Alice Nastase Buciuta

Ce e usor? Ce e greu intr-o vacanta in cinci? E greu sa hranesti, sa speli, sa aperi, sa culci, sa hranesti, sa inveselesti trei copii deodata. E greu sa ai grija sa nu se simta niciunul nedreptatit, ori sa ii dai motive de gelozie. E greu sa alegi locul care sa le placa tuturor, momentul care sa le priasca la toti trei. Si, dincolo de toate, e foarte greu sa faci tot ce trebuie facut pastrandu-ti pentru tine si pentru omul iubit bucuria, odihna, cheful, tihna, dragostea, linistea, erotismul, complicitatea dulce, entuziasmul de vacanta… Si e usor sa iubesti. Mult, fara masura, fara graba, fara sa astepti ceva in schimb.

Dupa un popas de doua nopti si o zi la Budapesta, am ajuns pe tarm splendid de Adriatica, langa Rimini, (acolo unde isi petrece vara muncind si facand fapte bune prietena noastra Cristina Bizu). Am avut si cateva mici peripetii, pentru ca ne-am cazat, initial, intr-un hotel, apoi ne-am mutat in altul, cu cele 485 de bagaje ale noastre… Dar am tinut cu dintii de promisiunea de-a ne face o vacanta de neuitat, asa ca am renuntat la alegerea initiala, in ciuda stanjenelii fata de proprietarul amabil al unui hotel nu tocmai confortabil. Apoi ne-am pierdut cardul cu toti banii- dupa care, providential, l-am gasit…

Locuim acum intr-o minunatie de adapost de 4 stele, pe malul unei mari care mi se arata pe fereastra apartamentului, in toata desavarsirea ei albastra. Cardul regasit se goleste voios, dar avem si piscina, si zambete, si magazine cu minuni, si cafea cu gust divin, si fructe de mare, si hrana proaspata pentru Izuta, si planuri indraznete, de-a pleca de aici mai departe, catre miezul Europei. Pana atunci, insa, rupt de oboseala si ametit de aerul tare, Victor adoarme in fiecare seara pe unde apuca, iar noi gasim cele mai ingenioase modalitati de a-l aduce acasa… Intr-o seara, l-am basculat in caruciorul Izutei, si-am dus bebelusa in brate.

Recunosc, ne-am intrebat atunci, intr-o doara, daca n-o fi mai usor, mai bine, mai simplu, mai limpede, sa ai doar un singur copil, nu mai multi. Dar pentru noi nu mai exista alte raspunsuri decat cele pe care le-am primit deja, inainte sa punem intrebarea. Insa pentru multi dintre cei mai tineri, alegerea e inca posibila, si trebuie facuta cu multa intelepciune.

P.S. Nu reusesc sa public si poze, desi am nenumarate, splendide… Sper sa nu tina mult “neputinta” asta, si sa revin cu dovezi…

De ce oriunde in tara asta e mai frumos decat in Bucuresti? De ce, de fiecare data cand evadam din orasul nostru ne rascoleste pofta de-a ramane, de tot, oriunde altundeva?

Am asistat la seara de deschidere a festivalului medieval de la Sibiu. I-am vazut defiland pe copiii dragi, David si Matei, imbracati in costume de cavaleri, si am aplaudat jocurile de flacara si lumina si muzica ametitoare, splendida, cu parfum de epoca glorioasa.

Stiu ca poate suna nepotrivit sau nepoliticos, dar am avut un moment de ras si de naucire cand am dat peste o placa comemorativa asezata pe pavajul din piata mare a Sibiului. Un dreptunghi metalic, ca o trapa, pe care scria “In memoria eroilor cazuti, in decembrie 89…”. Copiii mei au intrebat amandoi intr-un glas: unde au cazut? Aici, in groapa asta? Sunt acolo, sub trapa, oameni care au cazut?

P.S. Am pornit spre Budapesta cea splendida. Pun pariu ca, de indata ce vom ajunge, ma voi gandi cum sa fac sa ne mutam acolo…

Am plecat in concediu! Concediu lung, programat, semnat, aprobat, visat, asa cum isi iau angajatii din intreaga lume. N-am mai trecut prin asemenea rasfat de vreo cinci ani, iar acum ma bucur de libertate cu fiecare fibra, de splendoare cu fiecare por.

Incep jurnalul vacantei noastre de vara tarzie, cu o insemnare entuziasta: am nimerit intr-un loc care seamana cu Raiul. Stam la Hilton, in Sibiu. Am iesit din Bucuresti aseara la 9, asa ca ne-am cazat la hotel la 1 jumate, in miez racoros de noapte, transportand din masina trei pui adormiti. Pe drum, am citit cronici despre Hilton, ca sa ne hotaram daca dorim cu adevarat sa ne cazam aici. Am citit si bune si rele. Cineva radea de tablourile de pe pereti, declarandu-le chicioase. Altii se vaicareau de preturi, care le pareau neobrazate. Dar noi, peste toate, am tinut seama de recomandarea prietenilor nostri, Beatrice si Doru Rancea, care ne povestisera ca vin de multe ori aici ca sa petreaca timp de dragoste si de liniste.

Camera costa 95 de euro pe noapte, iar copiii sub 12 ani sunt oaspeti primiti gratuit. Pentru ca am sunat inainte cu o jumatate de ora, ne-au asteptat cu patuturile suplimentare asezate in camera si infatate frumos, cat sa se pravaleasca puii somnorosi in puf alb, mirosind a Cocollino. Si ca sa fie totul perfect, copiii au dormit pana la ora 11, inclusiv Iza, care se trezea, de obicei, la ora 6…

Am mancat direct de pranz, pe restaurantul cu terasa taraneasca, langa care un loc de joaca, dotat inclusiv cu trambulina, ne-a oferit o distractie la indemana – plus sansa de-a ne face antrenamentul zilnic de topaiala. Mi-am promis ca ma intorc la Bucuresti slaba si plina de muschiuleti. Iau pastile de otet de mere si, din cand in cand, dau de dusca cate un ceai Fitomagra, incercand sa urnesc ceva in organismul meu care tot nu si-a revenit dupa sarcina. Insa pe 22 septembrie Iza implineste deja 9 luni, iar eu vreau, cu orice chip, sa ajung la greutatea pe care o aveam inainte sa raman insarcinata.

P.S. Tablourile sunt semnate de Stefan Popa Popa’s. Nu sunt chicioase, dar sunt putin stranii, sunt altfel. Toate se leaga, toate ma duc cu gandul in acelasi punct esential al vietii mele. Am facut interviul cu Popa’s tot anul trecut, in drumul nostru fabulos la Timisoara. Acolo, in atelierul artistului, printre icoanele sale ciudate, Popa’s ne-a spus ca oamenii care il viziteaza isi schimba energia. Si ne-a promis amandurora ca ne vom simti altfel, puternici, plini de viata, dupa ce vom pleca de la el. In numarul urmator de Tango eu si Paul am publicat un interviu extraordinar cu celebrul caricaturist, iar peste cateva saptamani am constatat ca, la Timisoara, am ramas insarcinata.

Mi-am amintit de asta aici, in miez de Sibiu superb, in prima mea zi de vacanta.

Eu, cea mai dezinteresata femeie a lumii, marturisesc ca, din interes, mi-am dorit si relatii cu barbati pe care nu ii iubeam deloc.

Am facut tot ce era omeneste posibil sa imi imblanzesc si sa-mi cumintesc inima razvratita de prea multe visuri atunci cand am intalnit un barbat spaniol, care ma iubea fara masura. Beneficia de fundalul celei mai frumoase tari din lume. Avea Mediterana in spatele profilului sau elegant, si Pirineii ca tapet pentru toate amintirile noastre comune. Avea masina occidentala scumpa si pasaport cu trecere lina peste toate granitele pamantului. Si avea intotdeauna posibilitatea de a-si face week-endurile in Barcelona cea binecuvantata de geniul lui Gaudi, in Granada in care Alhambra a adunat toata dantelaria superba a artei universale, pe Costa Brava cea presarata cu cladiri albe, pe acoperisul carora Dali a asezat oua de piatra si miracole de vazut cu ochiul liber…

Credeti-ma, as fi dat orice sa-l pot iubi. Viata langa el mi-ar fi fost senina si indestulata. Betia splendorii lumii ar fi putut, cred, sa-mi tina loc de betie a iubirii, macar pentru o vreme. Dar, pana la urma, am decis ca nu, nu pot sa fac asta. Iubeam, in tara mea plina de hartoape si gropi de gunoi, un baiat sarac si cu suflet bun. In fiecare duminica ma ducea la Big Berceni sa ne cumparam fructe, iar noi ne dramuiam banii si ne risipeam saruturile. Si eram fericiti.

Am mai avut un zvacnet catre un bogatas autohton, ceva mai tarziu, cand as fi putut sa jur, dupa cateva iubiri destramate in vant, ca nu exista dragoste. Ca e bine sa dai peste un prost care sa te iubeasca si caruia sa-i ordoni, din varful buzelor cam scarbite de buzele lui, sa-ti cumpere multe sandale de firma. Da, m-am gandit ca o sa-mi fie bine sa neiubesc un om care ma iubeste. Sa-mi traiesc anii fara palpitatii pentru cel de langa mine, poate doar cu cate un zvacnet ascuns si mascat, pentru cate un partener intalnit pe furis, pe ici, pe colo – pentru ca timpul petrecut pe cont propriu, sub pretextul nevoii de independenta a sufletului meu de artist fusese unul dintre punctele centrale ale negocierii noastre prematrimoniale.

Ma iert pe mine insami pentru toate incercarile mele nepotrivite felului meu de a fi. Cred ca in viata fiecareia dintre noi au existat tentative nedemne, iubiri mintite, triste pofte de a ramane, din interes, nu din iubire, langa cate un barbat. Iar eu ma spal de pacate iubind si azi, ca mereu, nebuneste, un barbat sarac, ce a venit in viata mea carand intr-o punga de plastic toata averea lui, pentru ca alesese, demn, sa lase in urma, altei femei si, paradoxal, altui barbat, tot ce muncise el o viata incercand sa construiasca o familie durabila. Cum tot raul e spre bine, din fericire, n-a reusit. Asa ca ne bucuram de ce avem azi impreuna, si ne trebuie, intotdeauna, foarte putin. Din ce in ce mai putin. Ca sa ne putem ierta unul pe celalalt si pe noi insine din ce in ce mai mult. Definitiv. Asa cum trebuie sa fie in iubirile pentru toata viata. Si, desigur, cum am mai spus, pentru toata moartea.

Am avut o prietena care se plangea mereu ca partenerii ei o innebunesc cu scenele de gelozie. O vreme am pus intamplarea pe seama faptului ca era frumoasa, ca era un personaj extrem de atragator pentru orice barbat. Genul acela de femeie-trofeu… Apoi am inceput sa ma gandesc ca e ceva ciudat si in felul ei de a fi, insa nu am avut timp prea mult de observatie pentru ca, destul de brusc, drumurile noastre s-au despartit.

Mi-am amintit insa de povestea amicei gelozite cu vreo luna in urma, cand am realizat pentru Tango un interviu cu Horia Moculescu. Conversatia pe care am avut-o cu domnia sa mi-a redesteptat in suflet banuiala ca, totusi, gelozia nu e chiar un accident al sortii, o intamplare care ii napastuieste pe cei fara noroc. Imi spunea compozitorul extraordinar, care a compus De-ai fi tu salcie la mal, ca toate cele patru sotii ale sale au fost extrem de geloase. Ca s-au gelozit intre ele si au gelozit si restul de femei ale planetei. L-am intrebat daca le dadea motive, iar dumnealui mi-a raspuns ca, evident, nici vorba. Ca singurele explicatii pe care le poate aduce in justificarea unei asemenea coincidente nefaste tin de comportamentul sau galant manifestat prin apucatura demna de a nu le vorbi de rau pe fostele sotii. Si de natura pacatoasa a femeii. “Toate sunt la fel?”, l-am intrebat. “Toate”, a confirmat cu un cuvant si cu un gest amplu barbatul absolut fermecator, muzicianul peste masura de talentat care mi-a fost partener de discutie pentru un ceas…

Am aflat, intre timp, ca iubitul actual al fostei mele prietene este si el, coincidenta, extrem de gelos. Am aflat si ca ea, femeia frumoasa, extrem de atragatoare, obisnuieste sa priveasca fix in ochi barbatii necunoscuti pe langa care trece atunci cand e acompaniata de partenerul ei, tocmai ca sa-i faca pe straini sa intoarca privirea dupa ea si pe cel langa care traieste sa priceapa, o data in plus, ca e o partida valoroasa. Si m-am gandit si cat de greu o fi sa traiesti langa un barbat sarmant si celebru, care nu se sfieste sa iti spuna mereu cat de mult a iubit alte femei si care e politicos intotdeauna cu toate duduile planetei.

Am avut relatii in care n-am simtit nicio unda de gelozie. Am iubit barbati splendizi care nu m-au facut nicio clipa sa ma simt nesigura de dragostea si de fidelitatea lor. Care n-au lasat trecutul lor sa intervina in niciun fel in prezentul nostru si s-au comportat clipa de clipa ca si cum eu as fi fost cea dintai femeie pe care au intalnit-o pe pamant. Si am trait si langa domni care, din prea multa politete sau lasitate n-au stiut sa aseze bariere intre ce-au trait inainte si ce am construit noi, care m-au facut sa ma simt mereu neclaita de povestile lor neincheiate pe de-a-ntregul, in numele unor afaceri, case, plozi sau interese comune cu alte doamne sau domnisoare.

Eu nu sunt o femeie la fel ca toate femeile lumii. In sensul bun sau in sensul rau, nici nu conteaza, eu sunt altfel, ciudata sau minunata, dar indeajuns de altfel cat sa nu-mi poata spune nimeni ca femeile sunt, toate, la fel. Dar cred ca sunt parteneri care te fac, prin felul lor alunecos de-a fi, sa devii extrem de geloasa. Exista oameni, barbati sau femei, care hranesc ori cu buna stiinta, ori din prostie, nesiguranta celui care ii iubeste, lasand astfel sa se fisureze constructia atat de greu de realizat care este o poveste de dragoste. Si exista si fapturi minunate, care te inalta, te ajuta, te obliga sa te simti unicat alaturi de ei.

