastarul planetei, nu sunt atat de tenace si razbatatoare, incat s-o obtin. Iar in minte mi s-au invartit cateva intrebari dupa al caror raspuns tanjesc si acum. Si voi tanji pe vecie.

Am cumparat revista cu banii mei munciti. Am dat-o la o parte pe madam Udrea cea rastignita pe un glob pamantesc si m-am indreptat, cu maini curioase, catre pagina intalnirii cu celebra, ciudata, nonoconformista artista. Am fosgait paginile a uimire si am ajuns acolo unde mare mi-a fost mirarea, nu mica mi-a fost dezamagirea sa constat ca interviul cu Lady Gaga e doar… “o compilatie din interviurile date de Lady Gaga realizata de Silviu Leahu”. Interviurile date de Lady Gaga unde? Date cui? Date asa, in neant? Neicaleahu care a facut compilatia a avut grija sa-si semneze opera frauduloasa, insa cei care chiar au trudit pentru a-si realiza interviurile, care au pus intrebari indraznete, care au asteptat si au obtinut intalnirea cu artista, cine sunt?

(Celor de la care furam, am putea sa le aducem macar multumire, daca tot nu le-am platit munca…)

Primul meu gand a fost sa anunt protectia consumatorului. Cu ce drept titreaza revista Tabu pe coperta Interviu cu Lady Gaga, cand compilatii ieftine sunt pretutindeni pe internet? Cu ce drept ademenesc publicul sa le cumpere talmes-balmesul cu ifose, impopotonandu-si coperta cu titluri mincinoase? CNA-ul nu are nimic de zis? Dar, intre timp, o alta informatie, pe care mi-a dat-o Simona Catrina, aflata in plin avant de documentare pentru celebra ei rubrica de revista presei, m-a bulversat de tot. Si coperta Tabu-ului de luna asta e tot o furaciune. Gasca de la Tabu a copiat intocmai, fara jena si fara sa se scuze vreundeva, mai vechea coperta a Madonnei in Vanity Fair…

Si cei de la The One copiaza cu nerusinare. Am scris deja despre pictorialul cu chirurgul estetician si pacientele fitoase – pe care l-au furat din Vogue intai cei de la Tabu, prin intermediul celebrului lor Gabriel Henessey, apoi l-au remaiat si cei de la The One, punandu-l pe la fel de originalul Marius Baragan sa le execute furaciunea si s-o pozeze pe Adina Alberts in ipostaze identice celor inventate de colegii mai nobili de la Vogue. Iar Simona Catrina i-a prins aproape luna de luna cu ocaua si inspiratia mica si pregateste si acum, ca de fiecare data, un material incendiar. De citit razand. Si de citit plangand. Dar, daca te dai un pas inapoi, e lesne de vazut ca distinsilor colegi de la revistele amintite nu le mai ajungi cu prajina la nas. Pentru ca, in tara asta, aproape nimeni nu mai are constiinta creatiei veritabile. Hotii au ajuns vedete si iau si bani pentru asta. Iar cel care indrazneste sa ii arate cu degetul va fi pus la zid, de indata.

Mie, insa, raceala zidului imi face bine. Imi racoreste, putin, asteptarea…

Toamna la Iasi

Am fost la Iasi, pentru ca Beatrice Rancea, directoarea Operei, a pus la cale un eveniment menit sa ii bucure pe cei care iubesc arta si respecta istoria culturala a acestei tari. Opera Nationala din Iasi a implinit 55 de ani de la infiintare, iar aniversarea merita sarbatorita cu fast.

In 3 noiembrie 1956, Opera ieseana isi deschidea portile cu un spectacol minunat, Tosca de Puccini, deschizand totodata o istorie bogata in evenimente memorabile. Acum, la 55 de ani de la inaugurarea marelui lacas de cultura iesean, o alta Tosca a izbucnit pe scena, intr-o formula splendida, realizata de regizorul bulgar Ognian Draganoff.

Week-end-ul trecut, Iasiul mirosea a crizanteme si a dragoste mare. Si rasuna de muzica ingereasca. La Iasi, am intalnit-o pe Tosca prezentului si am lacrimat de emotie. Si de bucurie, gandindu-ne ca mai exista, inca, refugii de splendoare pe lume. Iar intre drumurile noastre de drag, de dor si de trebuinta, ne-am ingaduit sa petrecem cateva ore in gradina botanica, printre teii si laritele cu frunze ingalbenite de toamna, imbatandu-ne cu parfumul tandru, viu, al crizantemelor.

Iata cateva marturii. Fara arome, dar pline de culoare.

Hotii 2

Scriam de curand un alt post intitulat Hotii, asa ca cel de astazi e doar o prelungire, inca si mai amara…

Nu demult, un articol de pe blogul Andreei Raicu incrimina vehement revista Tango, in ideea ca reciclam articole vechi si le adaptam contextului prezent. In termeni jignitori, vedeta vorbea despre neprofesionalismul meu si al oamenilor mei, varsandu-si probabil supararea pe toate publicatiile care, de fapt, o hartuiesc si ii toaca marunt fiecare pas – asa cum revista Tango nu a facut cu nimeni niciodata.

I-am explicat, intr-un e-mail, ca afirmatiile ei sunt incorecte. Ca, in primul rand, nu are dreptul sa se refere la Revista Tango, atata timp cat in paginile publicatiei pe care o conduc nu a fost publicat niciun articol vechi si nu a fost inclus in vreun context prezent. Si ca ar fi fost corect din partea ei ca, inainte sa arunce catre lume un articol defaimator la adresa unei publicatii care intotdeauna a sustinut-o, a admirat-o, a promovat-o, sa verifice, jurnalistic, din mai multe surse, cum stau lucrurile. I-am scris Andreei ca ziaristi pe care nu stiu cum sa-i calific, respectiv cei de la Click si Libertatea, au furat, literalmente, de pe siteul Marea Dragoste / www.revistatango.ro articole mai vechi, din arhiva- desi acestea au intotdeauna data la care au fost urcate pe site, asa cum au toate materialele de pe internet. Si am recunoscut ca, intr-adevar, articolul respectiv nu are precizarea ca a fost realizat in 2005, insa are data urcarii online, realizata in 2008, pentru ca in 2005 nici nu aveam site- si ca in niciun caz nu a fost prezentat ca actual.

Andreea Raicu n-a crezut o iota. Mi-a raspuns, pe ton la fel de ofensat, citez “ca ii jignesc inteligenta”, daca pot sa ii spun asa ceva. Iar destule dintre cititoarele mele care, chipurile in mod obisnuit ma adora, mi-au trimis mesaje imbufnate, in care mi-au atras atentia ca, uite, daca Andreea Raicu ma ocaraste pentru neprofesionalism, poate ca nu-s nici eu chiar asa usa de biserica pe cat ma pretind.

Poate ca nu sunt, dar nu obisnuiesc sa mint. Cu adevarat, nu am avut nicio vina ca asa zisii colegi de la Click si Libertatea au preluat- repet, fara acordul meu!!!- articolul din arhiva siteului. Ca dovada ca am purces la avertismente si cereri de explicatii. Ieri, numita Daria Andries angajata, probabil, a siteului click.ro, luase fara jena o bucata din interviul cu Dana Savuica acordat special siteului Marea Dragoste/ www.revistatango.ro si, desi interviul e realizat de Corina Stoica, ea l-a semnat cu numele ei. Asa ca, tot ieri, i-am atentionat pe cei de la Click, trimitand un avertisment la toata lumea, de la directorul site-ului si pana la redactori, si spunandu-le pe ton ferm ca, daca vor continua sa preia articole de pe site-ul meu, voi fi nevoita sa ii actionez in judecata.