Daca as fi fost una dintre sotiile domnului Moculescu, as fi fost, pun pariu, la fel ca toate predecesoarele mele virtuale, extrem de geloasa. Daca as fi fost, prin absurd, barbat iubit al femeii frumoase de care v-am povestit, as fi stat cu ochii tintuiti pe ea, sa vad ce face si cu cine. Dar eu sunt atenta si dornica doar sa-mi gasesc linistea. Traiesc, dupa o viata de ezitari, langa un barbat care intelege aproape perfect cat de fragila sunt, cat de nesigura, si ma smulge adesea din mlastinile neincrederii mele. Care invata alaturi de mine si care ma convinge sa invat alaturi de el ca gelozia e doar o forma a tristetilor noastre de fiecare zi, un fel indurerat si amar de-a spune ca marea dragoste nici nu exista cu adevarat. Si nu stiu sa spun daca, astazi, sunt doar norocoasa sau e mai mult de atat…

M-am indragostit mai intai de Constanta si mi s-a parut cel mai frumos oras din lume. Mai tarziu, cand am ajuns pentru prima data la Iasi, m-am razgandit. Iar apoi a venit Timisoara, dragostea mea…

In primii 20 de ani de viata nu am calatorit deloc in afara granitelor, asa ca m-am bucurat, profund, temeinic, navalnic, de splendorile tarii noastre. M-am intors mereu plina de emotie in marele oras de la malul marii si am calatorit pe strazile sale de piatra cu versurile lui Ovidiu in suflet. Am revenit, iar si iar, in Iasiul imbatat de parfum de tei, evlavie sfanta invelita in pojghite de aur si nostalgii eminesciene, intrebandu-ma, dureros de trist: “Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodata?”. Si mi-am rasturnat de mai multe ori viata la umbra frumusetilor timisorene, ca si cum acolo mi-ar fi miezul de lume si de destin. Si abia dupa ce am inceput sa cunosc, rand pe rand, marile orase ale lumii, am ajuns sa ma sfasii intre mari iubiri.  Cum sa stivuiesc in inima mea atatea locuri, atatea miracole?
Exista prea multa frumusete pe pamant ca sa putem alege cu adevarat un loc, un singur loc. Insa, categoric, exista pentru fiecare dintre noi cate o istorie care ne face sa iubim mai mult si mai mult un oras, unul singur, din lumea intreaga.  Admir Budapesta pentru splendoarea Dunarii si a cladirilor sale, si pentru amintirile mele dulci cladite in nopti de nesomn impreuna cu Simona. Ma tulbura amintirea Parisului si a nevoii de dragoste pe care am trait-o acolo ca nicaieri altundeva.  Mi-e cumplit de draga Genova, cu pravalirea marilor sale si sunt indragostita nebuneste de Venetia drumurilor de apa, pentru ca e superba, si pentru ca acolo m-am indragostit. In Ierusalim m-as intoarce mereu, in genunchi, sa ma rog la Sfantul Mormant, sa sarut Zidul Plangerii… Dar daca ar fi sa aleg un loc, unul singur, din intreaga lume, pe care sa-l asez in varful de iubire si admiratie al inimii mele, as alege Barcelona, orasul in care, printr-o minune, imi retraiesc astazi toate emotiile, toate bucuriile, toate sansele la fericire, spunandu-i La multi ani celui mai iubit dintre pamanteni, si marturisindu-mi, cu recunostinta, bucuria unor zile fara seaman pe lume.
Care este orasul tau de suflet, locul-liman in care te-ai intoarce mereu?

Am ras mult, si am lacrimat pe alocuri. M-am regasit in cuvinte si in intamplari, m-am revoltat, m-am entuziasmat, m-am ironizat pe mine insami, urmand ritmul ironiei autorului.

Pe langa comentariile voastre, pe care le primesc cu recunostinta, imi sosesc destul de des si mesaje dusmanoase, pline de venin sau de invidie. Aceleasi femei pe care eu nici nu le cunosc si care nu ma cunosc deloc, dar care nu ma pot ierta pe mine pentru vinile lor de neiertat, imi posteaza pe blog diverse acuzatii, incercand, si, uneori, reusind, sa-mi strice cheful de a crede in oameni. Imi scria de curand o duduie frustrata ca e absurd cum, orice s-ar intampla pe lume, eu gasesc cate o paralela cu propria mea viata, incercand sa fur tot rostul planetei si sa-l transfer asupra mea. Dar nu despre asta e viata? Nu e nu doar dreptul, ci obligatia noastra sa filtram durerea si frumusetea lumii prin propriul nostru suflet? Nu despre asta e arta si truda si, pana la urma, trecerea noastra prin univers?!!

Traiesc ca sa ma oglindesc in ochii lumii si sa ma arat celor asemenea mie. Ma compar mereu cu tot ce vad, cu tot ce mi-e dat sa aud, ca sa ma pot aseza mai bine in propriul meu rost. Si cel mai drag exercitiu de regasire, cea mai fericita zabava a cautarilor mele imi e cetitul cartilor. Iar Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu este una dintre acele intalniri minunate, in care te bucuri sa te regasesti, esti mandru sa te recunosti, ti-e drag sa te descoperi, sa te redescoperi.

*”Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito”

Am ras cu ochi tristi si, desigur, m-am simtit mai putin singura pe lumea asta de prosti in care romanii sunt cei dintai, citind fragmentul in care autorul reda cu umorul lui fara margini momentul aparitiei cantaretei aduse de romani la ceremonia de acordare a premiilor Giuseppe Acerbi.

“Pe o muzica de magnetofon cu benzi demagnetizate si-a facut aparitia in sala de bal ultraselecta o… mogaldeata, o fiinta asemenea banditilor din Star Wars, cei care voisera sa-l dea pe C3PO la fiare vechi: cocarjata, cu o imensa broboada pe ochi, cu un soi de straita-n spinare si opinci pentru care cuvantul “urias” e insuficient, barci mai curand. Portul popular era din cele autentice, de o hidosie greu de contrafacut: greu ca o cuirasa si mirosind a statut, cu arniciul mucegait pe la maneci. Aratarea salta pe muzica oarecum galvanizat, de parc-ar fi avut un mecanism interior, si cand a-nceput sa cante am recunoscut vocea groasa ca de baci la oi a unei cantarete arhaice de muzica populara. Asistenta incremenise in scaunele Secession. Cei pe langa care trecea se trageau inapoi inspaimantati. Era Muma-Padurii, Doamne iarta-ma, parasutata in salonul mantovan si proferand eresuri in grai dialectal. Prin fata ochilor ne salta culminarea a zeci si zeci de ani de politica culturala cu sarmalute si mamaliguta, cu tapureli si racnete de calusari, cu literatura cu tarani, pictura cu tarani, muzica taraneasca, metafizica taraneasca, stomatologie taraneasca, ginecologie taraneasca, dracu’ mai stie ce. Cu specificul nostru national de primitivi ai Europei. In orchestra popoarelor noi ne-am prezentat de-a pururi cu ocarina stramoseasca. Iar acum oficialii nostri, intre care insusi domnul ambasador, priveau jenati in podea. Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito, macar si-a luat nume de italian. Si, oricum, mi se pare mai autentic in vitalitatea lui tembela decat tot “tezaurul folcloric” de duminica, de la zece dimineata, sa moara dusmanii mei…”

*”Culmea imbecilitatii” editoriale

Probabil ca ar fi trebuit sa-mi scotocesc prin strafunduri si sa mai scot ceva zacaminte de simt al umorului, dar la fragmentul cu pricina am ajuns intr-o zi in care plansesem mult de ciuda ca niste colegi de-ai mei carora le incredintasem bucuria si obligatia de a corecta o carte splendida, a unei autoare care va ramane pentru totdeauna in biblioteci si in istorii literare, trimisesera cartea la tipar plina de greseli, apoi se infoiau explicandu-mi ca ce atata tambalau, daca nu-mi convine, sa execut singura ce poftesc, ca ei au facut cum au stiut mai bine. Si, pe cuvant de onoare, ca nu atat de durerea banilor pierduti am plans atunci, ci de ciuda si de neputinta de-a gasi ca tovarasi oameni care sa-mi semene cu adevarat, care sa-mi fie camarazi de adevarata nadejde, pe care sa ma pot bizui ca pe mine insami, pentru totdeauna… Traim intr-o lume in care prea multi dintre noi sunt invatati ca au doar drepturi de neatins si salarii de neciopartit, insa obligatii care pot fi infaptuite doar procentual.

Cam asa am reflectat, amar si pagubos, citind pasajul cu  festivalul italian pentru care Cartarescu a scris o piesa de teatru pe care i-au publicat-o intr-un volum in care textul a aparut amestecat cu textul unui dramaturg sarb. “O replica eu, una el, incat textul a capatat o turnura de Ionesco pe care nici unul n-o intentionase. Si s-a si jucat asa, culmea imbecilitatii, in fata unui public care, la sfarsit, a aplaudat entuziast…”

*”M-am simtit ultimul om de pe lume”

N-am reusit sa zambesc deloc nici la episodul cu laptopul (“cand am vazut ca lucra la un laptop, ceva s-a strans in mine, m-am simtit ultimul om de pe lume. Eu nu-mi puteam inchipui pe atunci ca aveam sa-mi permit si eu unul vreodata”), pentru ca mi-am amintit cat de mult mi-am dorit si eu unul si cu ce eforturi cumplite am reusit sa-mi cumpar primul meu laptop, la mana a doua, in urma cu 9 ani. O nascusem deja pe Ilona si locuiam inca in garsoniera, iar pentru mine era vital sa fiu cat de cat mobila si sa pot lucra si in bucatarie. Unicul computer – il vad si acum in ochi, mare, galbejit, cumparat si el tot la mana a doua, trona in mijlocul odaii in care locuiam, scriam, dormeam, citeam si leganam copilul. Dupa ce mi-am cumparat laptopul, viata mea a devenit mai frumoasa, mai simpla, mai usor de indurat pentru o femeie sarantoaca, cu patru slujbe (cum aveam atunci cand scriam inca pentru Tabu, National, ProTV Magazin si Catavencu) si un copil adorat, cu patru tipete impletite intr-un singur glas.

*”Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!”

Si am ras hohotit si fara decenta citind traducerile in limba franceza facute poezioarelor din folclorul copiilor pe care autorul le cuprinsese in volumul sau, Travesti.

“Una dintre ele suna cam asa: “Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!/ Sa fereasca sfanta soarta/ De un viu cu aia moarta!” Traducatoarea mea vazuse aici un mesaj macabru, si tradusese in consecinta: “Oare ce se intampla?/ Cei morti ii bantuie pe cei vii!/ Destinul insa ii ocroteste:/ Cei vii le arata drumul spre moarte!” Mai multa bataie de cap ii dadusera versurile: “Sunt sarac, n-am nici caciula, /Am o namila de p…” Nu gasise ultimul cuvant in dictionarele romanesti, asa ca fusese nevoita sa improvizeze. Ii iesise cam asa: “Sunt sarac, imi lipseste palaria, /Duc in mana o punga mare…”

Unde ati ras? Unde ati plans? Cand v-ati bucurat, cand v-ati intristat citind Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu? V-ati regasit? V-ati ratacit? A meritat? Ati regretat?

Pentru mine, lectura ultimei carti, aparute la Humanitas, a lui Mircea Cartarescu a fost ragaz de reflectie si de rasfat. Am citit o carte despre lumea stramba si splendida in care traim si o carte despre mine insami, asa ciudata si frumoasa si straina cum sunt si eu. Cartea mi-a fost prilej de dor si de lumina. Pentru voi cum a fost?

Traim cea mai rea dintre epocile posibile. Si nu, nu ma refer la criza, ci la raporturile femeilor cu barbatii. La dominatia masculinitatii asupra feminitatii, la felul pagubos si romantic in care, in lupta pentru egalitate am renuntat, de fapt, la singurele drepturi care mai aduceau un pic de noima in batalia surda si prelunga, in pacile mai mult sau mai putin durabile dintre barbati si femei.

Ei nu au pierdut nimic. Sunt, in continuare, stapanii pamantului. Nu doar ca ei fac politica, economia, finantele, dar ne lasa sa asteptam pe mai departe invitatii la dans sau cereri in casatorie. Apoi, daca prin bunavointa lor  reusim sa scapam de stanjenitorul statut de domnisoara batrana sau tanara, noi ne repezim sa le luam numele, sa le facem copii care sa le semene, sa le punem pachetel in servieta si sa le calcam, cu migala, camasa.

Daca ne insala, ii iertam. Daca ne mint, ii imploram sa nu ne mai sfasie sufletul. Daca ne parasesc, ii asteptam sa se intoarca, -da, Doamne!-, inapoi la noi. Pentru ca ei sunt, asa cum au fost mereu, cap de tara si cap de familie. Dar nici tara si nici familia nu mai intra nici in raspunderea, nici in intretinerea lor exclusiva.

Femeile care indraznesc sa nu lucreze si sa astepte acasa sa vina barbatul cu leafa sunt privite cu dispret si blamate pentru lenea lor. Cele care incearca sa moduleze glasciorul si sa ceara barbatului care conduce lumea, masina si familia cate o rochie sau cate un ruj sunt doar niste intretinute parlite, care merita oprobriul galactic. Iar acelea care, dupa ce au fost inselate, au cutezanta sa insele si ele, sunt, categoric, niste curve ce s-ar cuveni sa fie insemnate cu o litera stacojie.

Habar n-am de ce femeile sunt mai multumite acum decat odinioara, cand, de fapt, singurul lucru care s-a schimbat este ca dam barbatilor nostri aceleasi drepturi  ca intotdeauna, insa nu mai indraznim sa le cerem nimic in schimb.  Ei ne lasa sa mergem la vot, ca sa alegem cate un Basescu. Sa ne ducem la scoala, ca sa putem avea slujbe banoase. Dar nu ne mai lasa sa dam dovada de slabiciune si sa le cerem sa ne ocroteasca vietile. “Tu esti puternica”, ne spun ei mereu, ca sa ne dea curaj sa purtam pe umeri lumea intreaga, mai departe, pana la capat. Si nu stiu de ce, imi vine acum in minte presupunerea ca toata lumea i-o fi spus Madalinei Manole “tu esti puternica”… Si ea a fost, cum a putut si ea.

Care este cartea copilariei tale? Aceea care ti-a schimbat viata si ti-a colorat visele, care te-a ajutat sa iti gasesti rostul si sa intelegi cine esti, cine vrei sa fii?

Eu stiu sigur ca viata mea ar fi fost mai trista si mult mai lipsita de splendoare daca, intr-o zi norocoasa, nu m-as fi intalnit cu lumea feerica din “La Medeleni”. Ca as fi bajbait mult printre nedumeriri, ca as fi intarziat inca un anotimp (un an, un timp…), pana sa imi gasesc puterea si indrazneala de a intelege si de a defini frumusetea.

Din cartea lui Ionel Teodoreanu am invatat sa iubesc. Am invatat sa rad cu soare si sa plang viscolit, sa cresc frumos si sa cer mult de la viata. Sa nu ingadui nimanui sa imi franga nici aripile, nici zborul – asa cum a promis Danut. Si sa ma lupt mereu cu rutina, cu deznadejdea care te fac sa uiti cine esti si ce vrei – asa cum el nu a izbutit sa faca.