In semn de raspuns, iata, chiar astazi, pe site-ul Click apare din nou un articol sub semnatura aceleiasi persoane, Daria Andries, care ia cu japca cea mai consistenta parte din interviul cu Gyuri Pascu realizat de Corina Stoica si il uploadeaza pe marele site click.ro.

Traim in tara haiduciei intoarse pe dos, in care bogatii iau de la saraci, in care cei mari fura de la cei mici. In care ti se iau taxe mari si TVA pe drepturile de autor, insa nimeni nu respecta proprietatea intelectuala si dreptul tau de autor. Asa ca, riscand sa dau avocatilor si ultimul leu castigat din drepturile mele de scriitor revoltat, riscand sa fiu data afara de la Revista Tango pe care o slujesc cu credinta, pentru ca eu, angajata a trustului Adevarul ma revolt impotriva unei publicatii a marelui trust, va anunt ca dau in judecata site-ul Click.ro si ca ii avertizez astfel pe toti cei care practica preluarea materialelor ce nu le apartin. Prin intermediul avocatului meu, Alexander Popa, am inaintat deja proces impotriva site-ului Ziua de Constanta si o s-o tin tot asa, pana cand hotia va fi eradicata – sau pana cand voi fi nevoita sa plec de tot din tara, convinsa ca nu se mai poate face nimic.

P.S. Pentru celelalte materiale, iata, am publicat print screen-uri…

UPDATE

Revin astazi, 18 noiembrie, cu o completare la articolul meu. Pentru ca va sunt datoare cu povestea a ceea ce s-a intamplat mai departe si pentru ca ma simt obligata sa va tin la curent nu doar cu izbucnirile mele de revolta, ci si cu felul in care mi se alina supararile.

Chiar in ziua in care am publicat acest post m-a contactat cineva de la Click. Om bun. Cineva care m-a facut mai intai sa ma linistesc putin. Si apoi, in zilele urmatoare in care am stat de vorba, chiar sa inceapa sa imi para un pic rau ca am fost chiar atat de dura cu toti, la gramada. Printr-un context astral nesuferit, e-mailul meu de avertisment nu ajunsese la persoana despre care va vorbesc – dar la colegii lui da, insa ei nu l-au luat in seama… – asa ca am purces, e drept, tardiv, la negocieri de impacare. Pe care le-am finalizat printr-un deal de revansa, in care ei urmeaza sa-i explice oficial Andreei Raicu ce s-a intamplat si prin care site-ul click.ro va promova, de asta data corect, in avantajul site-ului nostru, cateva dintre materialele noastre viitoare.

Cand suntem suparati, vrem sa vina cineva si sa ne impace. Cand suntem nedreptatiti, vrem sa ni se ofere o sansa la recuperarea demnitatii pierdute. Probabil ca v-as fi parut mai curajoasa, mai spectaculoasa, mai demna daca as fi tinut-o pana la capat cu tambalaul. Dar eu m-am bucurat sa ma pot impaca. As vrea sa mi se ofere ocazia sa ma pot reconcilia cu toti cei cu care sunt certata. Sa inchid procesele dusmaniei, sa ard jurnalele tradarii. Insa, deocamdata, cu riscul de a va dezamagi, cu speranta ca va voi linisti, va marturisesc ca, in urma unor negocieri corecte, de pe urma carora am primit explicatii prietenesti si despagubiri constand in promovarea viitoare a site-ului nostru, am stins conflictul cu site-ul click. Va multumesc tuturor, din suflet, pentru incurajari, pentru sustinere, pentru bunatate, pentru incredere, pentru intelegere.

Iubiri si iluzii de iubiri

Prima mea dragoste a fost muzica. M-am indragostit de cantecele pe care le ascultam la difuzorul asezat in veranda si de cele pe care mi le canta, din cand in cand, mama, inainte de culcare. Apoi am inceput sa o admir din tot sufletul pe profesoara de muzica, cea care, intr-un experiment scolar pentru care nu am adus niciodata multumiri de ajuns, m-a invitat in corul scolii inca din clasa intai, facandu-ma sa simt ca nu exista nimic altceva mai desavarsit decat armoniile glasurilor de copii si cele ale pianului cu clape de fildes, apasate de mainile ei frumoase si fine.

Cam in aceeasi perioada am descoperit miracolul  cuvintelor randuite in carti frumoase, pline de povesti uimitoare. In anii de scoala primara am citit toate cartile lui Jules Verne si intreaga colectie de Povesti Nemuritoare, iar apoi m-am dedulcit la istoriile de capa, spada si onoare ale lui Dumas, care, la anii aceia atat de fragezi, m-au facut sa-mi imaginez ca exista dreptate pe lume, ca binele trebuie sa invinga, ca ordinea universala nu se stramba de la uneltirile celor rai. Dupa care mi-am facut din carti cel mai frumos si mai sigur refugiu al sufletului meu, in care mi-am gasit mereu si inca imi mai gasesc linistea, cand lumea reala ma tulbura, ma raneste sau ma nedreptateste.

Putin mai tarziu, am descoperit scrisul. Scrisul ca forma de supravietuire. Scrisul ca forma de a ma regasi pe mine insami. Scrisul ca marturisire a iubirii. Scrisul ca forma de viata. Si de moarte, cateodata.

Am mai avut, pe parcurs, cate-o aventura. Am cochetat putin cu istoria, apoi, o bucata de timp ceva mai indelungata, cu psihologia.  Insa mi-am dat seama ca nu dragostea, ci curiozitatea m-a facut sa incerc, sa experimentez, sa ma ratacesc, pentru o vreme, in alte lumi, in care, insa, nu mi-am gasit locul si rostul. Iar, intre timp, iubirile mele au ramas, pentru totdeauna, aceleasi.

Nu poti spune “am iubit enorm muzica, insa numai pentru cinci ani”. Iubesti sau nu iubesti muzica, indiferent daca stii sa canti sau doar sa asculti. E imposibil sa descoperi cu sufletul si cu inima lumea cartilor si apoi sa o parasesti spunand: “gata cu iubirea pentru literatura in viata mea! Intre timp m-am blazat”. Si nu e cu putinta sa descoperi minunea cuvantului scris, eliberarea splendida pe care ti-o da asezarea gandului pe hartie si apoi sa zici “divortez de o asemenea indeletnicire, arda toate bibliotecile dragostei mele care a durat… trei ani! Sau doi. Sau cinci”.

Asa cum iubirile noastre profunde pentru arta, pentru natura, pentru mare, pentru desen, pentru balet sunt definitive si vesnice, fie ca le privim dinauntrul sau dinafara breslelor privilegiate, la fel, pe oamenii pe care i-am iubit candva, cu adevarat, ii vom iubi pentru totdeauna, chiar daca nu-i vom reintalni vreodata si nu vom mai face dragoste nicicand. Iar pe cei pe care timpul ni-i sterge din gand si din inima, de fapt, nu i-am iubit cu adevarat. Ci doar ne-am straduit sa-i iubim, am crezut ca ii iubim, dar nu ne-am regasit, pana la urma, in frumusetea sau in uratenia lor, in felul lor de a fi, de a vorbi, de a trai si de a ne raspunde la stradania iubirii cu alta stradanie, la fel de scrasnita.

Pot afirma, deci, serena, ca iubesc, dintotdeauna si pentru totdeauna, muzica, scrisul, literatura. Imi iubesc copiii, fara ezitari si fara cale de intors. Si imi ador sotul, sperand ca voi avea dreptul de-a spune, peste ani, peste vesnicii, ca, in viata mea pe pamant, l-am iubit cu mare dragoste pe el, alaturi de copiii mei, de cartile si de armoniile sonore ale lumii.