Ador zarzarii, pentru ca m-au nins petalele lor o data cu randurile superbe ale cartii. Traiesc pentru a-mi implini marea dragoste – nu iubiri de rand, nu iubiri fara noima- , pentru ca am avut norocul sa intalnesc, in cea mai frumoasa carte a copilariei mele, porunca de a fi fericita. Iar meseria sufletului meu mi-am ales-o tot pentru ca am citit “La Medeleni” si am inteles ca destinul unei fete romantice si visatoare ca mine are in el imperativul splendid de a studia Literele, si de a darui lumii literele cartilor, mai departe.

Citind “La Medeleni” am intalnit, atingand mai intai cu papilele gandului, sarbatoarea cataifului asezat pe masa, cu dezlantuirea lui de frisca si deliciu. Citind “La Medeleni”, am invatat sa-mi asez un trandafir galben la reverul taiorului albastru, cum facea Monica. Din cartea de capatai a copilariei mele am invatat sa imi astept iubirea la tarm de mare, cum l-a asteptat Olguta pe Vania, si sa-mi transform dragostea intr-o nemarginire…

Cartile pe care le citim in copilarie ne lumineaza destinul. Paginile care ne daruiesc intelepciunea si splendoarea lor ne transforma pentru totdeauna, facandu-ne mai buni, mai puternici, mai profunzi. Mai adevarati.

Imi curg prin vene cuvinte si imagini a caror intalnire, la varsta potrivita, m-a obligat sa traiesc mai mult si mai frumos decat cei care nu au avut parte de binecuvantarea lecturii. Si de aceea ma plec, cu respect, in fata gestului celor care fac in asa fel, incat copiii din bucatile de lume in care nu erau carti de ajuns, si nu erau nici sanse de ajuns, sa primeasca, in dar, dreptul de a creste frumos si de a ajunge oameni intre oameni.

Intra pe www.estedreptulmeu.ro si afla cum te poti alatura unei campanii nobile si curajoase, “Dreptul de a citi”. Iar eu, pentru ca vreau neaparat sa ducem cat mai departe solie de lectura si de inteles, pentru ca vreau sa ne dezmeticim la timp si sa le daruim nu doar copiilor nostri, ci si acelor copii care pareau condamnati la nesansa, predau stafeta scrisului catre doua prietene dragi si nespus de talentate, Corina Stoica si Amalia Nita, o data cu obligatia, cu rugamintea ca ele sa o dea mai departe, intr-un pay it forward superb, intr-un joc profund de-a binele si dreptatea, care va rostogoli, spre adevaratele rosturi, multe vieti de copii.

Corina, Amalia, va rog sa raspundeti si voi, pe blogul vostru, la intrebarea la care raspundem noi, aici: care este cartea care v-a bucurat copilaria si v-a transformat viata? Sub titlul si sub frumusetea carei carti va stau primii ani din viata? Si apoi, dati stafeta mai departe, catre alti prieteni ai vostri…

Presa romaneasca e un taram al marilor compromisuri, un loc unde jurnalistii aleg, adesea, sa urmeze politici bolnave pentru a supravietui, pentru a avea un loc de munca, pentru a putea sa-si duca, eventual un pic mai bine, viata mai departe.

Nimeni, insa, nu sanctioneaza la timp excesele si abordarile absurde. Nu arunca nimeni cu piatra inainte sa se intample o nenorocire. Dimpotriva. Revistele de scandal se vand cu claia. Cine le cumpara, totusi, cand, acum, in ceas de doliu, poporul exclama la unison ca iubeste presa nobila, fara critici la adresa artistilor?

Emisiunile horror fac rating fabulos. Cine, Dumnezeu, se uita la ele cand acum natiunea se zgaltaie de scarba ca exista si altceva decat emisiuni culturale, care sa vorbeasca iscusit despre munca si opera artistilor patriei?

Traim intr-o tara cu public ipocrit si cu ziaristi saraci, care fac orice pentru bani. Asa se face ca jurnalisti buni, seriosi, care aveau reputatie solida, dar mureau de foame pe la cate un ziar fara tiraj sau la cate o televiziune fara audienta, ajung sa scrie sau sa spuna lucruri care, in timp, se vor intoarce impotriva lor. Dar, deocamdata, joaca pe sarma unor patroni care au ales sa promoveze mizeria care face rating. (Am trecut, initial, numele unor colegi de presa pe care ii aveam in minte, dar mi-am dat seama ca e absurd si nedrept gestul meu de a alege, fara niciun fel de ancheta, niste nume dintr-un noian, continuand eu insami un sir al nedreptatilor).

Am lucrat si eu ani multi la un ziar cu politica agresiva. Am scris si eu, si Simona, articole in care am puricat defectele vedetelor, alegandu-le, insa, intotdeauna, pe cele reale. Faptul ca scriitura noastra era prea iscusita pentru a cadea in absurd sau in oroare ne-a aparat intr-un mod salutar. Dar nu pe de-a-ntregul… Si nu toti pot face asta.

Chiar si acum, am publicat in numarul de iulie al Tangoului, cel aflat pe piata, un intreg dosar cu marturisiri legate de intalnirile noastre (mai mult sau mai putin) ratate cu tot felul de (mai mult sau mai putin) personalitati. Daca, Doamne, fereste, vreuna dintre ele ar muri maine, cititorii nostri s-ar intoarce spre noi sa ne zdrobeasca cu pietre. “Cum, ai scris ceva rau despre Mihaela Radulescu???”(post-mortem nu i-ar mai zice Raduleasca…) ; “Ai indraznit sa o critici pe marea doamna a teatrului, Irina Petrescu?!”… “Te-ai legat de insemnatul om politic Theodor Melescanu?”… “Ai asezat intr-un context negativ numele artistului Dan Puric?!!!” Din fericire, toti traiesc si le doresc sanatate indelungata si viata fericita. Si va marturisesc ca, uneori, presa nu “se leaga” de vedete, ci doar povesteste cate o intamplare, reala, comentand-o intr-un mod mai mult sau mai putin amanuntit.

Am primit cu capul plecat criticile voastre legate de faptul ca, mai demult, colega noastra Ioana Mandache a publicat intr-un ziar tabloid articole defaimatoare la adresa Madalinei Manole. Le-am citit si eu, abia acum, si recunosc ca mi s-au parut oribile. M-am gandit sa tac, apoi am inteles ca e, totusi, o chestiune pe care trebuie sa o lamurim. Da, Ioana Mandache a scris si in defunctul 7plus, scrie acum si in Tango. Scrie articole superbe, de care sunt mandra.

http://www.revistatango.ro/iurie_darie_si_anca_pandrea_fericirea_n_are_nevoie_de_acte-883.html

http://www.revistatango.ro/daciana_sarbu_si_victor_ponta_casatoria_este_un_miracol-1039.html

Daca am gresit primind-o in echipa noastra fara sa-i verific portofoliul, imi cer iertare. Daca v-am gresit decizand ca Ioana Mandache aduce in paginile noastre istorii demne de a fi publicate – si citite, si iubite – , va cer iarasi iertare.  Dar nu ma dezic de decizia mea.

Va ofer cuvintele Ioanei Mandache, care a dorit sa isi ceara iertare. Eu sunt prima care i-a acordat-o.

Cuvinte de iertare

In goana dupa senzational, scormonim cautand de cele mai multe ori lucruri urate despre anumite vedete. Se intampla sa blamam valorile, crezand ca ceea ce spunem noi in momentul respectiv este real. Dar in clipa in care dispare dintre noi un artist, reflectam si intelegem, abia atunci, abia tardiv, unde am gresit si ce rautati am spus din nevoia de a vinde cat mai bine un ziar – care nici macar nu e al nostru, ci al unui patron care nu semneaza textele cu numele lui, doar statele de plata, din cand in cand, eventual cu intarziere…

Am cunoscut-o pe Madalina Manole pe vremea cand abia incepuse relatia cu Serban Georgescu. Se vedea cu ochiul liber ca exista o poveste adevarata de dragoste intre ei, ca se completeaza unul pe celalalt, ca-i uneste o mare iubire, o mare speranta. I-am intalnit pe amandoi in acea perioada, au fost cateva articole de suflet, iar dupa aceea, dupa multi ani, am scris si lucruri foarte urate despre Madalina, urmand intocmai politica unei publicatii tabloide si reusind, astfel, sa fiu cumplit de nedreapta. Acum, cand o tragedie ne cutremura pe toti si cand ea a ales sa plece, poate, intr-o lume mai buna si, sigur fara presa de scandal, ne dam seama ca anumite lucruri sunt derizorii si ca nu merita sa „lovesti” pe nimeni astfel. Ca, uneori, randurile scrise din obligatie sau fara discernamant intr-un tabloid pot aduce mare durere celuilalt. Am simtit nevoia sa fac gestul de a-i cere iertare, poate nu prea tarziu, Madalinei pentru acele cuvinte care, in timp, s-au dovedit a fi neadevarate si nefondate. Simt nevoia sa cer iertare si cititorilor care, din pacate, cumpara publicatiile care contin asemenea articole. E prea tarziu acum sa intelegem ca Madalina face parte din patrimoniul national, e, ca de obicei, prea tarziu sa amintim ca ne dam seama de valoarea unui artist de-abia atunci cand pleaca intr-o alta lume… (Ioana Mandache)

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie. Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata, sau se ating doar din obligatie, fie in virtutea politetii de cuplu, fie pentru ca, din cand in cand, ii oropseste si-i ajunge din urma fiziologia.

Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta. Mi se parea ca nu e de demnitatea mea poetica sa consider sexul un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor, si puterea de a filosofa pe doua voci armonizate. Dar am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa celalalt, nu adorm fericiti si imbratisati, si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in asternut, peste trupul celuilalt, atrofiaza, incet-incet, feminitatea si masculinitatea si, in timp, mototolesc si pofta de filosofie. Stiu multe cupluri care rezista impreuna, desi nu fac sex cu anii. Ei intre ei. Dar fac sex cu altii, au amanti sau amante, chiar daca nu de cursa lunga, dar macar la ocazii. Sunt cei disponibili, pseudocasatoritii, pe care am invatat sa-i recunosc de la o posta, fiindca am facut eu insami parte din gasca, la un moment dat. Si stiu destule cupluri in care cei doi, la fel, nu fac sex cu anii nici ei intre ei, nici cu altii, si stiu sa-i recunosc si pe astia dupa privirea sleampata si dupa aspiratiile vestejite. Sunt casatoritii blazati. Resemnatii neiubirii. Putinii oameni fericiti si entuziasti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se tin de mijloc cand merg pe strada si se saruta de cate ori au impresia ca nu-i vede cineva. Nu, nu, sunt si cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea – aceia sunt prefacutii, cei care ar merita Oscarul pentru interpretarea rolului principal in filmul “Hei, noi avem o viata implinita, nu ca voi!”…

Eu mi-am dorit dintotdeauna o iubire mare, in care sa fim un singur trup, acelasi suflet. Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletul atunci cand ne imbratisam. Sa nu mai stim unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri pe pamant, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati in timp ce dormim imbratisati. Eu am stiut dintotdeauna ca nu exista iubire fara sex, suflet fara trup, fericire cu ganduri comune si dorinte una hais, alta cea. Doar ca, la un moment dat, obosisem sa caut. Doar ca, dupa insingurari care-mi ranisera demnitatea, renuntasem sa sper ca-mi va fi dat mie sa traiesc o iubire mare, implinita, intreaga. Dar nu am abdicat niciodata de la credinta mea. Undeva, intr-un strafund de gand optimist, am stiut, dintotdeauna, ca nu exista dragoste fara sex, gand fara vis, suflet fara trup, intr-o iubire inalta si definitiva. Intr-o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar, uneori, nu mai avem puterea sa cautam sau macar sa asteptam. Si-atunci ne multumim cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firimituri de bucurie in doi. Si atunci se face trist si se face zadarnic, in jur, si in noi. Si-atunci se face pacat, ce pacat…

Lucrez la un proiect care ma obliga sa ma intalnesc cu multi oameni si sa discutam, cat mai onest, despre povestile lor de viata. Si despre povestile lor de iubire.

Stiam asta de mai  multa vreme. O aflasem din propria mea viata, din propriile mele experiente. Dar acum mi se confirma, dureros de clar, ca nu avem rabdare sa ne asteptam dragostea.

Crestem cu setea nebuna de a ne indragosti. Ne visam mirese inca de cand rasfoim primele carti de povesti, in care nu exista niciun final fara nunta mare si fara “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”. Si-apoi ne indragostim orbeste, din dor nebun de dragoste, chiar daca uneori alegem la intamplare omul langa care sa ramanem.

Gasesc in povestile altora, si in povestile mele, tot felul de motive pentru care oamenii s-au casatorit.  Unii au facut-o pentru ca rostogolirea varstelor le dadea fiori. “Aveam 30 de ani, era timpul  sa ma insor”, imi spune cineva. “Trebuia sa ma marit, nu voiam sa raman fata batrana”, aud in multe locuri.

Multi s-au casatorit pentru ca au cedat insistentelor celor de langa ei. “M-a cerut de sotie, a venit la parinti si ei s-au bucurat ca o sa ma asez la casa mea”, imi povesteste una dintre femeile cu care stau da vorba. “Isi dorea sa se marite, insista de cativa ani si, pana la urma am cedat”, isi aminteste un domn de momentul deciziei de a se insura. Altii s-au recules dupa primele deceptii.  ”Ma inselase, imi doream doar pe cineva fidel, ca sa nu mai sufar niciodata”, spune un barbat cu care vorbesc. “Parea un om bun, intelectual, m-am gandit ca nu poate sa iasa rau”, se justifica o doamna cand isi aminteste de motivele pentru care s-a casatorit. “Imi doream o casa, o familie, o situatie”…

Nu am auzit prea multi care sa-mi spuna ca s-au casatorit pentru ca nu mai puteau trai unul fara celalat. Am intalnit foarte putini oameni care sa declare, intr-o marturisire absolut onesta, ca s-au casatorit pentru ca simteau ca sunt una si aceeasi fiinta cu omul iubit. Pentru ca nu mai puteau de dorinta si de patima. Pentru ca orice despartire ii durea ca o pedeapsa nemeritata.

Stim ca trebuie sa vina dragostea, dar nu avem puterea s-o asteptam pe cea adevarata. In anii de singuratate ne incoltesc banuielile cum ca nici n-ar exista marile iubiri. Sintagma “nimeni nu-i perfect” ne oblojeste compromisurile si ni le face suportabile, in vreme ce “oricum nu gasesti pe altcineva mai bun” ne justifica inertiile. Si-atunci ne cautam cu tot dinadinsul un surogat de iubire. Ne multumim cu relatii caldute, pe care le consideram mai bune ca nimic, desi in adancul inimii stim ca am facut rabat de la multe sperante. Vin apoi copiii, iar scuza ca ramanem blocati intr-o viata amortita si searbada de dragul copiilor ne fereste de pacostea de a ne cere dreptul la fericire. Si, oricat de mult ne-am visa ca, daca e sa vina peste noi o mare iubire vine ea oricum, fara sa se sperie de verighete sau conventii, de obicei nu se intampla asa. Oamenii casatoriti care se intalnesc cu alti oameni pe furis nu traiesc mari iubiri, ci amantlacuri dureroase pentru ei si pentru cei din jur.