Iubirile sunt pentru totdeauna. Sau nu sunt decat iluzii de iubiri.

Sedinta cu parintii

In ultima vreme, fara voia, dar nu pot garanta ca si fara vina mea, intru in tot felul de conflicte. Am fost ieri la sedinta cu parintii a baiatului meu. E in clasa intai, iar invatatoarea lui, o doamna uimitor de bine pregatita, autoare de manuale folosite in intreaga tara, are grija sa ne informeze des si temeinic despre ce mai fac odraslele noastre. Sedintele dureaza doua, trei ore, de-a latul carora marturisesc ca mi-e greu sa nu ma plictisesc in cea mai mare parte a timpului. Si, ca sa fiu onesta, constat ca nu stiu mai nimic din ce se intampla la scoala copilului meu, adaugand inca o felie de culpa la festinul meu de vinovatii.

De fapt, Victor nu povesteste nimic despre lucrurile pe care le invata. Intrebarea mea zilnica, “ce-ai facut la scoala?”, declanseaza intotdeauna un spectacol al nedumeririi si il bulverseaza ca si cum atunci s-ar fi trezit dintr-o lunga si fericita amnezie. “La scoala?… Aaaa…”, trage el de timp ca de coada unei mate pe care, intr-un final, de mila, o lasa sa scape. “Nu-mi aduc aminte”, conchide el. Iar eu ma linistesc vazand caietele frumoase, inzorzonate cu FB-uri, si-mi imaginez ca e totul in regula. Doar de cateva ori, povestile lui Victor au adus in casa noastra revolte. Baietelul meu mi-a povestit ca unul dintre colegii lui obisnuieste sa le administreze, prin rotatie, cate o chelfaneala fara motiv. Ca la inceput i-a venit randul pentru o ciupitura pana la sange, apoi, peste cateva zile, in care alti copii si-au luat-o pe coaja nevinovati, agresiunea a revenit asupra lui Victor sub forma unei lovituri de bocanc in stomac, iar, in final, a avut parte de o burduseala in toata regula.

Recunosc ca n-am stiut ce sa-i spun sa faca. Prima tentatie a fost sa-l indemn sa-i raspunda la fel de brutal. Apoi mi-a trecut prin cap sa-l rog sa-i transmita colegului cel rau ca eu, mama lui, sunt cam nebuna si ca voi veni la scoala sa-l snopesc. Si, intr-un final, l-am indemnat sa parasca cu foc la doamna invatatoare si, fara sa-l loveasca si el pe nervosul si periculosul individ mic, sa se apere cum stie mai bine, sa fuga, sa tipe, sa faca ce-o face, dar sa nu stea sa fie lovit.

La sedinta cu parintii, desi va dau cuvantul de onoare ca nu aveam de gand sa deschid in plen discutia despre pustiul cel agresiv, ci programasem sa am o conversatie separata cu invatatoarea, o mamica delicata s-a plans ca fetita ei are prea mult si prea frecvent de-a face cu nabadaile baiatului cel iute la manie. Ca o incaseaza cam des si ca, daca s-ar putea, ar vrea sa isi stie fiica putin mai in siguranta…

S-a facut o clipa de liniste… Apoi  mamica micului bataus  a intervenit cu glas tremurator si i-a explicat ca ea si sotul ei ii ofera fiului lor cea mai buna educatie posibila. Invatatoarea a marturisit, la randu-i, ca nici nu iese in pauza, tocmai ca sa supravegheze cat mai indeaproape intamplarile cu ghionturi. Iar parintii toti au depus marturie ca stiu ca parintii respectivului sunt oameni cumsecade si ca ei sunt convinsi ca isi invata de bine copilul, deci mama fetitei batute ar trebui sa aiba mai multa rabdare…

Si atunci mie mi-a sarit tandara. Si m-am trezit spunand ca poate mama fetitei o avea nervi mai tari, dar ca eu, care sunt in aceeasi situatie, nu stiu cum, si nici nu-mi pasa cum, vreau sa-mi fie baiatul protejat cat il las la scoala. Si am declarat raspicat ca, daca Victor mai vine inca o data batut, eu o sa ma simt nevoita sa fac o reclamatie la directoarea scolii si apoi la inspectorat. Ca nu pot sa-l rog pe tatal lui Victor sa-l bata pe tatal baiatului, asa ca voi recurge la caile legale, fiindca altceva nu e de facut…

“O sa ma reclamati?!!!” a intrebat, mirata, invatatoarea. Iar eu am spus ca da. Ca doar nu-mi las copilul acasa la colegul cel bine crescut, dar bataus, ca sa le cer vreo explicatie parintilor lui, ci il aduc la scoala, incredintandu-l invatatoarei.

Dascalita fiului meu mi-a dat dreptate. Dar ne-a anuntat si ca, urmand regulamentul, copilul bataus ar urma sa primeasca avertismente, mustrari si, intr-un final, sa fie mutat disciplinar in alta clasa.

O furtuna de proteste s-a abatut asupra mea. “Cum o sa va simtiti, doamna, daca baietelul acela o sa fie mutat din vina dumneavoastra?!!!”, m-au interpelat vreo cinci progenitori maniati? Le-am raspuns ca m-as simti mai linistita. “Dar daca copilul dumneavoastra ar fi in aceeasi situatie, v-ar placea sa il reclamam?!”, m-a hartuit la unison alt snop de parinti indignati. Iar eu le-am raspuns ca da, mi-ar placea sa faca orice cred de cuviinta ca sa-si stie copiii in siguranta. Iar ei mi-au zis, coalizati intr-o nebunie greu de inteles,  ca e urat ce vreau sa fac, da, doamna, nu-i frumos deloc. Ca, ce, i-a spart capul? Ca, ce, nu pot sa las de la mine? Ca nu stiu ca asa-s copiii?…

N-am putut sa le raspund la toti, fiindca ma tintuiau cu ochi uluiti si vorbeau in acelasi timp. Mama baietelului cel rau incepuse sa planga cu sughituri, iar asta ii facea pe toti ceilalti sa ma urasca si mai tare. Si nici nu stiu sigur daca am apucat sa le explic in asa fel, incat sa ma auda, ca sunt satula de compromisurile pe care le fac pentru mine insami. Ca inghit nedreptati si umilinte – in loc de ghionturi si picioare in burta – si ca aproape ca m-am invatat sa traiesc intr-o astfel de lume. (Mai am un pic si incepe sa-mi placa). Dar ca pentru copiii mei nu vreau sa fac compromisuri. Ca daca pot sa fac un gest care sa faca mai sigura si mai dreapta lumea din jurul lor, sunt hotarata sa-l fac. Si nu doresc raul nimanui, dar ca nici nu tolerez raul copilului meu.

Eu nu stiu ce sa le spun copiilor mei sa faca atunci cand e vorba despre conflicte. Nu stiu sa-i invat sa dea cand sunt loviti si nici nu vreau sa ajung sa-i educ sa raspunda la rau cu un rau si  mai mare, desi am impresia, tot mai serioasa, ca, de fapt, fiecare parinte isi invata copilul ca, atunci cand primeste o palma, sa raspunda cu un pumn. Numai ca il invata in taina, ca si cum i-ar impartasi un secret de familie. Eu, recunosc, i-am propus lui Victor sa devina paracios. Dar el m-a refuzat. Mi-a zis ca nu-i frumos sa parasti. Si-atunci, vreau sa fiu eu paracioasa pentru el. Si, desi stiu sigur ca nu gresesc, nu-nteleg de unde mi-a ramas senzatia asta de deznadejde pe suflet, pe buzele cu care am vorbit, pe maina care a deschis clanta de la usa clasei, cand am plecat de la sedinta cu parintii, urmarita de priviri lungi, prelungi…

M-a muscat un caine

A fost vina mea. Si mi-am primit pedeapsa cu varf (de colti) si indesat. Eram in spatele unor blocuri, pe o alee paralela cu bulevardul Unirii, si cautam un cos de gunoi. Coborasem din masina luand cu mine punga care adapostea pampersul murdar al Izei, pe care o schimbaseram in masina, asa cum facem adesea cand avem prea multe drumuri de facut. Si pentru ca stiam sigur ca nu pot sa ajung la intalnirea programata balanganind o pungulita urat mirositoare, m-am bucurat sa gasesc niste maldare de gunoi aruncate dezorganizat pe langa niste resturi de schele.

Da, recunosc. Am azvarlit, fara pic de simt civic, edilitar sau, mai simplu spus, bun simt, punga mea cu gunoaie peste movilita de scarbosenii lepadate de alti cetateni ca mine, oblojindu-mi vinovatia cu gandul ca, oricum, locul acela fusese pangarit de altii inainte. Iar apoi am facut stanga-mprejur, ca sa-mi reiau drumul grabit. Numai ca, atunci cand m-am intors cu spatele catre schelele pavoazate cu gunoaie, m-am trezit, brusc, atacata de cativa caini carora le stricasem tihna cu plesnitura pungii mele chiar langa culcusul lor.

Mie nu mi-e frica de caini. Nu mi-a fost niciodata si nu cred ca-mi va fi nici de acum inainte. Cred ca, in fractiunea aceea de secunda in care toate se deruleaza cu incetinitorul, m-a strabatut un gand trufas care mi-a spus ca o sa ma descurc eu cumva si o sa scap fara necazuri prea mari. Insa atunci cand tocmai dadeam sa intind mana si sa-l mangai ca sa-l imbunez pe cainele care se asezase in fata mea, m-am trezit cu pulpa clantanita de coltii unui catel care m-a atacat din spate. M-a durut scurt, sfasiat, uluitor. Si am tipat, ca si cum n-ar fi fost glasul meu.

Am sperat ca am scapat ieftin. M-am gandit ca daca stofa elastica a pantalonilor mei a rezistat fara sfasieri, poate ca si epiderma mea a scapat doar cu o vanataie, fara sa se zdrentuiasca. Dar cand am ajuns la redactie am vazut ca am in sudul coapsei doua siruri de gauri insangerate in picior. Si, desi era ultimul lucru de care aveam nevoie in programul meu nebunesc de femeie cu trei copii si patru joburi, dupa cateva telefoane de elucidare, am pornit catre centrul antirabic de la spitalul de boli infectioase Matei Bals. “Nu, nu se poate fara control”, mi-a spus, ferm, Monica Voineag, doctorita inimii mele – si-a urechilor mele, a laringelui meu adesea ragusit si, iata, a pulpelor mele clantanite de caine. Asa ca am plecat, spasita, catre un spital de stat, desi am oroare de statul la cozi.

Pe drum, am sunat la toate clinicile private pe care le-am nimerit, sperand ca o voi coti spre un lacas medical luxos, inainte sa nimeresc limanul de stat. “Ne pare rau, nu avem vaccin antirabic”, mi-au spus vreo sapte glascioare mieroase. Asa ca m-am dus, ca mielul la taiere, catre glascioarele mai aspre, ale doamnelor care primesc renumeratie, dupa buget, mica.

La Matei Bals, dupa ce iesi din centrul antirabic, te asezi la coada din fata cabinetului medicului de garda si astepti, printre toti ceilalti infectiosi, sa iti vina randul la control. Asistentele de la receptie stau cu masti pe fata, facandu-te sa dardai de groaza ca, indiferent daca te diagnosticheaza cu rabie sau nu, de encefalita virala a celui din stanga sau de gripa porcina a aluia din dreapta nu ai cum sa scapi. Un baiat are febra 39 cu 8 si zace pe-o bancuta. O doamna zice ca sta de la ora 11 – desi acum s-a crapat de ora 15. Eu intru in fibrilatie si dau sa plec, nu inainte de-a intreba, prudent, o asistenta, daca, in cazul evadarii, daca tot mi-au colectat datele in computer, ma voi trezi data in urmarire, ca posibila turbata. Doamna ma ia cu binisorul si ma roaga sa nu plec, explicandu-mi ca e spre binele meu sa raman. Sta un pic de vorba cu mine, cu blandete, cum voiam eu sa-i vorbesc cainelui din fata mea.  Si ma linisteste, facandu-ma sa indur mai usor restul asteptarii in incaperea colcaind de virusi. Si sa nu mai musc pe nimeni…

“Il cunoasteti pe caine?” Habar n-am cine e, ii marturisesc doctoritei de garda, pe care ajung s-o cunosc, in sfarsit. “Nu-l puteti tine sub observatie?” Hmmm… nu prea, fiindca nici nu l-am identificat prea bine in haita. “Dezbracati-va”, imi spune doctorita, apoi se uita la rana mea si da din cap. Incet. De la stanga la dreapta. Si de la dreapta la stanga.

Am amandoi umerii intepati: stangul de antitetanosul groaznic de dureros, iar dreptul de antirabicul mai putin usturator, dar care va trebui reluat peste o saptamana. Si peste inca una. Rana mea mare, tot mai umflata si invinetita, se odihneste acum sub un pansament steril pe care nu ma indur sa il scot, desi stiu ca acus- acus, la dusul de seara, voi fi nevoita sa-l smulg de pe dosul coapsei. Insa, la capatul unei zile nebunesti, port in suflet revelatia ca poti sa ai parte de o durere mare, fara sa te superi catusi de putin pe cel care ti-a pricinuit-o.

De ce nu pot sa fiu la fel de intelegatoare cu oamenii care-mi fac rau? M-am consolat azi, toata ziua, spunandu-mi ca, daca as muri de turbare, moartea mea romantica m-ar inscrie automat in stirpea nobila a eroinei din Despre dragoste si alti demoni. De ce nu ma pot consola niciodata cu gandul ca, daca voi muri de nervi si inima rea, intr-o tara in care birocratia da-n clocot, justitia e stramba, iar oamenii nu mai cred in iubire, voi pasi in neant alaturi de Edmond Dantes, Josef K. sau Anna Karenina?

Poate pentru ca mi-e mai usor sa iert un caine care m-a muscat din instinct, aparandu-si teritoriul, decat un om, care m-a ranit cu buna stiinta, numai din dorinta de a-si labarta suprematia, autoritatea, forta sau nerecunostinta peste teritoriul meu.

Cat ne costa dragostea? O reintalnire la Constanta

Ne costa renuntarea la raul din noi, la minciuna sau la neputinta. Ne costa lacrimile celor pe care, pentru a ne implini iubirea adevarata, trebuie sa ii parasim. Ne costa remuscarile noastre, nascute din gandul ca ar fi trebuit, poate, sa ne sacrificam, nu sa ne urmam calea fericirii. Ne costa tristetea copiilor care nu inteleg de ce mama nu il mai iubeste pe tata, ci e pregatita sa plece in lume pentru a-si cauta marea dragoste. Ne costa abdicarea de la ambitii nemasurate sau de la pofta de a merge la infinit intr-o cariera acaparatoare. Ne costa banii pe care ii lasam fostului partener, la partaj. (Am vazut de curand o comedie in care, atunci cand unul dintre personajele masculine anunta ca s-a hotarat sa se insoare, cineva ii raspundea: de ce sa te insori? Mai bine gaseste o femeie pe care o s-o urasti peste cinci ani si da-i de pe acum casa ta). Ne costa indepartarea de parinti. Ne costa…

Dragostea costa intotdeauna. Insa e singurul pret pe care, intr-o lume a valorilor incorecte, merita sa-l platim cu inima deschisa.