In fiecare zi incerc sa le spun copiilor mei sa nu se grabeasca in niciuna dintre alegerile lor, sperand ca, astfel, cand va fi sa ia marile decizii, sa nu-si aseze iubirile sub imperiul urgentei. In fiecare noapte as vrea sa inventez pentru prietenele mele, pe care le cunosc sau pe care nu le-am intalnit, cel mai convingator mesaj, prin care sa le implor sa astepte in tihna, sa nu se amageasca, sa nu se multumeasca cu putin.

Stau cu barbatul pe care il iubesc mai presus de orice indoiala si ne povestim vietile, si ne minunam de cate ori am alunecat unul pe langa celalalt fara sa ne cunoastem, apoi fara sa ne recunoastem. Ani la rand am trecut in fuga pe culoarele facultatii lui, dar n-am ridicat niciodata ochii din pamant. Eram prea grabita sa alerg dupa o himera, dupa o iubire inventata, pentru un baiat care, mai mult ca sigur, nici nu-si aminteste de mine. Alti ani am petrecut locuind in blocuri vecine, plimband in acelasi parc carucioare cu copii facuti nu din dorinta nebuna de a-l vedea pe cel de langa noi multiplicat intr-o mie de suflete mici, ci pentru ca testele de sarcina nu se sinchisesc de certitudinile inimii.

Imi pare rau de toti anii in care am facut compromisuri. Mi-e ciuda de toate risipirile mele de pana acum. As fi vrut sa fi avut rabdare. Dar pentru ca nu mai pot schimba nimic, ii rog ,pe cei care pot, sa nu-si franga aripile in vieti mintite. Sa astepte zborul cel mai inalt. Pentru ca norocul ii ajuta numai pe cei curajosi. Pentru ca dragostea vine cu adevarat doar la cei care au puterea s-o astepte.

Va invit incepand de astazi sa povestim impreuna intamplari adevarate in care, prin si din iubire, ne-am depasit propriile limite. In care ne-am azvarlit invingandu-ne lasitatile si temerile, sau in care am avut curajul sa ne cufundam dureros, pana la granita dincolo de care nimic nu va mai fi la fel ca inainte. Va promit ca voi scrie, de-a lungul saptamanilor ce vor urma, povesti despre limitele mele incalcate din prea multa, sau prea putina iubire,  despre barierele pe care am reusit sa le rup, despre nemarginirile de frumusete sau de indrazneala sau de tristete pe care mi le-am ingaduit intr-o viata de om. Si va invit sa faceti la fel. Trimiteti-mi povestile voastre, mai lungi sau mai scurte, mai vesele sau mai triste, dar neaparat adevarate. Si pe aceea pe care o vom decreta impreuna a fi cea mai frumoasa poveste o voi premia publicand-o – cu poza autorului! – in numarul de noiembrie al revistei Tango si intr-o sectiune speciala pe site-ul nostru, iar autorul ei va primi si un premiu minunat oferit de LG: o cina pentru doua persoane, intr-un loc romantic, bun pentru construit amintiri fara limite.

Alaturi de povestea castigatoare vom publica si lucrarea premiata in concursul Arta fara limite, organizat de LG Electronics Romania,  prin care elevii de la Liceul de Arte Plastice N. Tonitza din Bucuresti sunt invitati sa realizeze picturi digitale sau traditionale. Te poti implica in sustinerea elevilor si in cadrul concursului special LG, desfasurat pe www.concurslg.ro .

Regulamentul oficial al concursului nostru poate fi accesat la sectiunea Concurs, pe www.revistatango.ro si pe www.lge.ro

Imbratisare si zbor

Am fost, o viata intreaga, banuitoare si geloasa. Am stat cu ochii atintiti asupra barbatului iubit si, ori de cate ori mi s-a parut ca povestea noastra scartaie, m-am dat de trei mii de ori peste cap ca sa o fac sa mearga din nou, ca sa-l schimb pe el, sa-l fac bun si indragostit ca la inceput.

Ca sa aflu cum sa procedez mai eficient in actiunea de renovare, i-am scotocit in buzunare si in telefon. I-am sters numerele care-mi pareau a ascunde printre cifre ispite periculoase pentru mine si, pentru orice privire nelalocul ei, i-am facut scandal, morala sau macar mutre acre. Am invatat pe de rost scheme tampite din reviste – zece trucuri ca sa-l faci sa fie dependent de tine, sapte tertipuri sexuale care nu dau gres, douasprezece minciuni care fac bine relatiei. M-am purtat mereu ca si cum el ar fi in posesia mea nu doar cu numele, ci si cu sangele, cu gandurile si cu impulsurile lui- pe care sufeream ca nu i le pot tine in lesa, pe care sufeream ca el nu si le tinea deloc sub stapanire. Credeam ca, daca il tin sub control, daca il apar de inconstanta, de infidelitatea lui intrata in oase, e ca si cum mi-as apara dragostea de risipa. Dar nu a fost asa. Rolul pe care-l jucam zi de zi incepuse sa ma oboseasca cumplit. Mai intai mi-am dat seama cat de nefericita sunt eu, si abia apoi am inteles ca, atata timp cat sunt nesigura, nenaturala si complet lipsita de bucurie in relatia noastra, nu-l voi putea face nici pe el fericit.

Mi-a fost greu acum, cand mi-am regasit dragostea, sa renunt la vechile temeri. Mi-am reinvatat cu truda sufletul sa fie liber, somnul sa-mi aduca odihna, gandul sa nu-mi mai stea la panda. Barbatului de care m-am indragostit si pe care-l port in suflet si in sange, nu-i pun conditii si nu ma mai port ca si cum l-as avea pe inventar. Nu-l intreb ce gandeste si cu cine s-a intalnit cand n-am fost impreuna. Nu-i intorc buzunarele pe dos, nici atunci cand ii pun hainele la spalat. Iar cu telefonul lui, pe care eu i l-am daruit, nici nu stiu sa umblu si nici nu vreau sa invat.

Pentru prima data in viata, iubesc un barbat atat de mult, incat ma simt libera, si il vreau liber. Nu emit drepturi cu aere oficiale, ci doar ii incredintez, clipa de clipa, dragostea mea. Daca va vrea sa plece, n-am sa-i atarn de glezna. Doar am sa-l astept, iubindu-l cu voie, fara voie, pentru totdeauna. Dar eu simt arzand in noi o iubire pe care am asteptat-o toata viata. Si stiu ca, asa cum se intampla celor norocosi si neingraditi de conventii, atunci cand intindem unul spre altul bratele pentru imbratisare, e ca si cum am intinde aripile pentru zbor.

A venit in Bucuresti Nina Cassian. Am asteptat-o la aeroport eu si prietenul ei de-o viata, Dragos Cojocaru. ( Si nimeni altcineva…) Am dus-o la hotel in Fordul meu- pe care nici macar nu apucasem sa-l duc la spalatorie. M-am simtit stanjenita de primirea noastra modesta, dar Nina Cassian ne-a multumit de o mie de ori. Mi-a aratat ca, de dragul meu, stiind ca o voi intampina la aeroport, a imbracat rochia gri pe care i-am daruit-o la ultima noastra intalnire, anul trecut, eu si creatoarea Cristina Nichita, care o croise special pentru venirea dragei, minunatei, splendidei poete.

Cum te simti, Nina?, a intrebat-o Dragos dupa ce ne-am urcat in masina. Iar eu mi-am intors ochii spre ea, asteptandu-i raspunsul.

Si Nina ne-a recitat din Arghezi, cu glas grav, cu tigara intre degetele ei lungi si subtiri.

“Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.

E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine”.

Si eu am pornit motorul plangand.

Suntem prieteni de-o viata, si pentru toata viata, desi unii dintre noi s-au intalnit aseara pentru prima oara. Cand am auzit de intalnirea de la Brasov, pusa la cale de Pisica, am avut acelasi zvacnet de acum cateva saptamani cand fetele s-au intalnit la Pitesti. Numai ca, de data asta, chiar a fost posibil sa pornim la drum. Si am petreceut impreuna o seara de care ne vom aduce aminte mereu, in care am ras cu lacrima emotiei in coltul inimii, si ne-am recunoscut, inca si inca o data, ca si cum am fi venit din alte vieti in care nu ne-am despartit nicio clipa.

Pisica si sotul ei, Dan, Adi (al Simonei, fiindca acolo pe blog s-a consacrat), bacauanca noastra Sara, Cristina Bizu si baietelul ei Angelo, ne-au primit cu bratele si sufletul deschis pe noi, Alice, Paul si baietelul cel mic al lui Paul, Matei. Noi suntem in poze, noi ne rasfatam cu amintiri atat de proaspete, atat de adanci.

http://www.youtube.com/watch?v=yM2-L5MUEkU adica… Amigos para siempre, cu Jose Carreras si Sarah Brightman

Nu am renuntat niciodata la gandul ca voi mai avea inca un copil. Chiar si in perioadele in care ajunsesem sa ma indoiesc ca mai exista dragoste pe lume, nu reuseam sa imi alung pe de-a-ntregul speranta ca, printr-un miracol ale carui ite nu reuseam sa le deslusesc, voi fi mama din nou. Apoi, lucrurile s-au rostogolit catre viata mea de astazi fara sa am timp sa ma dezmeticesc. M-am indragostit brusc si definitiv, exact atunci cand renuntasem la orice vis de iubire. Si am constatat ca am ramas insarcinata inainte sa pricep ce se intampla cu mine, ce va fi cu viata mea, cu dragostea noastra inghesuita printre conventii si prejudecati.

N-am avut nevoie sa pritocesc prea mult gandurile legate de sarcina ca sa ma lamuresc ca mi-as dori, din tot sufletul, inca o fetita. Sunt mandra de relatia pe care o am cu baietelul meu, dar am gandit de la bun inceput ca m-as descurca mai bine sa am inca o fetita, ca amintirile mele vii de fata care nu s-a indepartat niciodata de tot de copilarie, mi-ar fi fost mai de ajutor daca as fi facut acum, in cumpana maturitatii, o surioara pentru copiii mei. Si nu pot sa ascund ca mi-as fi dorit o fetita si pentru barbatul meu, care era deja tata de baieti atunci cand l-am cunoscut.

Cand prima echografie la care medicul a incercat sa afle sexul copilului ne-a adus vestea ca vom avea un baietel, am fost, cumva, dezamagita. Dar m-am consolat cu gandul ca Dumnezeu le randuieste mai bine decat pricepem noi. Ca, intotdeauna, soarta face ordine intr-un fel cu mult mai intelept decat reusim noi prin propria noastra vointa. Si am consimtit, din adancul inimii, la adevarul ca traim intr-o lume in care barbatii au sanse mai mari decat femeile sa fie fericiti, ca baietii au mai multe drepturi si libertati decat fetele, ca exista mai putina tentatie spre suferinta incastrata in genele masculine decat in cele femeiesti.

Am petrecut mai bine de doua luni, convinsa ca port in pantec un baietel. I-am cautat nume – si nu am gasit niciunul, fiindca nu stiam decat unul singur, de fata… Asa ca pe baietelul nostru ghicit in lumea aceea de umbre albe si negre, ca-ntr-un zat de cafea, l-am rasfatat cu prenume incerte, alintator-caraghioase. Le-am dat baietilor nostri mai mari prilej de bucurie la gandul ca vor avea un frate, iar pe Ilona am consolat-o cum am putut, fiindca ea a fost singura care a protestat vehement si-a spus lucrurilor pe nume: prea multi baieti si doar o fata…

Am fost, din nou, zilele trecute, la un echograf performant. Si mi s-a spus, fara ezitari, ca voi avea o fetita. Nu am mai crezut. Am mai stat putin, sa ma dezmeticesc, si am repetat echografia, la alt medic. Acum nu ma mai indoiesc. Voi avea o fetita, asa cum mi-am dorit nebuneste, in fiecare gand, in fiecare vis. De cand am aflat, ma imbat de revelatia ca, atunci cand iti doresti ceva din tot sufletul, dorinta se implineste. Ca eu, care m-am plans mereu de soarta mea intoarsa cu fata spre fata amara a lunii, am parte de mai mult noroc decat am indraznit sa cer vreodata. Ca, dupa ce am renuntat sa mai ratacesc printre amoruri mintite, mi-a fost dat sa traiesc o iubire atat de mare, incat nu-mi lasa loc de ezitari. Ca voi avea fetita pe care am asteptat-o mereu. Si care va purta numele pe care l-am gasit amandoi deodata intr-un adanc de speranta, intr-un inceput de zbor care nu se va termina niciodata.

P.S. Nu uitati, astept si povestile voastre, despre iubirile fara limite pe care le-ati trait sau le-ati visat, pe adresa alice@revistatango.ro- pentru concursul LG, Dragoste fara limite.

Nu au curajul sa spuna cinstit ca nu le placi indeajuns. Sau ca s-au plictisit. Sau ca si-au gasit pe altcineva. Sau ca aveau de mai demult inca o duduie in asteptare si, dupa ce au avut o aventura cu tine, vor sa se intoarca, spasiti la cea dintai.  Si atunci, inevitabil, impacheteaza discursul lor de despartire intr-o poleiala care fosneste sinistru.

Barbatilor li se pare ca, daca toarna o explicatie siropoasa, de genul celor care nu spun nimic, desi sunt doldora de vorbe mari, se salveaza si in ochii parasitei, dar si in fata propriei lor constiinte. De la “esti prea buna pentru mine” si pana la “ceea ce simt pentru tine este atat de puternic, incat ma sperie”, am auzit intreaga gama de gogosi prevestitoare de separare. In filme, in povestirile inlacrimate ale prietenelor, dar si folosind propriul meu ciocanel, propria mea scarita, ambele disperate, umilite, uluite.

Insa, recunosc ca episodul care m-a tulburat cel mai tare, in primul rand prin felul artistic desavarsit in care a fost povestit – si trait- de Nina Cassian este cel din “Confidentele fictive” ale autoarei. Istoria scrisa si transcrisa cu sange de mainile superbe ale poetei-pianiste- nonconformiste se numeste “Atat de grozava si adio” si este un episod desprins parca din vietile noastre, ale tuturor. Un moment de adanca traire si de profunda durere, in care un barbat iubit, preaiubit, nepermis de iubit, vine la intalnire la bratul unei noi achizitii feminine si ii explica celei pe care o iubise pana ieri ca ea e mai presus de explicatiile de rand, ca ea e deasupra intelesurilor pamantesti, ca dragostea lor ciudata si rara va ramane mereu in afara legilor lumii, ca ea, femeia care nu seamana cu nimeni, e atat de grozava… Si adio.