Astfel au curs discutiile noastre de la Constanta, conversatii oneste, pline de miez si de curajul marturisirii. Si intrerupte superb, din cand in cand, de glasul Ilenei Sipoteanu care a pregatit special pentru intalnirea noastra un cantec pe versuri de Carmen Aldea Vlad, dar ne-a cantat si piese mai vechi din repertoriul sau plin de slagare iubite de noi toti.

A fost o intalnire pe care le-o datoram sponsorilor nostri, Catena, Triumph, Gliss, Taft, Syoss, Hotel Ibiss, Hotel Yaki.

Alaturi de noi, doi domni minunati au luat cuvantul, vorbind despre pretul iubirii din perspectiva lor inteleapta si romantica. Cel dintai, domnul Constantin Lambru, tatal prietenei noastre, scriitoarea si traducatoarea Angelica Lambru, iar cel de-al doilea, prietenul nostru drag, artistul talentat si luminat de frumusetea muzei sale, Doru Roman. Pe toti ne puteti  vedea in fotografiile frumoase ale celui de-al treilea barbat al intalnirii si cel dintai, intotdeauna, in inima mea: Paul Buciuta.

P.S. Pentru ca am plecat la drum la inceput de week-end, mi-au fost alaturi toti trei copiii, adoratii mei Ilona, Victor si Iza.

Eu cu cine votez?

M-am intrebat, din primul minut al finalei de la Dansez pentru tine: eu cu cine votez? Nu sunt un telespectator fidel sau patimas. Numai ca sunt cateva emisiuni si cateva seriale care mi se par incredibil de frumoase si-atunci le urmaresc cu consecventa, cu dragoste, cu nebunie. Si, adesea, cu lacrimi in ochi.

Poate ca tocmai emotia mea, autentica si profunda, m-a preschimbat intr-un cetatean turmentat al electoratului din fata micului ecran. Eu cu cine votez? m-am intrebat, ametita de dorinta de a ii face pe toti cei trei ramasi in finala concursului sa castige, deopotriva. Pentru ca le-am urmarit povestile si am plans, adesea, vazand cat de multi oameni chinuiti de un destin nedrept exista pe lume. Vazand ce copii buni si talentati se lupta napraznic sa-si urmeze visurile, in timp ce constat tot mai adesea ca pruncii nostri, carora le oferim tot ce-si doresc si tot ce nu au apucat sa-si doreasca inca, sunt lipsiti de vlaga sau de pasiune si fac mai tot ce fac doar ca sa scape de cicaleala.

Mi-am dorit sa castige Jojo, pentru ca am plans la povestea partenerului ei, Ionut Tanase, baiatul care era sa moara de frig si de foame, pentru ca nu avea niciun sprijin pe lume. Pentru ca mi-e draga Catalina si o admir, si pentru ca tangoul lor de mai ieri m-a impresionat pana la sange. Si, recunosc, mi-am dorit sa castige si pentru ca Jojo tocmai a aparut pe coperta Tango si am gandit, cu un strop de trufie in suflet, ca n-ar fi rau sa mi se reconfirme flerul de mare jurnalist, fler care m-a ajutat enorm de-a lugul anilor mei de presa, si sa spun ca, iata, am intuit ca ea va fi invingatoarea, asa cum si pe Paula Seling am invitat-o sa pozeze pe coperta cu doar cateva saptamani inainte sa castige preselectia Eurovision. Ca si cum as fi stiut…

Mi-am dorit sa castige Pepe si Andreea, pentru ca sunt frumosi si danseaza dumnezeieste. Pentru ca draga, delicata, sarmana Andreea Toma merita o soarta superba, pe masura talentului ei incredibil, pe care doreste sa si-l urmeze din tot sufletul. Si pentru ca Pepe, cel care mi-a parut pana acum superficial (si guraliv si de nimic, potrivit cu Zavoranca lui), mi s-a aratat de-a lungul concursului ca un om bun, plin de suflet, ca un dansator cu har, cu forta, cu aura.

Mi-am dorit sa castige Catrinel Sandu si Ionut Ionescu, pentru ca povestea cestuilalt Ionut (baiatul care a dormit in grajduri si-a umblat cu picioarele pline de sange, copilul bun care, ajuns apoi intr-un camin de orfani, isi iubeste colegii atat de mult, incat lor vrea sa le dea banii de la premiu) m-a lasat, de la bun inceput, cu un nod in gat si cu un spin in inima. Pentru ca balaia Catrinel danseaza neasemuit de frumos, iar cei doi sunt o pereche plina de farmec si de suflet.

Nu au putut castiga, insa, cu totii. Ma bucur pentru invingatorii Jojo si Ionut Tanase si ma bucur pentru ca mi-am dorit enorm ca ei sa castige. Ma bucur pentru ca, iertati-ma, am fler, iar revista mea de luna aceasta o are pe coperta pe invingatoarea concursului Dansez pentru tine si in paginile ei lucioase, scrise cu sufletul meu, povestea lui Ionut, spusa de partenera lui, Catalina Grama. Sunt trista, insa, pentru ca doua perechi au pierdut si plang pentru Pepe si Andreea, pentru Catrinel Sandu si pentru Ionut Ionescu… As fi vrut sa castige si ei…

Ati votat? Cu cine ati votat sau pentru cine ati tinut pumnii stransi, daca, precum cetateanul lui Caragiale, nu ati putut sa va smulgeti din nedumeriri?

Angelina nu se marita

Am vazut-o ieri pe Angelina Jolie ridicand din umerii ei frumosi la intrebarea “Cand o sa te casatoresti cu Brad Pitt?”.

“Si copiii mei m-au intrebat acelasi lucru”, a raspuns ea, confirmand justetea intrebarii si explicand ca povestile pentru copii se termina toate cu o nunta mare. Ca Shrek se insoara cu Fiona si toate printesele fac nunta cu printul lor.

Dar tot ea a dat reporterului acelasi raspuns pe care il oferise si celor sase copii ai ei: intre ea si Brad, legamantul de credinta este unul extrem de profund si de autentic. Mai adanc decat orice legamant de casatorie.

Marturisesc ca nu prea le cred pe femeile care spun ca nu vor sa se casatoreasca, motivand – de urechile lumii – ca uniunea lor de iubire e mai presus de orice conventii. Am cunoscut cateva dudui foarte bogate care mi-au spus cinstit si confidential ca, de fapt, nu se casatoresc fiindca nu au niciun chef sa imparta averea muncita de ele si capatata prin tepe cinstite cu un barbat alaturi de care stau acum, dar care, poate, la un moment dat, nu va reusi sa tina ritmul cu evolutia lor. O doamna foarte instarita mi-a marturisit ca s-ar fi maritat cu iubitul ei, daca acesta nu ar fi avut un copil dintr-o relatie anterioara – iar asta s-ar fi putut repercuta grav asupra oricarui act de succesiune. Si cel putin zece femei care mi s-au confesat mi-au spus ca partenerul lor refuza categoric sa faca pasul hotarator catre mariaj, ispitit de posibilitatea de a se prezenta la infinit cu statutul de necasatorit in fata altor femei… Iar ele prefera sa se declare, cot la cot cu ei, dusmanele birocratiilor iubirii, decat sa apara in ochii tuturor drept victime neputincioase.