I-am citit durerea printre randuri si i-am ascultat-o cu propriul meu suflet ciulit si intristat, atunci cand mi-a dezvaluit ca este o poveste adevarata, ca acea confidenta declarata fictiva nu e altceva decat o marturisire onesta, insangerata, asa cum sunt aproape toate din cartea domniei sale. Si mi-am dat seama cat de asemanatoare suntem noi, toate femeile lumii, de la cele mai simple, la reginele cuvantului, de la muritoare, la zeite. Cat de fara margini stim sa iubim, cat de fara limite suntem in stare sa ne amagim. Cat de puternice suntem in indrazneala noastra de-a ne indragosti iar si iar, fara sa ne lasam doborate de grindina de adio care ar fi putut sa ne ucida, dar, pana la urma, ne-a facut atat de grozave.

P.S. Va reamintesc de concursul nostru realizat impreuna cu LG sub titlul Dragoste fara limite, va scriu din nou adresa de mail unde astept povestile voastre bune de inscris in concurs, demne sa primeasca premiul publicarii in revista si pe site-ul nostru, dar si pe acela constand intr-o cina in doi intr-un restaurant frumos, la alegerea celui, celei care castiga: alice@revistatango.ro

Stiu ca, daca ar fi sa folosim unitati de masura conventionale si evaluari estetice obisnuite, ar trebui sa marturisim ca, atunci cand sunt gravide, femeile nu strabat chiar stadiul lor de maxima frumusete. Cele mai multe dintre domnitele care urmeaza sa nasca se plang ca nu mai suporta asteptarea, ca le e visul greu, ca nu se pot adapta la schimbarile naravase ale trupului si, foarte adesea, la nabadaile mintii lor. Ca sufera pentru ca si-au pierdut agilitatea, ca le e dor sa fie subtiri, mladioase, fragile intre bratele barbatului iubit si dorit.

As minti daca as spune ca nu strabat eu insami toate framantarile prin care trebuie sa fi trecut toate femeile lumii. As fi ipocrita sa declar ca ma simt mai atragatoare ca niciodata. Oglinda imi intoarce, cel mai adesea, contururi si umbre neprietenoase. Nu-mi gasesc haine potrivite si nici atitudini pe masura trupului meu care si-a schimbat si prioritatile si centrul de greutate. Si, totusi, nu contenesc sa ma minunez de stralucirea pe care mi-o descopar in fotografii, de senzualitatea pe care o intalnesc, uimita, atunci cand ma vad surprinsa intr-o secunda de neatentie a mintii la incordarea trupului. Si-mi amintesc, de fiecare data, ca, intr-un reflex repetat la infinit, femeile s-au vrut pictate sau fotografiate in lunile in care trupul lor adapostea o viata viitoare. Ca a devenit aproape un loc comun ca gravidele sa pozeze goale pe copertele revistelor sau doar pentru spatiul tainic si tandru al albumului lor de acasa. Ca e inevitebil sa vrei sa spui, macar o data, in lunile de sarcina – rastimpul tau de maxima dragoste si culminanta feminitate: “Clipa, ramai, esti, sunt atat de frumoasa…”

P.S. Astept in continuare pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. V-am pregatit premiul publicarii in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Viata mea intreaga am asezat-o sub semnul intrebarilor formulate cu sufletul ravasit de emotie. Am crescut cu gandul din povestea Bunicului, intrebandu-ma “Dar cocorii unde se duc, cand se duc?”, apoi adolescenta si dragostea dintai mi-au stat de veghe in lanul de secara si m-am incapatanat sa incerc sa aflu unde se duc ratele de pe lac, iarna, cand apele ingheata…

Si au venit dupa aceea iubirile care au plecat si pe care nu le-am mai gasit niciodata. Iubirile mari si frumoase, pe care le-am lasat sa se risipeasca printre nimicuri. Iubirile meschine si mintite, de care am reusit sa ma eliberez, dupa incrancenari care m-au costat taifunuri de orgolii si lacrimi. Si m-am intrebat, cu inima insangerata, unde se duc iubirile in care am crezut fie si macar o secunda? Ce se alege de speranta noastra dintai? Cum de se domoleste bataia inimii? Sub imperiul carei nepasari sau dureri sau rataciri inima inceteaza dintr-o data sa cante si incepe sa ticaie banal, ca un ceasornic care nu stie sa faca altceva decat sa bata spre a ne masura destramarea?

Iubirile pe care nu  le-am trait niciodata unde se duc? In tara iubirilor netraite – un fel de sanctuar care se deschide doar pentru cei norocosi, care au dreptul la a doua sansa? Dar iubirile pe care doar le-am visat ne asteapta acolo, cuminti, intr-o lume onirica, si, intr-o alta noapte cu luna ne vor da dreptul sa le visam pana la capat?

Am auzit aseara, dintr-o intamplare, cantecul sub ritmul caruia mi-am asezat dragostea mare si intreaga sub semnul careia traiesc astazi. A fost cantecul marii mele sperante de inceput, declaratia mea de dragoste asa cum nu am mai trait niciodata. Cantecul meu de teama si de insingurare in asteptarea unei iubiri care ar fi putut sa nu-mi fie intoarsa, a unei decizii care ar fi putut sa nu vina nicicand. Alegerea mea de a nu lupta. Decizia mea de a nu ma indoi. De a iubi si atat. L-am ascultat si am plans, pentru ca mi-a adus dintr-o data in inima tot dorul nebunesc, si dulce, si enorm, pe care l-am purtat cu mine fara sa il pot spune nimanui. Fara macar sa il pot aseza in cuvinte. Am plans, pentru ca m-a facut sa imi amintesc toata sfasierea si toata stralucirea sub care mi s-a nascut dragostea. Pentru ca m-a durut cumplit sa inteleg ca sunt gata sa fac cea mai amarnica, cea mai de neiertat greseala. Si sa uit cum a fost. Si sa merg mai departe pe drumul uitarii. Pe drumul la capatul caruia asteapta, intotdeauna, calma si ferma in nemilosenia ei, intrebarea: Dar iubirile unde se duc, cand se duc? http://www.youtube.com/watch?v=lVOu47ib9s8&feature=related

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

M-am intalnit de curand cu unul dintre baietii care, in anii de liceu, era categorisit drept sex-simbol. Mi-am amintit cum, pe vremea aceea, cand nu aveam idoli la televizor, pentru ca la televizor nu ne uitam deloc, erau printre noi, adolescentii, cateva personaje emblema care polarizau toate interesele. Era, musai, un baiat splendid si plin de farmec, de care se indragosteau toate fetele. El nu se indragostea de niciuna, pentru ca pricepuse, devreme, ca propria lui indragosteala ar atrage dupa sine scaderea vertiginoasa a popularitatii lui. Asa ca flirta cu toate indragostitele, le invita constiincios la dans pe toate atunci cand mergeam la ceaiuri si, asa, intr-o doara, avea grija sa dea sperante tuturor, ca si cum, intr-o buna zi, s-ar putea decide sa o aleaga taman pe aceea careia abia i-a cuprins mana, cu gratie…

Exista si cate o fata splendida, pe care o invidiau toate celelalte fete pentru silueta ei impecabila, pentru parul blond, lung si ondulat, pentru dintii ei superbi, pentru sanii desavarsiti. Si de ea se indragosteau toti baietii, dar ea nu flirta cu ei la gramada, ci, foarte adesea, se indragostea de singurul care nu o baga in seama si suferea cumplit, pe furis. Iesea din toaleta fetelor cu ochii ei splendizi si albastri tiviti de gene ude, si se straduia sa zambeasca mai departe aratandu-si dintii ca perlele, si ascunzandu-si tristetea infipta, deja, in inima.

Baiatul de care am fost indragostita si eu si toate colegele mele era acum gras si avea chelie. Farmecul de odinioara i se preschimbase intr-un soi de tupeu, si am banuit ca, macar din cand in cand, mai facea cate o cucerire. L-am intrebat de familie si am aflat ceva previzibil, ca nu e insurat, ca are o legatura destul de constanta cu o femeie care i-a facut si un copil, dar ca nu s-au casatorit. Nu, nici nu crede ca o s-o faca prea curand. Ii pare rau ca nu vreau sa bem o cafea, mai ales ca el intotdeauna a avut o slabiciune pentru mine…

Am aflat si ca fata aceea splendida, pe care o admiram si o invidiam toate deopotriva, s-a maritat cu un american, are multi copii, s-a ingrasat si nu e prea fericita. Nici frumoasa nu mai e chiar ca acum douazeci de ani, dar are inca trasaturi remarcabile si copii uimitor de dragalasi.

Mi-am amintit cum ii invidiam cu totii pe amandoi, cum am fi dat jumatate de viata sa fim in locul lor si cum ne imaginam ca ei, inaintea noastra, a tuturor, vor avea sansa unui destin fericit. Dar am constatat ca, de fapt, nu s-a ales mare lucru de ei. Ca multe fete mai sterse ca infatisare pe vremea aceea sunt azi, la patruzeci de ani, femei splendide si au cariere de succes. Ca baieti pe care nu dadeam prea multi bani odinioara au ajuns sa conduca afaceri insemnate si sa aiba neveste superbe, indragostite mortal de ei.

Mi-a parut rau. Mi-a parut bine. Si am inteles ca viata nu e niciodata previzibila, chiar daca noua ni se pare ca pricepem tot dintr-o singura privire. Si m-am bucurat sa mi se confirme ca destinul ni-l facem singuri, daca suntem puternici, daca suntem curajosi, daca ne dam dreptul sa traim cu demnitate si cu onoare si cu dragoste fara limite. Daca sfidam aparentele, daca ne luam la tranta cu noroacele nemeritate ale altora si le construim, cu truda, cu emotie, pe ale noastre. Si le facem sa dureze mereu.

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Cu ce sublere masori emotiile ca sa stii ca au devenit sentimente? Cum iti cantaresti bataile inimii ca sa pricepi daca ceasul ei tine ritmul unei mari iubiri sau doar se grabeste dupa o tresarire de teama, de dor, de speranta?

Am banuit ca m-am indragostit cand am adormit cu gandul la el si m-am trezit pentru ca-mi era dor sa mi-l amintesc din nou. Dar nu mi-am dat dreptul sa cred. Si-atunci am mai asteptat o vreme. Si m-am gandit din nou ca m-a napadit o dragoste mare cand m-am pomenit mergand pe strada si intorcand capul cu speranta ca, printr-o minune, el a rasarit langa umarul meu stang, acolo de unde se dezlipise ultima data lasandu-mi senzatia ca mi-a jupuit pielea, ca a iesit din mine, rupandu-se de intreg. M-am intrebat din nou daca nu cumva am gasit iubirea aceea, pe care o cautasem toata viata, atunci cand dorul de el m-a urmat in vis, si m-a facut sa tresar din somn mistuita de setea de a-i fi mama, si sora, si sotie, si fiica. Si apoi, mai tarziu, m-a fulgerat gandul ca sigur inseamna ceva daca umblu pe strazi beata de lumina, si daca imi umple sufletul vestea ca voi avea un copil…

Nu am gasit inca raspunsul clar, nu pot sa jur ca fericirea mea de azi se datoreaza unei mari iubiri. Nu vreau sa ma asez in bratele niciunei certitudini care sa ma faca sa nu mai fiu la fel de prezenta, sa ratez semne de pret ale sufletului meu, ale intalnirii noastre. In fiecare dimineata, sunt atenta sa simt daca mi-e la fel de drag sa ii gasesc zambetul lipit de umarul meu. Urmaresc cu grija sa vad ca imi zvacnesc la fel de repede mainile care-i intind prosopul si-i sterg trupul superb de apa, cand iese de sub dus. Sunt curioasa mereu sa descopar daca exista vreo sete atat de mare, incat sa ma faca sa beau si sa uit sa-i intind mai intai lui paharul cu apa.

Cum stiu ca iubesc? Poate pentru ca ma intreb, in fiecare zi si-n fiecare noapte, cum sa fac sa ii daruiesc fericirea. Poate pentru ca e o voluptate adanca in interogatia mea. Poate pentru ca vreau sa ma intreb, iar si iar, ca sa ma apar de capcana raspunsurilor care ucid vigilenta, ca sa ma feresc de declaratiile banale, care au doar un punct la sfarsit. Un punct, dincolo de care adoarme iubirea.

P.S. Sunt ultimele zile in care mai puteti trimite pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru, si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

De cand sunt insarcinata, copiii imi pun tot felul de intrebari la care nu stiu sa le raspund. Vor sa stie exact cum a ajuns copilul in burta mea si de ce n-am facut copii si in anii trecuti, cand ei ma rugau asa de insistent sa mai aducem o surioara sau un fratior in casa noastra care le parea prea pustie. Sunt preocupati si de cum o sa aduc pe lume copilul, fiindca nu mai cred demult in povestea cu barza, dar nicio alta varianta nu li se pare pe inteles, mai ales ca nu sunt dispusi sa accepte vreo forma de nastere in care sa fie inclusa si durerea.

Inventez povesti care mai de care mai alambicate si mai inzorzonate cu detalii, dar niciuna nu pare atat de trainica, incat sa inlature intrebarile care se incapataneaza sa revina, iar si iar.  Asa ca am inceput sa ii intreb pe cei de incredere din preajma mea… Ei cum procedeaza? Asteapta sa afle copiii de la colegii lor de scoala o versiune horror, care le-ar putea otravi imaginatia pentru multi ani de acum inainte? Sau, cumva, printr-un noroc, au descoperit ei, inaintea mea, un raspuns decent si demn, care sa-i faca pe urmasii lor sa inteleaga cum au venit pe lume? Care sa le poata ingadui sa le spuna copiilor lor cum se va intampla ca, la randul lor, cand le va suna dulcele ceas al dragostei, vor zamisli si ei prunci, si mari iubiri, si noi destine…

De-a lungul si de-a curmezisul ultimilor ani in care o foarte mare parte din munca noastra la revista s-a desfasurat cu ajutorul vedetelor, am reusit sa ma dumiresc ce vor – din ce in ce mai mult si din ce in ce mai des –  multe doamne  si cativa dintre domnii care apar in fotografii si in interviuri.

Vor sa participe la sedinte foto care sa dureze cat mai putin cu putinta, dar de pe urma carora  sa arate in imaginile publicate mai frumosi decat in toate realitatile. In acest scop, vedetele pretind sa le pozam in ziua si la ora aleasa de ele, repede si bine, iar apoi sa participe si ele la selectia fotografiilor, ca sa poata decide singure care sunt acelea in care sunt multumite de cum au iesit. Daca nu ne aratam dispusi sa actionam conform dorintelor lor, ne atrag atentia ca doresc sa lucreze numai cu celebrul fotograf Cutare, care le-a intrat deja in gratii prin faptul ca el retuseaza pozele inainte de-a la trimite oricui  spre publicare sau vizionare. (Chiar daca le retuseaza prost si orice ochi cat de cat iscusit vede ca sunt racaite sub ochi sau prin partile mai dezavantajate de trecerea anilor).

Dupa ce fotografiile au fost selectate – si, de obicei, le aleg pe acelea in care arata exact la fel cum au aratat in toate pozele publicate vreodata, cu buzele intredeschise, cu privirea goala, cu mana sub barbie sau cu picioarele incolacite ca sa para mai subtiri- vin apoi pretentiile de retus. “As vrea sa retusezi aici, si aici, si aici”, arata cu degetutul nervos catre barbie, pleoape, cearcane, sani, urechi, dinti, celulite si alte detalii care n-au iesit in poza chiar asa cum si-ar fi dorit sa fie in realitate. In final, apar cerintele de finete: aici ai netezit prea mult, aici ai taiat prea putin, mai umfla putin in partea asta, albeste nitel aici…

Nici cu partea de interviu nu e tocmai usor cu tot mai multe dintre personalitati. “Daca faceti poze in timp ce vorbim, va rog sa ma pozati doar din unghiul acesta”, imi spune cate o actrita care, altfel, defileaza pe scene din toate pozitiile. “Dupa ce redactati interviul, as vrea sa-mi aratati forma finala, ca sa pot sa mai adaug sau sa scot cate ceva”, imi cer unii, convinsi ca au dreptate ca, desi au acceptat sa acorde un interviu, sa vrea apoi sa il retuseze ca si cum si l-ar fi facut singuri.

Sigur ca am intalnit si femei superbe si foarte celebre care nu au emis niciodata asemenea pretentii. Si oameni siguri pe ei care, o data ce au declarat ceva, nu-si mai iau cuvantul inapoi. Exista si cei care pricep ca e in primul rand dorinta mea ca materialul publicat sa iasa superb, sa fie special, unic, sa le puna in valoare calitatile si sa-i arate lumii in ceea ce au ei deosebit si valoros. Dar procentul celor care vor sa apara in reviste intr-un fel artificial si masluit, al acelora care, inainte de a incepe sedinta foto, precizeaza care sunt retusurile obligatorii, si, inainte de a da orice declaratie, cer dreptul de-a o retrage ulterior creste ingrijorator si, pe mine, una, ma intristeaza foarte tare. Si, ca sa fiu cinstita, imi limiteaza tot mai drastic posibilitatile de selectie a celor cu a caror aparitie sa ma pot mandri din tot sufletul.

Orasul e impanzit de afise electorale, iar uratenia lor imi da frisoane…  Nu ma erijez intr-un cunoscator de marketing politic. Dar, fara jena, constat ca altii, care, in mod sigur, pretind ca s-ar pricepe, au facut prapad din campaniile candidatilor.

Fundalul apolitic al sufletului meu romantic ma tine de parte de judecatile partinitoare. Nu nutresc simpatii pentru niciunul dintre cei a caror figura pavoazeaza blocurile, iar antipatiile mi le impart echitabil intre toti.

Mi se par cumplite pozele lui Basescu. N-am mai vazut de mult asa imagini facute in dusmanie, in care, parca, fotograful a vrut sa ne arate un barbat care priveste milog si derutat catre noi, contrazicand amenintarea din cuvinte: De ce le e frica, nu scapa… In plus, niste art directori destoinici de agentie au crezut ca, daca ii scot chelia din cadru, decupand pe toate afisele scafarlia omului, romanii isi vor imagina ca, dincolo de halca de afis, ar fi urmat sa apara vreo chica in vant.

Geoana si-a asezat pe afise o poza de buletin si cel mai modest slogan pe care mi l-as fi putut imagina. Folosit si rasfolosit pana cum in toate contextele posibile, “Impreuna invingem” are profunzimea ridicola a formulei de odinioara “Vom face totul”… Totul, bine, dar ce vom face, mai exact? Si, totusi, ce invingem noi impreuna cu Geoana? Nu cumva el vrea sa invinga impreuna cu noi- iar apoi sa se bucure singur de inscaunare, ca doar nu vom locui impreuna in vilele de lux si-n viata plina de orgolii satisfacute?

Nu-mi place nici campania lui Antonescu, ma alunga vrajeala legata de bunul- simt care nu s-a remarcat pana acum in vreun fel special in cariera candidatului.  Dar recunosc ca, in primul rand, ma supara sloganul lui Oprescu, scris incorect. “Hai Romania!”, fara virgula obligatorie in cazul vocativului, ma face sa ma indoiesc de gradul de alfabetizare a celor care, pun pariu, au luat o poala de bani ca sa-si etaleze romana schiloada pe toti peretii. Marturisesc ca asta imi aminteste de lansarea cu pompa, acum cativa ani, a cartii scrise de Andreea Esca si asezata sub un titlu cu punctuatie deraiata: “Buna seara Romania, buna seara Bucuresti!”. Regula e simpla si orice copil harnic o invata fara probleme: substantivele in vocativ sunt asezate intre virgule, daca sunt in interiorul propozitiei, sau izolate prin virgula de restul propozitiei atunci cand se afla la inceput sau la sfarsit. Simplu ca buna ziua. Simplu ca “votat”. Dar nu chiar atat de simplu pentru toti cei care trimit e-mailuri care incep cu formula vaduvita de noima si de virgula “Buna Alice”, “Buna Gigel” sau ” Salut prieteni”… Dar asta e alta poveste. Oricum, cred ca invatatoarea lui Oprescu, daca mai traieste, e tare necajita…

Urmaresc, cu interes care se preschimba pe zi ce trece in groaza, evolutia scenei politice. Am pornit de la o neutralitate blazata si, ceva vreme, am dospit in mine, recunosc, gandul ca nici nu voi merge la vot. Dar pentru ca am inteles la timp ca nu asta e solutia, m-am straduit sa urmaresc macar ultimele confruntari electorale, cat sa pot fi pregatita pentru o implicare modesta. Cat a unui cetatean decent – nu turmentat- care stie cu cine voteaza.

Uitasem ca, daca ai apucat sa tii stampila in mana, te simti nevoit sa urmaresti totul pana la deznodamant. Ca o data ce-ai intrat in mica batalie a omului de rand care, votand, incearca sa schimbe ceva, investesti sperante, si asteptari. Ca, de indata ce ai iesit din blazare, te pomenesti dospind in tine iluzia dulce ca poate mai exista politicieni salvatori pe lume, ca poate nu toata scena politica e corupta, ca poate, totusi, a mai ramas un dram de umanitate in actorii jocului pe care-l urmarim cu totii.

Sunt naucita de aranjamentele care se fac acum, inainte de cel de-al doilea tur de scrutin. Mi-e rusine de aliantele pe care si le propun unii altora, ca si cum ar fi smenari, nu oameni care cred intr-o doctrina politica. Si ma oripileaza indemnurile facute de perdanti catre alegatori, ca si cum, daca i-am ales pe ei de pe lista, ne-am angajat sa-i urmam pana la moarte in toate sforariile lor.

Nu e o absurditate ca, daca acum Crin Antonescu iese la rampa si-si imboldeste electoratul sa voteze cu omul PSD-ului, sa-si imagineze ca va fi ascultat orbeste? Nu e o trufie sa creada ca, numai pentru ca ei, politicienii, nu mai au niciun fel de alte credinte decat cele legate de propriile ambitii si inavutiri, tara intreaga va topai de la stanga la dreapta ca intr-o sarba ridicola in care ne agatam cu totii si strigam “hop s’asa” numai ca sa le facem lor pe plac?

Ma simt jignita de o asemenea propunere, asa cum ma simt siderata de impresia ca cineva care le-a dat votul intr-o prima etapa va vota mai departe dupa cum vor porunci ei. Daca ar fi fost independenti, poate… Daca ar fi candidat la noi Mahatma Ghandi, da, m-as fi putut gandi ca, la atata charisma e loc si de-un indemn de-a merge pana la capat impreuna. Dar ei sunt cu totii papusile partidelor lor. Gasca din spate ii impinge la inaintare si asteapta ca ei sa castige numai ca sa-si poata primi fiecare recompensa. Iar aliantele pe care si le propun unii altora n-au nici urma de decenta doctrinara, sunt un talmes-balmes de aranjamente imorale care demonstreaza limpede ca nimeni nu crede decat in politica propriei bunastari. Ca traim intr-o societate fara printipii, care vasazica ca nu le are.

De parca nu ar fi de ajuns, peste tot circul politic se suprapune, scabros, circul mediatic, la fel de indecent si de corupt. L-am vazut aseara pe Mircea Badea cel, altfel, plin de ifose independente, latrand slugarnic in spiritul trustului care-l hraneste cu glorie si ceva banuti – nu foarte multi. Hamaia napraznic impotriva lui Basescu, asa cum face toata lumea pe buna dreptate, si, din cand in cand, schelalaia si catre Geoana, ca sa para credibil. Se transforma brusc din doberman in pechinez. Cobora glasul si inmuia taisul privirii, incat sa nu cumva sa supere pe cineva dintre superiori acum, cand situatia e atat de delicata si mizele sunt atat de mari. Mi-a fost si mila, si jena, si lehamite. De el, de politica toata, de noi toti cei care ne pierdem vremea incapatanandu-ne sa nu lasam la poarta orice speranta…

P.S. In sondajul neprofesionist, in poll-ul pe care l-am publicat aici pe site, intreband cu cine veti vota, am primit 922 de voturi pentru Traian Basescu, 914 pentru Antonescu si 339 pentru Mircea Geoana. Asta m-a derutat mai intai, apoi  m-a convins, inca o data, ca exista o stiinta a sondajelor care ar trebui respectata.

Intrasem in aula adanca, plina de tineri care asteptau nedumeriti sa inceapa minunea. Prima mea zi de studenta ma trezise cu frisoanele nerabdarii si ma obligase la fuga speriata, din caminul sarman si pana la Universitate, manata aprig din urma de teama si de rusinea ca nu cumva sa intarzii chiar in ziua dintai a studentiei mele.

Mi se pare ciudat ca, desi am inscris-o in toate calendarele ca pe o data insemnata, nu-mi mai amintesc, totusi, nimic din ziua aceea. Sau, mai degraba, nimic altceva… Il vad si acum, insa, cu ochii sufletului, pe baiatul brunet, cu profil de poet, care statea in picioare, langa perete. Pe baiatul de care m-am indragostit in anotimpul acela si pe care, in felul meu ciudat si fidel, il iubesc si acum.

In amintirile mele, povestea noastra de dragoste a inceput curand dupa ce i-am zarit zambetul. Mi-au atras atentia si glasul lui cu ritm lenes si accent venit de undeva din nord de tara, si frumusetea lui ciudata, parca de neobservat pentru toata lumea, dar atat de evidenta inimii mele. Si pot sa spun precis ce inflexiuni avea vocea lui cand m-a intrebat prima data din ce oras vin.

Am fost aproape nedespartiti pe tot parcursul anului intai. Stateam impreuna la cursuri si foarte adesea plecam amandoi in cate un parc, la film, la biblioteca sau la cate un meci. Pentru ca el iubea fotbalul, iar eu il iubeam pe el. Si, totusi, in tot intervalul acela, nu vorbeam despre dragoste. Doar despre carti, despre nelinisti, despre adevaruri gasite printre foi de seminar. Despre tainele limbii spaniole, pe care o invatam amandoi. Nu ne atingeam aproape niciodata decat in treacat, si atunci baieteste, ca doi camarazi.

“Ce deghizare grozava a gasit, ca sa ne lase lumea in pace”, imi spuneam. Si-i acceptam regulile jocului, convinsa fiind ca, in curand, vom trece in etapa fireasca a relatiei noastre. Si ne vom casatori, si vom avea copii, si vom trai fericiti pana la adanci margini de suflet si de speranta in doi.

Exact inainte de intrarea in vacanta de vara, dupa aproape un an petrecut umar la umar, suflet langa suflet cu el, ne-am intalnit intr-o dimineata chiar la intrarea in facultate. Tinea de mana o fata balaie si draguta, care-l privea cu ochi inmuiati in adoratie. “Ea e iubita mea”, mi-a spus, strangand-o pe dupa umeri, fericit. “Ma bucur mult sa ti-o prezint”, a continuat, cu glas sincer entuziasmat. Nu am auzit decat fragmente din discursul lui in care ii explica iubitei cat de buni prieteni suntem, cum invatam noi amandoi si ce loc insemnat ocup in galeria lui de amici. Imi vuiau urechile, ma coplesea un vartej de neintelesuri.

Am zacut o vara intreaga si abia tarziu, cand ninsese deja peste anul al doilea de facultate, am avut curajul sa il intreb ce s-a intamplat atunci…
Stiu sigur ca nu s-a prefacut. A fost uimit in mod onest si intristat pana-n miezul sufletului cand mi-a spus ca nici prin gand nu-i trecuse ca pot simti pentru el altceva decat camaraderie. Si lacrimile mele, care mi-au insotit marturisirea cumplit de tarzie, l-au durut. Dar nu au mai folosit la nimic.

Abia peste ani care mi-au vindecat tristetea am inteles unde am gresit. Abia dupa mult timp si dupa multe intrebari am fost in stare sa ma dezic de tacerea care-mi fusese mai comoda decat adevarul.

Am avut nevoie de o lectie pe care n-am s-o uit niciodata, ca sa invat ca sentimentele nu ingaduie sa fie ascunse si trecute sub tacere. Am trait in viata un episod asezat sub semnul neintelesului amar, ca sa pot sa-mi strabat restul drumului prin viata avand curaj sa spun ce simt.

De atunci, lupt pentru dreptul cuvintelor si al gesturilor de-a vorbi despre dragoste. Militez pentru prieteniile marturisite. Cer exprimarea sentimentelor. Revendic dreptul recunostintei de a fi declarate fara retineri. Si fac asta in fiecare zi, avand curajul sa spun parintilor mei cat de mult imi e dor de anii cand imi erau alaturi, copiilor mei cat de nepretuiti sunt, prietenilor care-mi fac viata atat de frumoasa, cat de scumpi imi sunt. Trimit mereu semne de drag si bomboane-inimioare celor care si-au gasit locul in sufletul meu. Si nu ma tem sa spun “Mi-e dor”. Nu mi-e rusine sa spun “Iarta-ma”. Am mereu curajul sa strig: “Te iubesc!”

Nu am gasit inca cea mai buna cale pentru a exprima si trairile care nu inseamna neaparat bucurie. Nu stiu sa-mi cert iubitul si nici nu sunt in stare sa-mi dojenesc copiii fara sa-mi fac mai mult rau. De cate ori, exprimand o nemultumire, aduc tristete celor pe care ii iubesc, ma impovarez cu lacrimile lor si sufar mai mult decat daca nu as fi spus nimic. Si, totusi, eu stiu ca micile mele reprosuri sunt semne de mare iubire. Ca felul in care sunt atenta la fiecare gest al lor, la fiecare raspuns al meu, e o dovada ca ii iubesc si imi pasa.