Insa pe Angelina Jolie chiar am crezut-o. Pentru ca sunt absolut sigura ca Angelina Jolie nu se lasa oropsita de aceleasi nesigurante precum noi, femeile de rand. Nu mi-o imaginez pe Angelina frangandu-si mainile si visele si zicand “nu ma ia Brad de nevasta”, pentru simplul motiv ca ea stie, asa cum stim si noi, ca 99% dintre barbatii planetei ar lua-o de nevasta cu tot cu cei sase copii ai ei si, din iubire si patima, i-ar mai infia inca trei. Pentru ca Brad o adora si asta se vede in fiecare gest al lui, faptuit inca de pe vremea cand era insurat bocna cu Jennifer Aniston si pana acum, cand puii lui blonzi stau mai bine ca oriunde in bratele splendidei lui concubine. Si pentru ca si Angelina si Brad castiga atat de multe milioane de euro, dintre care imprastie, cu generozitate nebuna, gramezi de bani in acte caritabile si cauze nobile, incat e limpede ca putin le pasa lor de impartelile banilor.

Privesc in urma si pot sa declar cu mana pe inima ca faptul ca eu si barbatul meu ne-am casatorit nu a schimbat nici in bine, nici in rau iubirea noastra. Numai ca sunt convinsa ca, daca am fi amanat la infinit sa facem drumul la primarie si apoi la biserica, in mine ceva s-ar fi schimbat. Pentru ca am trait sub autoritatea indemnului de a fi asezata “la casa mea”. Pentru ca nu pot sa neg teama de oprobriul public ce cade asupra femeilor nemaritate, care traiesc in pacat. Si nici amintirea dramatica a cel putin unei relatii in care refuzul partenerului de a se gandi la casatorie era cea dintai dovada a infidelitatii sale intrate in narav.

Legatura mea de dragoste e mai presus de orice conventii pentru ca am oficializat-o inainte sa mi se strecoare in suflet indoiala ca poate nici n-ar trebui s-o oficializam. Eu nu sunt Angelina. Si cred ca prea putine dintre noi sunt.

Groaza plecarilor

Imi aduc aminte perfect cat de mult imi placea sa calatoresc. As fi plecat oricand, oriunde, aproape cu oricine, fara sa imi pese daca am unde dormi si fara sa fac promisiuni legate de intoarcere. Astazi, insa, nu-mi mai priesc decat plecarile tihnite, in care toti ai mei imi sunt alaturi.

De cate ori plec la drum fara copiii mei, ma simt nu doar oropsita de toate vinovatiile care ameninta de dupa posibilitatea (vaga si incerta) de a ma bucura de ceva in lipsa lor, ci si de groaza ca drumurile ar putea sa ne desparta, fara mila. Plang, sarutandu-mi copiii in somn, si ma rog sa-i revad cat mai iute, apoi, de indata ce plec, bugetul meu de calator sarac se imputineaza din pricina telefoanelor pe care le dau in nestire, ca sa verific daca e totul bine acasa, dar mai ales ca sa le spun ca totul e bine cu mine si sa promit ca voi reveni curand. Obligatoriu incarcata cu daruri, ca si cum cadourile ar putea sa oblojeasca despartirea noastra.

Insa, pana acum, pe Iza am luat-o intotdeauna cu noi, chiar daca Ilona si Victor au ramas, cateodata, acasa, conectati la telefoanele lor. Iza a calatorit pretutindeni cu noi, mai intai in gentuta ei gri cu roz, semanand cu un bagaj de umar, apoi in caruciorul desfacut si strans prin toate aeroporturile lumii. A fost cu noi in America, s-o vizitam pe Nina, a fost in vacanta noastra prelungita si vesela in care ne-am incumetat sa strabatem toata Europa cu trei copii in masina, si, bineinteles, in toate rotocoalele date prin tara pentru lansarea Cartii Dragostei de la Avon si-n drumurile in lung si-n curmezis facute ca sa promovam tangoul si marile noastre iubiri…

La capatul unei nopti albe si indesate de treburi, plec astazi, pentru prima data, fara Ilona, fara Victor, fara Iza. Si-n loc sa ma bucur ca e cea dintai plecare a noastra in doi dupa ce ni s-a nascut fiica (prima plecare in doi ani, pentru doar doua zile si-o noapte), in loc sa fiu in stare sa asez in valiza camasa cea sexy si zvacnetul de femeie tanara si indragostita, ma sfasii de nesomn, ma zbat in neputinta de a anula totul in ultima clipa, indes batiste in poseta si-mi privesc dusmanos barbatul care, uite, n-a fost in stare sa-mi prezica ce nefericita ma va face plecarea noastra menita sa ma faca fericita.

A pleca inseamna a muri putin. Dar numai putin… Am rugat-o aseara pe Ilona sa adauge la rugaciunea ei si ceva legat de intoarcerea noastra cu bine. “Tu ai sufletelul curat…”, am adaugat, asa cum fac mereu cand cer sa imi puna cate o vorba buna, cu soapta izvorata din sufletelul ei neintinat. Si apoi, dupa ce ea a adormit, m-am rugat eu insami, cu lacrimi prelungi, sa fie mai usor, sa fie mai simplu, sa mor mai putin plecand in delir de nesomn, sa traiesc mai mult adormind, revenind…

Din tara lui Brancusi

Sunt atat de putine ocazii in care ne putem mandri ca suntem romani, incat noi insine ne minunam atunci cand ni se intampla una ca asta. Ne-am invatat, mai degraba, sa infruntam privirile condescendente ale celor care ne spun ca suntem, totusi, oameni de isprava, desi e limpede ca nu s-ar fi asteptat…

Nu sunt in stare sa inteleg unde si cand ni s-a frant reputatia, mai ales in propriii nostri ochi. Nu stiu cand am renuntat sa ne mai credem urmasii celor mai viteji si mai drepti dintre traci, cand ni s-a parut mai convenabil sa cautam ticnelile din biografia lui Vlad Dracul si nedreptatile impartite cu varful sabiei insangerate de Stefan cel Mare si, cica, nu prea Drept, cand am rasturnat spiritul haiducesc care ne-a tinut in viata secole de-a randul si am lasat sa fie azi, la noi, ca la nimeni, bogatii sa ia de la saraci si sa se simta eroi pentru asta. Dar, mai ales, ma doare ca nu inteleg cand ne vom drege mandria la loc, ce vom face ca sa nu mai ratacim prin lume fara sa stim incotro mergem, cautandu-ne loc bun pentru emigrat, dezradacinandu-ne dramatic de noi insine, incercand sa uitam unde ne-am nascut, in speranta ca, astfel, ne vom gasi mai usor liman de fericire si demnitate.

Am spus, de multe ori in ultima vreme, ca vreau sa plec din tara. Am spus, insa, acum o zi, acum o noapte, “eu sunt din tara lui Brancusi”. Ca si cum as fi crezut ca Brancusi, cel care e al lumii intregi si al Frantei sale iubite mai presus de toate, poate adauga o dara de noblete peste cenusiul biografiei mele de romanca.

Drumul splendid la Bilbao, pe care il datorez celor de la Renault, oameni vizionari care isi cunosc creatiile atat de bine, incat au avut indrazneala si ambitia sa ne roage sa ne plimbam cu noul, superbul lor Twingo pe malul oceanului – stiind ca nu-l vom uita niciodata si vom povesti si altora despre revelatia intalnirii noastre cu o masina uimitoare – a insemnat si reintalnirea mea cu Brancusi. Il cautam pretutindeni, de-o viata intreaga. De la 16 ani, cand am fost prima oara la Hobita, in casuta fara seaman pe lume in care a vazut lumina zilei cel care avea sa reinventeze formele pietrei si ale sufletelor noastre, il caut in carti si-n albume. Il caut in urmele trecerii sale prin tara. Il caut in mine insami si, atunci cand il gasesc, ma inalt peste conditia mea muritoare…

La Bilbao, chiar peste drum de hotelul in care am stat, se afla Muzeul Guggenheim. Bascii, dornici sa arate lumii tara lor, au ridicat din propriii bani – nu din banii guvernului spaniol, nu din fonduri europene – una dintre cele mai uimitoare si mai frumoase cladiri de pe pamant, iar Fundatia Guggenheim a mobilat-o cu revelatii. Din octombrie 2011 si pana pe 15 aprilie 2012, in Muzeul Guggenheim din Bilbao se afla expozitia dubla, Brancusi – Serra. Doi artisti ai formelor pure, ai zborurilor inalte.

“Eu sunt din tara lui Brancusi”, i-am spus doamnei care ne-a calauzit pe drumurile Guggenheimului, atunci cand incepuse sa ne vorbeasca despre sarutul in care, din iubire, el si ea s-au mistuit unul intr-altul. Pentru ca am simtit ca stiu mai mult decat ne-ar putea povesti orice ghid de muzeu despre zborul pasarii maiastre, si despre domnisoara Pogany, si despre muza adormita sau despre cel dintai plans al unui copil, asezat in bronz si vesnicie. “Sunt din Romania, tara lui Brancusi”, am spus… Si m-am gandit ca voi spune asta mereu, oriunde ma vor purta pasii pe pamant, reasezand astfel in ordinea universului nu doar apartenenta mea, ci si pe aceea a marelui artist care, inainte sa moara, a lasat mostenire operele sale tarii care l-a adapostit si iubit: Franta.

Modele de viata

Poate ca daca mi-as fi ales ca modele oameni reali, as fi avut un drum mai simplu prin viata. As fi putut sa-mi gasesc linistea si dragostea cu mai multa usurinta, as fi ridicat din umeri mai des decat reusesc sa o fac si nu as fi pus la inima fiecare amanunt, fiecare intamplare, fiecare incident, fiecare eroare.

Am crescut, insa, alegandu-mi modele din carti, indragostindu-ma de personaje atat de splendide, de spectaculoase, incat mi-a fost din ce in ce mai greu sa accept defectele oamenilor adevarati.

De cateva decenii bune incoace ma straduiesc sa inteleg ca lasii sunt si ei tot semeni de-ai nostri si ca trebuie sa-i accept cu toate neputintele lor. Ca exista motive atat de adanc intrate in sange, incat ii fac pe unii sa minta cu mai multa credinta si convingere decat atunci cand spun adevarul. Ca, in functie de cum si-au trait primii ani din viata, multi dintre cei din jurul meu au devenit iresponsabili, infideli, speriosi, superficiali sau agresivi, fara sa fie intru totul vina lor, ci a adultilor care nu i-au ferit de tristeti, nedreptati sau deziluzii.

Cartile sunt pline de eroi. Strazile sunt intesate cu neputinciosi. In filele cu miros de cerneala, iubirile au  damf de eternitate. In inimile semenilor nostri, amorurile sunt marunte si lasa loc, mai mereu, pentru macar o bataie de inima furata, mintita, ilicita. Mi-am ales gresit modelele in viata si, din cauza asta, nu sunt in stare sa-i iert pe oamenii reali. Si-mi pare rau, si-as vrea sa ma schimb, si-as vrea sa mai uit…

Care au fost modelele voastre de viata? Ce iubire v-ati luat ca reper, ce poveste v-a stat la capataiul plin de vise si de asteptari? Voi pe cine ati iubit mai intai ca sa puteti ajunge la iubirea de pe urma?

Unu… DOI!

Iza implineste, astazi, doi ani. Parca am clipit de doua ori din gene si-au trecut… Parca ne-am sarutat doar o data, si-n ameteala sarutului a curs, nebuna, viata noastra de pana acum. Cand m-am indragostit? Cand am ramas insarcinata? Cand am nascut? Cand ne-am casatorit? In orice caz, le-am facut pe toate in alta ordine decat ar fi cerut-o legile firii si ale oamenilor… Dar legile dragostei noastre au curs firesc si drept, rostogolindu-ne dintr-o minune in alta.

Cea mai mare izbanda a vietii noastre de pana acum e familia noastra inchegata, unita, frumoasa, in care, peste toate poticnelile, lacrimile sau rezistentele inceputurilor  s-au asezat, astazi, toate rosturile. Da, ne-a fost greu, la inceput, pentru ca se schimbase totul. Pentru ca nu mai dormeam cu totii in acelasi pat, pentru ca Iza parea sa fure din iubirea pentru Ilona si Victor, iar ei se revoltau; pentru ca Paul venise din alta lume, cu alte obiceiuri, cu alt fel de a fi decat construiseram noi. Dar dragostea ne-a aparat de toate relele. Marea noastra dragoste ne-a condus pana aici si ne va duce mai departe.

Cel mai mare regret e ca nu am reusit sa consemnez fiecare pas, fiecare cuvant, fiecare gest. Sunt o mama grabita, care a lasat sa treaca pe langa ea un miliard de intamplari neasemuit de frumoase. Cele care marcheaza cresterea copiilor nostri. Iza a implinit doi ani facand macar 730 de gesturi uimitoare. Unde sunt? Cine le-a scris? De ce nu  le-am asezat decat in gand si in inima, dar nu si in carte, in asa fel, incat sa nu se piarda niciodata? Asa ca, din revolta, din teama de risipa, dar mai ales din dragoste fara masura, promit azi, la ceas de aniversare, sa deschid Jurnalul copiilor mei. Incepand de astazi, voi scrie, in fiecare zi, despre puii mei neasemuiti. Despre candoarea, despre talentul, despre poticnelile, despre fitele, despre rasfatul lor. Despre naivitatea si despre splendoarea pe care le poarta cu ei prin lume, invatandu-ne si pe noi sa fim mai buni.

Draga Jurnalule… Iza a implinit doi ani. Nu vrea sa spuna cifrele, decat intr-un fel ciudat, intr-o numaratoare saltareata pe care a inventat-o ea. Daca ii spui doi, ea raspunde trei. Daca ii spui patru, ea continua: cinci! Asa ca, daca vrem s-o convingem sa-si spuna varsta de azi, spunem cu totii in cor: unu! Iar Iza raspunde, razand: DOI!

La multi ani, minunea noastra… Unu… Doi!

Ding-dang, numai inima

Pentru noi, Craciunul vine odata cu petrecerea aniversara a Izei, fiindca sarbatorile noastre si-au asezat altfel datele in calendar de cand s-a nascut fetita noastra cea mica. Pentru noi, Craciunul vine, ca-n fiecare an, dupa o stradanie nebuneasca de-a randui toate treburile Tangoului, in asa fel, incat revista sa fie gata la timp, iar noi sa putem pleca pe la casele si pe la brazii nostri, multumiti ca, desi e tot mai greu de indurat realitatea din lumea noastra de hartie, revista va iesi pe piata festiva, desteapta, plina de culoare si de suflet, asa cum numai noi stim s-o facem.

Pentru noi, Craciunul vine cu lumina in suflet si cu mare dragoste. Cu urari de drag de la prieteni si cu multumiri din adancul inimii catre aceia care ne citesc. Cu bucuria intalnirii, reintalnirii cu prietenii nostri Madalina si Vincentiu, cel din urma aniversat si el in aceeasi zi cu Iza noastra draga, dar si cu speranta ca vom reusi, in zilele de vacanta, de bucurie si huzur, sa ii vedem, sa ii felicitam pe toti cei care fac parte din viata si din inima noastra.

Pentru noi Craciunul vine cu smerenie si cu recunostinta pentru viata frumoasa care ne-a fost data. Cu dorinta de a saruta mainile celor care ne-au scris dupa ce ne-au rasfoit cuvintele.