Imi mustru barbatul cand as fi vrut sa fie si sa faca altfel, pentru ca nu vreau sa adun reprosuri care, in timp, sa se transforme in sedimente care sa-mi otraveasca apele iubirii. Nu cred in relatiile in care ne prefacem ca nu observam ca se intampla si lucruri care ne amarasc inima, doar de dragul de-a evita o discutie. Eu cred, eu sper ca, lamurite la timp, divergentele sunt reduse la zero si preschimbate in noi puncte de plecare, de zbor spre lumina.

Imi cert copiii cand nu sunt de acord cu ce fac, chiar daca stiu ca asta ii mahneste si, uneori, ii face sa planga si pe ei, si, apoi, si pe mine. Dar nu vreau sa-i las sa creasca altfel decat se cuvine, numai de dragul de-a le canta in struna si de-a lua premiul “cea mai de gashka mama din cartier”.

Insa stiu ca ar trebui sa caut si sa gasesc modalitati mai bune de-a aseza reprosurile in cuvinte. Sunt sigura ca exista si tonuri mai blande pe care sa spui ce ai de glasuit. Ca trebuie sa existe echivalentul expresiei “mana de fier in manusa de catifea” si la nivelul cuvintelor. Doar ca eu inca mai caut formula cea buna. Inca ma mai doare ca nu am gasit-o. Mai ales atunci cand vocea mea imi joaca feste. Cand glasul meu suna mai aspru decat imi bate inima. Cand lacrima mea e mai sarata decat a celui pe care, din dragoste, l-am facut sa planga.

Sunt in viata cateva praguri, dincolo de care nimic nu mai poate fi la fel ca inainte. Daca privesc in urma, le pot identifica precis. Dar atunci cand le-am trecut, recunosc ca am facut-o cu seninatatea tineretii, fara sa inteleg prea bine ca mi-a fost dat un eveniment insemnat.

Viata mea s-a schimbat pe de-a-ntregul atunci cand am intrat la facultate. A fost prima mea plecare de acasa – pe care am resimtit-o din greu, pentru ca sunt un om cu radacini adanci si inertii apasatoare -, si prima mea intrare intr-o alta lume, de o mie de ori mai frumoasa decat cea in care traisem pana atunci.  Dupa trecerea intr-o lume a cartilor splendide si a cuvintelor magice mi-am descoperit cei mai de pret aliati ai sufletului meu insingurat. Tovarasii de drum si de popas, cei mai dragi, cei mai fideli, cei mai la indemana, mereu: aceia care nu poarta haine, ci coperte de carton…

Desi am avut senzatia trecerii unui prag insemnat atunci cand m-am casatorit, in timp, s-a dovedit ca m-am inselat. Multa, multa vreme dupa ce am spus Da la starea civila si am plecat fruntea in fata preotului, am continuat sa ma simt la fel de a nimanui cum ma simtisem si inainte, o viata intreaga. In schimb, dupa ce am nascut primul meu copil, printr-o decizie a carei adancime n-am deslusit-o deloc la vremea ei, viata mea s-a schimbat profund, iremediabil. Dincolo de Ilona, nimic n-a mai fost niciodata la fel.

A venit apoi al doilea copil, asezat in matca acelorasi intelesuri, in leaganul aceleiasi ere frumoase. Insa acum, cu doar o zi inainte sa nasc un alt prunc, unul zamislit din dragoste mare, ma simt din nou in fata unui prag insemnat al vietii mele. De maine, viata mea va lua iarasi un alt sens. Dragostea mea, gasita tarziu si capatata cu truda, va aluneca intr-o alta felie de destin. In mod sigur, lucrurile se vor schimba intre noi, intr-o rostogolire de dragoste si mai mare, si, poate, si mai greu de indurat.

Cum va fi? Cum ne va fi?

Astept sa vad, sa simt, sa traiesc. Si, pana atunci, sa ma intreb, o data cu voi, care v-au fost pragurile insemnate in viata. Le-ati trecut stiind ce urmeaza, sau le-ati gasit intelesul mai tarziu? Prea tarziu?

Ea este Iza, fetita pe care am asteptat-o noua luni. Ceilalti din poze sunt Paul, dragostea mea pe care am asteptat-o noua vieti, Ilona, minunea celor noua eternitati ale mele, si doctorita de la Maternitatea Regina Maria, Cezara Bucur, careia ii voi purta recunostinta de noua ori cate noua ani de acum inainte.

In salonul bebelusilor sunt cazati 8 nou-nascuti: sapte baieti, si fetita noastra…

Deocamdata ma opresc aici cu relatarea. Noapte buna, si noua, si voua… Viata minunata, si Izei, si noua…

Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. Pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor.

Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica. La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita,  si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.

Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei.

In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe,  care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, “Craciun fericit!”. Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.

Vin sa va urez La multi ani, purtand toata dragostea si recunostinta lumii in suflet. Eram tot aici, cu mainile intinse spre voi, si in urma cu un an, cand, cu obrazul manjit de lacrimi, indrazneam sa profetesc fericiri marete. Si, pentru ca exista minuni pe pamant, mie mi s-au implinit. Am inca momente in care simt ca visez, in care mi se pare ca e prea mult, prea frumos. Dar inteleg ca, dupa o viata in care am invatat pe deplin gustul indoielii, e firesc sa-mi ia un timp sa ma acomodez, sa ma reasez in starea edenica a iubirii implinite.

Va spun, insa, in pragul sarbatorii, ca va simt si va vreau parte din destinul meu. Va scriu, tuturor, numele pe talpa condurului de cristal pe care l-am incaltat in povestea mea incredibila, in care un print, pe care l-am cautat toata viata, m-a gasit sub zambetul meu trist de cenusareasa. Si pasesc azi inainte, sar vesela peste granita dintre ani, stiind ca vor veni, rand pe rand, si fericirile voastre.

Va imbratisez cu sufletul, va urez La multi ani impreuna, va multumesc pentru dragoste si va trimit inapoi iubirea mea, recunostinta mea. Sa ne auzim, sa ne citim, sa ne iubim si sa iubim frumos si cu folos in 2010!

La multi ani!

Am pus cap la cap amintirile noastre adunate in case diferite si corelate acum, in noua noastra viata. Ne-am amintit, si el, si eu, cum ne-am crescut copiii mai mari abandonandu-i fie la bunici – el -, fie in bratele a o mie de bone – eu. Si ne-am hotarat, nebuneste, sa ne crestem singuri copilul. Macar de data asta.

Ne intrebam daca poti sa cresti un copil fara bona si ne raspundem curajos. Facem planuri despre cum o vom cara pe Izuta cu noi, peste tot. Despre cum vom lucra de acasa sau de oriunde, cu fetita atarnata de gat. Despre cum ne vom face somnul si nesomnul cu schimbul, atunci cand va fi nevoie, dar n-o vom lasa in grija niciunui om strain. Visam cu ochii deschisi la minunea de a face lucrurile asa cum trebuie.

Sigur ca, atunci cand ai copii si muncesti pe rupte ca sa razbesti intr-o lume ticnita si nedreapta, de cele mai multe ori nu ai de ales. Ii spui copilului care hohoteste insotindu-te pana la usa ca mama trebuie sa plece ca sa aduca bani pentru jucarii. Dar eu imi amintesc cu inima in lacrimi de cate ori Ilona mi-a spus, printre sughituri de plans, ca nu vrea jucarii, ca nu-i trebuie nimic decat sa stau cu ea, acasa… O vad si acum, cu ochii sufletului, ramasa cu bratele intinse si cu amagirea unei promisiuni mincinoase ca ma voi intoarce curand. Si-as vrea sa rastorn timpul inapoi si sa-mi iau fetita balaie in brate, sa-mi astept inca o data baietelul cel drag, si sa-mi mai traiesc o data viata. Sa-mi dau eu demisia de la Tabu inainte sa ma dea ei afara, si sa ma multumesc cu banii putini dati de stat pentru concediul de maternitate din care nu mi-am luat, pana acum, nicio zi, desi sunt, iata, la cel de-al treilea copil.

Dar pentru ca stiu ca nu se poate rasturna nimic din trecut, construiesc planuri indraznete pentru fetita abia venita in vietile noastre. Ma sfatuiesc cu iubitul meu si cu Ilona cum sa facem ca sa-i fie altfelIzutei, si incercam sa gasim solutii sa randuim zilele si noptile in asa fel, incat sa fie mai bine pentru ea, pentru noi. Macar acum, cand ni s-a dat o noua sansa. Macar miracolul asta sa nu-l mai irosim, si sa-l traim cum se cuvine. Macar de data asta.

Am decretat in casa stare de gratie pentru orice manifestare digestiva zgomotoasa. Am abrogat – temporar, desigur, macar pana implineste Izuta un an, doi, trei – interdictia care fusese absolut nemiloasa pana acum. De fapt, nu numai ca nu mai e interzis, dar ne bucuram din tot sufletul cand auzim cate-o ragaiala, cate-un partz, si-i aducem elogii legate de intensitate, de profunzime. “Oh, ce ragulet mare si frumos!”, spunem. “Ce partz minunat!”, ne extaziem, onest, convinsi fiind ca mult bine va face plecarea dusmanului din burtica adorata.

O batem pe Iza pe spate dupa fiecare masa si nu o culcam si, implicit, nu ne culcam inainte sa scoata aerul din stomacel. “Hai, scumpa noastra, fa un ragulet!”, o imploram noi cu glas sfarsit de oboseala, si dupa masa de la 9 seara, si dupa cea de la 12, si dupa cea de la 3, si dupa aceea de la 6, cand mijesc zorii, iar noi avem ochii si mintile mijite de somn, de nesomn. Ca sa inlesnim iesirea cocolosului de aer, ne plimbam prin casa cu pasi apasati sau urcam si coboram scarile, cu copilul asezat cu capsorul pe umar. Iar cateodata, cand raguletul tot n-a venit si noi nu ne mai tinem pe picioare, lesinam pe cate un colt de canapea, avand, insa, grija, sa nu cumva sa stricam pozitia prielnica eructatiei.

Dupa ce mult chemata garaiala se produce, somnul bebelusei e intrerupt din sfert in sfert de ora de cate o ravaseala a burticii ei minuscule. Iar noi invocam cate un partz izbavitor, care sa aduca somnul binecuvantat, care sa ne ingaduie si noua sa cadem unul in bratele celuilalt si, in aceeasi fractiune de secunda, intr-un somn adanc, devastator, de 10 minute.

Ne crestem copiii cerandu-le sa elibereze cat mai galagios cu putinta orice tensiune a burtii lor mici, apoi ne petrecem urmatorii ani interzicandu-le strict sa faca ceea ce i-am rugat cu atata foc. Ii invatam apoi sa mearga si sa vorbeasca si dupa aceea ii punem sa stea locului si sa taca. Dar asta au constatat-o altii, inaintea mea. Pentru ca toti cei care avem copii ne-am lovit de aceleasi obstacole, de aceleasi miracole.

Vad in jurul meu oameni care devin sclavii simturilor lor. Care beau si spun ca nu se pot lipsi de dulcea uitare pe care o gasesc in sticlele care ascund sub dop licori ametitoare. Care mananca prea mult, dar nu sunt in stare sa renunte sa se imbuibe, desi silueta lor fara contur le-a stricat viata si amorurile. Care dorm fara masura si nu-si pot randui cumsecade programul de fiecare zi din cauza diminetilor lor somnoroase. Sau care sunt dependenti de cucerirea exponentilor sexului opus si insala fara masura pentru ca nu-si pot stavili poftele trupului.

Imi place si mie sa dorm, sa mananc si sa beau, ca oricarui om al lumii noastre. Dar pot sa renunt cu usurinta la oricare dintre aceste placeri, pentru ragazul permis de legile firii, desigur. Indraznesc sa cred ca ma pot tine puternica in fata ispitelor. Nu las sa preia comanda nici burta-mi poftitoare de bunatati, nici trupul meu atat de indreptatit doritor de mangaiere, nici mintea mea care s-ar dedulci, de-as lasa-o, la leneveala si nepasare.

Insa imi recunosc, spasita, o slabiciune de necontrolat. Eu, cea mai nostalgica dintre femeile lumii, eu care m-am hranit o viata din tristete si din aburii plansului, marturisesc ca, cel mai mult pe lume, imi place sa rad. Rad rar si nu cu usurinta. Adesea stramb, sceptica, din nas, la lucruri care altora li se par nespus de amuzante. Insa stiu sa vad lumea in culorile rasului, iar atunci cand se intampla ceva care sa-mi merite cu adevarat hohotul vesel ma luminez, ma inalt, ma strabat de toti fiorii placerii.

Iar asta ma face sa pot fi fericita numai langa un om alaturi de care pot rade. Langa o prietena draga, care vede lumea in felul meu si catre care pot intoarce o privire care sa cuprinda in ea toate nuantele pamantului, si sa radem apoi, amandoua, nestavilit, adanc, ravasitor. Nu pot iubi decat un om care sa rada cu mine ca si cum ne-am iubi, intr-un hohot geaman, intr-un inteles comun, crescator, splendid, inaltator.  Iar viata a fost buna cu mine si mi-a dat, in casa  si in suflet, sansa la rasul senin si durabil. Prietena mea frumoasa si buna, care se va intoarce la mine. Barbatul meu superb si destept, care va ramane mereu langa noi. Copiii mei curati si generosi, care stiu sa ma faca sa rad, chiar si atunci cand lumea nedreapta imi cerseste plansul.

In ciuda asternutului pufos al fericirii mele de astazi, subscriu intru totul tristetilor si mirarilor voastre: de ce, Doamne, ne indragostim in nestire de barbati nepotriviti?

Istoria mea sentimentala, la fel ca a majoritatii prietenelor mele, e un sir de amoruri incongruente, in care se facea ori ca eu iubesc ca disperata un individ care nu da doi gologani pe mine, ori ca ma iubeste un personaj care pentru mine nu inseamna nimic. Intr-un lant de impulsuri paguboase, am fost mereu atrasa – dar “atrasa” e un cuvant prea frivol pentru caderile mele profunde in asteptare si-n dragoste – de barbati care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de vesnicie. Am vrut sa schimb lasi si curvari in soti buni si fideli. Am vrut sa multiplic, preschimbandu-i in tati si daruindu-le astfel eternitatea, indivizi care traiau de pe azi pe maine si orice proiect care depasea saptamana ii dezechilibra si-i facea sa fuga mancand pamantul. Si m-am mintit ca pot iubi cate un idiot care aparea intr-un moment vibrant al singuratatii mele, convinsa fiind ca imi va fi mai bine daca ma asez in posesia cuiva, decat daca ratacesc la infinit, singura pe pamant.