Craciunul vine cu poezie inalta si splendida. Cu aniversarea lui Emil Brumaru. Cu indrazneala de a reasculta cantecul meu si al surorii mele Oana, cantat demult, pe vremea cand ne numeam Ionescu si indrazneam sa asezam pe portativ versurile lui Nichita Stanescu.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
in noaptea aceasta e-o singura stea
si-o nenumarare de ceruri albastre.

.

Nu mai exista barbatii de altadata

La toate emisiunile mai de soi, prezentatoarele sunt mai inalte decat partenerii lor. Nu stiu daca e semn de modernitate sau, subliminal, ni se inoculeaza ideea ca asta e tendinta cuplurilor cu premise glorioase. Eu ma uit uluita si nu indraznesc sa ma minunez cu glas prea sonor, fiindca risc sa fiu acuzata ca nu-mi convine trendul fiindca sunt eu prea mica de statura.

Eu am doar un metru saizeci, deci, pe tocuri mari, pot ajunge la maxim un metru saptejdoi. Insa cred ca si daca as fi avut mai mult sau mai putin, de moda veche fiind, tot mi-ar fi placut sa fac cuplu cu barbati mai inalti decat mine. Vreau sa privesc in sus catre barbatul meu, nu sa-i scuip seminte in crestet. Vreau sa ma cuibaresc langa umarul lui, sa ma simt fragila si ocrotita, nu sa am senzatia ca-l pot lua oricand la subrat ca pe o mapa. Vreau sa fiu eu sexul slab si sa ma las ametita de puterea, de forta, de energia lui…

Vad insa ca, dupa castinguri acerbe, combinatiile televizate sau mediatizate in print se fac tinand seama de alte proportii.  Micul Irinel a adorat-o pe lungana Monica, iar acum vedem cu totii, la Dansez pentru tine, cum Iulia Vantur fandeaza usor piciorul drept cand sta langa Banica, incercand sa fie doar cu o frunte deasupra lui. (In particular, langa el, fandeaza usor propria sa sotie). Dincoace, la Vocea Romaniei, Roxana Ionescu e, literalmente, cu un cap mai mare decat Pavel Bartos, insa ei au fost alesi sa prezinte impreuna si sa-si faca complimente unul altuia, ca si cum ar fi un cuplu posibil. Mie imi par un cuplu de cosmar, dar recunosc ca nu privindu-i pe ei m-am minunat cel mai infocat. Ci mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii  cand am vazut pe televiziunea nationala un promo in care Iuliana Tudor statea dreapta si zvelta langa Florin Piersic. Si era mai inalta decat barbatul barbatilor! Mai falnica decat haiducul cel inalt ca bradul, mai lunga decat cel care s-a luptat cu ursoaica si a doborat-o, conturand cu gesturile sale de macho idealul nostru vesnic de splendoare, de vigoare barbateasca!

Dar poate ca nu mai exista barbatii de altadata… Plecati sa-si caute propria lor identitate, n-au mai avut curiozitatea sa scotoceasca dupa femei pe care sa le inveleasca cu dragostea lor, sa le apere si sa le ocroteasca. Si mai intai au dat peste niste femei mai destepte ca ei, apoi au gasit unele mai bogate, iar, mai nou, s-au aciuat langa cele mai inalte. In vremea asta, insa, toate femeile din lume, fie scunde, fie inalte, fie destepte, fie tute, fie bogate, fie scapatate, isi cauta, cu disperare, barbati mai falnici, mai instariti, mai culti decat ele, asa cum au citit in cartile copilariei ca se cuvine sa-si doreasca. Si doar daca nu gasesc ce si-au dorit, fac in gand niste compensatii ciudate si, intr-o absurda matematica postmoderna, aduna numarul de cont la cel de la masina si la numarul lor de telefon care nu mai suna, iar apoi compara cu centimetrii masurati din crestet pana-n talpi si cu diametrul reputatiei sferice si stralucitoare si, daca totul iese divizibil la doi sau la trei – sau, daca nu si nu, macar la unu – se simt indreptatite sa se multumeasca cu niste combinatii care nu tin seama de regulile aspiratiilor eterne ale cuplurilor. Si sa se consoleze cu gandul ca lumea a evoluat. Ca dragostea e oarba. Si cateodata are un picior mai scurt, dar asta nu conteaza, fiindca nu poate fi masurata nici in centimetri, nici in inci, nici in ani sau ani lumina. Doar in batai ale inimii. Uneori reale, alteori contrafacute.

Vizionarii propriilor noastre vieti

Pe masura ce au trecut anii mei – rostogolindu-se mai festiv, in Revelioane cu rochie prelunga si cercei cu sclipici, sau mai modest, in nopti cu artificii vazute de la geamul casei si pahare ciocnite in familie – am inteles ca numai oamenii pozitivi si solari sunt in stare sa miste lumea si sa faca vietile lor si ale celor de langa ei mai bune, mai demne de trait si de aducere aminte.

Cinismul este, insa, apanajul celor stralucitor de destepti. Asa ca ne-am invatat sa-i admiram, mai degraba, pe cei care diseca lumea gasindu-i un milion de cusururi pe care, da, le-am vazut si noi, dar n-am considerat necesar – sau n-am fost in stare – sa le extragem in afara bordurilor gandului. Da, ce geniali sunt cei care vad tot si au curajul sa spuna de toate, facand de ras nimicnicia lumii in care traim… Ce fascinanti sunt aceia ce recunosc ca dragostea e doar o plasmuire a mintii, ca vietile fericite sunt rezervate prostilor, ca doar hotii se imbogatesc, iar dincolo de viata asta nu ne asteapta decat eternitatea taranei.

Resemnarea este, la randu-i, arma celor care trec senini si impacati prin viata, fara sa se umileasca in sperante ce se pot dizolva in clipa urmatoare. Nu e mai usor sa nu crezi in nimic, sa nu te pangaresti cerand sau luptand pentru ceva cand, in 99% din cazuri, stradaniile noastre sunt jalnice si zadarnicite de tot felul de nedreptati? Nu e mai simplu sa nu vrei nimic, ca sa te poti bucura, la o adica, daca soarta iti va darui vreo pomana, desi tu stii ca soarta nu e niciodata prea generoasa?…

Ba da, e mai simplu. E mai usor. Si e, poate, mai intelept sa dispretuim ceea ce nu se poate schimba, decat sa ne inregimentam in hoarda celor care se multumesc sa duca o viata anosta, marcata de conformism.

Insa lumea merge inainte doar prin oamenii care se incapataneaza sa creada si sa spere in ziua de maine. Care nu uita sa-si spuna rugaciunile, cu smerenie, si nu obosesc sa scruteze dupa partea buna a lumii noastre. Iar atunci cand lumea asta ciudata si rea nu-si arata nicio parte buna, macar incearca sa gaseasca partea buna a partii rele din realitatea in care traim.

Poate ca nu putem schimba tot universul. Poate ca istoria nu-si va cheltui energia ca sa ne retina noua numele. Dar vietile noastre si ale celor de langa noi le putem innobila cu bunatatea, cu frumusetea, cu modestia, cu generozitatea, cu credinta, cu loialitatea noastra. Si, renuntand sa fim resemnati si cinici, putem deveni vizionarii propriilor noastre vieti. Ziua de maine va fi mai frumoasa decat cea de azi. Anul ce sta sa inceapa ne va face oameni mai buni, mai demni, mai bogati, mai fericiti si mai iubiti decat cei care am fost pana acum. Nu trebuie sa facem nimic altceva decat sa credem. Iar in clipa trecerii dintr-un an in celalalt, cand cerul isi reasaza constelatiile in numele iubirii, sa inchidem ochii si sa ne amintim ca viata asta, singura care ne-a fost data aici, pe pamant, e minunata si merita traita din plin.

La multi ani, cu dragoste, cu noroc, cu credinta!