M-am indragostit de barbati care mi-au scris, fara sa-i cunosc. Am gustat dulcea speranta si scarboasa dezamagire a amorurilor de pe internet, in care la capatul celalalt al iluziilor mele gaseam ori un barbat insurat bocna, ori unul nehotarat pe vecie. Ba chiar, la un moment dat, m-am indragostit de un barbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atat de absurd, incat mai am nevoie de cativa ani in plus ca sa ii gasesc o introducere si-o incheiere care s-o faca aproape credibila.

Am trait cate trei zile de iubire fericita, dupa care obiect-subiectul sentimentelor mele si-a luat toate promisiunile inapoi si, brusc, a inceput sa se poarte oribil. M-am indragostit de cate un barbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – asa ca nu ne-am putut apropia niciodata unul de celalalt. Fara ca asta sa ma scuteasca pe mine de ridicolul suspinelor fara rost. Si, inainte sa aflu eu insami ca am intalnit cea mai potrivita fiinta din lume langa care sa traiesc si sa mor, am fost convinsa ca mi-a fost data din nou suferinta unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru ca tot nepotrivit, cu acte in regula, a fost, la inceput, barbatul langa care, prin nu stiu ce miracol, traiesc astazi povestea de dragoste a vietii mele.

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rastura astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea. Ca, in familiile in care tatal a inselat mama, cresc fetite care fie isi vor alege barbati afemeiati pe care sa ii fidelizeze – ca si cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide ca ele trebuie sa insele mai intai, ca sa nu ajunga in rolul de victima, ci in cel de calau, dar si baietei care fie vor urma orbeste modelul tatalui, fie se vor pozitiona automat in perdanti ai amorului. Asa cum, desigur, mai departe, din familiile in care mama isi insela tatal, vor creste baieti inchisi in sine si ezitanti, si fete care nu se vor indragosti prea curand.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi catre copilaria lor vor subscrie fara ezitari. Din pacate, cei mai multi dintre noi am crescut langa parinti care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, raman suferinta practica, singuratatea concreta, lacrimile lungi pana peste inima, pe care le-am plans de fiecare data cand am ajuns, din nou, la capatul amagirii. Si eu, si voi.

Astazi, pentru ca este ziua Cristinei Bizu, spunem noi, prietenii ei de pe blog si din viata reala.

Si ii spune si Iza, careia i-a fost bine, si cald, si drag in bratele sarbatoritei.

Si ii spun Angi D impreuna cu sotul si gemenii ei minunati, si Adi cel de pe blogul Simonei, si Pisica, si CarmenS impreuna cu sotul ei, Tibi, care a fost coleg cu Paul.

Si ii spun eu, din tot sufletul, cu recunostinta nascuta din faptul ca intalnirea cu Cristina Bizu ne-a schimbat vietile noua, celor care ne-am gasit mai intai in lumile visului si abia apoi in fapte. Pentru ca ea iubeste Tango-ul atat de mult, incat pe tortul aniversarii sale scrie numele revistei noastre. Pentru ca e delicata si blanda in tot ceea ce face. Pentru ca ei ii datoram intalnirile noastre memorabile. Pentru ca ea crede, onest, in iubire. Pentru ca e calda si generoasa. Pentru ca Brasovul e mai aproape de cand o avem pe ea prietena. Pentru ca seamana cu noi, in versiunile noastre cele mai frumoase.

La multi ani, Cristina Bizu!

* N-am pus niciodata pret pe sarbatorile indragostitilor, poate pentru ca nu m-a invitat niciodata nimeni sa le serbez cu fast. Nu am primit niciodata daruri de pret in numele vreunei iubiri, si nu-mi amintesc sa-mi fi aterizat candva in cutia postala intrebarea dulce, misterioasa, ametitoare: “Would you be my Valentine?”. Si nici nu am indraznit sa cant cuiva, vreodata, cantecul Ofeliei nebune de iubire: “Maine-i Sfantul Valentin,/ Dis de dimineata,/ La fereastra, iata,-ti vin/ Ca sa-ti fiu mireasa”…

* Sarbatoarea de sfantul Valentin mi-a devenit foarte antipatica acum ceva vreme, cand am aflat ca iubitul meu de odinioara, pe care incercam de zor sa il dau pe brazda in ale amorului cinstit, ma insela – imi vine sa zic pe furis, dar el o facea aproape pe fata- cu o duduie intitulata dupa numele sfantului indragostit. Asa ca, de ziua iubirii eterne si a amantei noastre perpetue, eram mereu imbufnata.

* Despre Dragobete, ca sa fiu cinstita, n-am stiut nicicand mare lucru. Nici macar data lui nu mi-am amintit-o niciodata exact, fiindu-mi de ajuns sa-l localizez undeva pe la sfarsitul lunii cu Valentinul. Pentru ca, desigur, daca imi puneam toate sperantele in cui inca de pe 14 februarie, nu aveam niciodata energie destula sa le dau jos si sa le fac respiratie gura la gura inainte de 1 Martie. Abia atunci, o data cu vestea primaverii, ma mai pricopseam cu cate un martisor si-un buchetel de iluzii. Si puteam s-o iau de la capat cu asteptarea.

* Am aflat de curand ca Dragobetele e pe 24 februarie si, nu stiu de ce, nu am mai uitat.

* Eu am sperat si am scris mereu, nadajduind sa mi se indeplineasca profetia, ca dragostea pogoara din cer ca un fulger. Am asteptat o noapte inalta, neasezata in calendare, in care sa se deschida cerurile si sa se pravaleasca asupra mea iubirea aceea mare si vesnica din care sa renasc si sa ma reinventez. Si, intr-o noapte aurita de luna, pe tarmuri imbratisate de ape, pentru mine dragostea a pogorat din cer ca un fulger. Am descoperit langa umarul meu un barbat pe care il cunosteam dintotdeauna, dar nu-l vazusem – si nu ma vazuse – cu ochii iubirii noastre posibile. Imposibile. Posibile. Inevitabile.

*Ceea ce s-a intamplat dincolo de noaptea aceea tine deja de istoria marii mele iubiri si gangureste intr-un patut de bebelus. Are ochii mei si zambetul lui. Si sangele nostru impletit, clocotit, razvratit.

*”Cand am fost la Venetia?”, l-am intrebat de curand. Nici el, nici eu nu am stiut sa alegem o data din memoria noastra indragostita. Pentru ca am trait de atunci o viata de om. “La sfarsitul lui februarie” a fost un raspuns care mi-a fost de ajuns pana azi.

* Am gasit astazi in buzunarul hainutei rosii pe care am purtat-o in noaptea fulgerata de luna si revelatii ale absolutului, biletul de avion al intoarcerii mele din ziua urmatoare.  Scria pe el We, 25 Feb 2009. Si a fost prima data in viata cand mi-a parut rau ca nu am crezut in Dragobete si in puterea lui de-a-i face pe indragostiti sa nu se mai desparta niciodata. De-acum cred. De-acum stiu. Chiar si pentru cei care nu pun pret pe sarbatorile indragostitilor, iubirea din februarie dureaza dincolo de anotimpuri, rastoarna inertii, sterge revolte.

* Probabil ca am sa cant, in curand, “Maine-i sfantul Valentin… la fereastra, iata,-ti vin…” Si pentru ca Dragobetele saruta fetele, am sa imi iau fetita in brate si-o sa purcedem la sarut. Si la aniversarea de un an a revelatiei dintai, si a iubirii de pe urma.

* Voi credeti in Dragobete?

Le recunosc de departe, dupa privirea sigura si dominatoare si dupa tinutele prevazute, musai, cu minim un zorzon. Sunt cele care au invatat candva, dupa un prim succes sau dupa un prim esec, sa se poarte ca si cum totul li s-ar cuveni.

Le identific mereu in roluri aproape standard. Ele sunt mame dominatoare care, sub pretextul unei boli sau al unor tristeti, tin sub papuc intreaga familie. In jurul lor cresc fii incapabili sa se desprinda de fustele lor sau fiice timorate, care nu pot fi niciodata mai puternice decat mama, care le-a inoculat incet si iremediabil convingerea ca ei ii sunt datori pentru eternitate. Doar mama s-a sacrificat o viata intreaga pentru ei, nascandu-i, crescandu-i, dominandu-i…

Sunt sefele imbracate elegant, care distribuie tuturor sarcini de serviciu si apoi isi atribuie meritele altora. Sunt colegele carora li se pare firesc sa-si insuseasca munca ta, iar atunci cand presteaza ele insele vreo activitate, tin mortis sa le fie recunoscuta contributia si trambitat numele. Sunt cele care explica tuturor si-i mai si conving, pe deasupra, ca fara ele firma s-ar prabusi, atragand dupa sine o ruinare a intregii economii nationale.

Sunt nevestele invatate sa se poarte ca si cum si-ar fi luat sotii din mila – si multe chiar asa au facut, pentru ca ele traiesc, oricum, pe o planeta pe care nu-s multi barbati indeajuns de buni pentru ele. Si, nu stiu cum, printr-o tehnica pe care n-o inteleg, dar despre care stiu sigur ca exista, ii conving pe cei achizitionati ca ele sunt cele mai frumoase, cele mai capabile, cele mai dezirabile femei de pe pamant, deci merita cu varf si indesat sa fie slujite cu credinta de catre cei care au beneficiat de marea onoare de a le primi, ca pe un trofeu, in viata lor. Ele sunt cele care nu au nevoie sa munceasca, pentru ca barbatii lor trebuie sa plateasca cumva favorul de a le avea in preajma, iar daca nasc copii, asta se contorizeaza ca o ofranda absoluta pe care i-au facut-o barbatului si il conving ca el nu merita un asemenea chin, dar ele, generoase, au acceptat sa-i daruiasca urmasi. Sunt cele care, insa, nu vor alapta la san, fiindca e greu sa te trezesti noaptea si, oricum, alaptatul strica sanii. Si sunt si cele care isi vor gasi, la un moment dat, un amant, fiindca se vor simti indreptatite sa-si ofere un pic de bucurie in viata, dupa atatea renuntari.

Le cunosc. Le recunosc. Si ma recunosc, deja, pe mine, in preajma lor. Primul meu impuls este, intotdeauna, admirativ. De fiecare data incep prin a le invidia. Ma copleseste forta lor de convingere. Ma uluieste arta lor desavarsita de-a te face sa te simti ca un gandac de colorado cand esti langa ele. Ma sidereaza maiestria lor prin care ii preschimba pe toti ceilalti din oameni liberi, in datornici pe viata.

As fi vrut sa fiu si eu asemenea lor. Sa am o viata pufoasa in care sa ma distrez reprosandu-le alor mei cate am facut ca sa-i fac pe ei oameni. Sa dorm mult si sa visez vise mici, care sa nu-mi zgaltaie echilibrul. Vise pe care cei din jur sa se repeada, ca dresati, sa mi le indeplineasca. Pentru ca merit.

Poate ca gresesc. Poate ca ar trebui sa invat, la randu-mi, sa bat mai des din botina. Poate ca ar trebui sa suspin mai rar. Dar eu traiesc ca si cum nimic nu mi s-ar cuveni, ca si cum ar trebui sa lupt nebuneste pentru toate. Ca si cum fiecare gest de bunavointa al celor din jur ar fi un mare miracol, pe care sa il pretuiesc profund. Ca si cum nu as merita dragostea, lumina, speranta. Ca si cum as fi cel mai simplu om de pe pamant, iar viata imi este un dar pentru care sa multumesc, iar si iar.

Suntem ca-n filme. Dar daca filmele care ar purta un asemenea titlu ar fi, obligatoriu, comedii, filmul vietii noastre are ceva dramatic pe care nu reusim sa-l ascundem, chiar daca acoperim constatarea cu un zambet.

Copiii mei inteleg perfect situatia, dar, chiar daca au trecut patru ani de cand ne-am despartit, nu pierd niciun prilej sa-mi bata apropouri ca, poate, totusi, am sa ma impac cu tatal lor la un moment dat. Copiii lui sunt intr-o faza si mai putin avansata de intelegere, si, convinsi fiind ca anul nostru de dragoste e doar o ratacire, se poarta ca si cum eu, viata noastra si copilul pe care l-am nascut ar fi intamplari atinse de aripa provizoratului. Astimp, bebelusul nostru venit pe lume hodoronc-tronc, fara sa aiba habar ca a nimerit in miezul unei familii compuse din alte familii destramate, se uita mirat si inocent cum peste patutul lui se apleaca, din cand in cand, cate-un capsor de copil cu privire fie dragastoasa, fie amuzata, fie curioasa, fie indiferenta.

Merg pe varfuri in propria-mi viata, ca sa nu ranesc cu fericirea mea suflete nevinovate. Am grija sa nu cumva sa simta copiii mai mari ca am mai multa grija de pruncul abia nascut si ma straduiesc sa ma port cu copiii care nu-s ai mei ca si cum as putea vreodata sa ii consider pe de-a-ntregul ai mei. Legan pe furis bebelusul, cand sunt si ceilalti copii de fata, ca nu cumva sa aiba impresia ca fetita mica mi-e mai copil decat mi-au fost sau imi vor fi cei nascuti mai inainte. Iar efortul asta, recunosc, ma istoveste, adesea. Insa inteleg ca e pretul pe care-l platim pentru greselile noastre din tinerete. E si pretul pe care-l platim pentru izbanzile tineretii noastre, care, insa, nu mai pot fi indurate in forma in care ni s-au dat. E ofranda mareata a iubirii neconditionate fata de copii, oricand ar fi venit ei pe lume, si combinatia dureroasa si absurda de iubire masurata fata de cei care ne-au fost complici la conceptie, de care, din acest motiv, a trebuit sa ne despartim. Si e dovada ca cine zice ca viata poate fi luata cu totul si cu totul de la capat, printr-o mare iubire, n-a trecut prin zvarcolirile celor care se lupta sa pastreze intacte si miracolele prezentului, si constructiile trainice ale trecutului.

Ma impotrivesc casatoriei, atat cat mai pot cu slabele mele puteri de femeie. Ma trezesc delirand dupa cosmaruri in care se facea ca, din graba, din rutina, din blazare,  ajung ca-n vetustele bancuri, doamna in bucatarie, curva-n lume si bucatareasa in pat. Tresar din somn, dupa ce-am visat vis greu, vis amar, in care el ma atingea plictisit si ma insela entuziast.

Pentru ca, daca in stare de veghe sunt in stare sa ma adaptez cat de cat noii mele vieti fericite, daca am invatat sa mimez coerent increderea in noi si in mine, dincolo de pragul somnului redevin eu, cea care am fost dintotdeauna: o incalceala de temeri, un ghem de nesigurante, un amestec letal de intrebari absurde si raspunsuri jenante.

Probabil ca in sinea mea nu mai cred in casatorie. O privesc ca pe un gest care altereaza gustul iubirii si anihileaza trairile tandre. Stiu sigur, si asta ma doare, ca nu voi putea niciodata sa spun “imi ador sotul”, fara sa ma simt putin ridicola, desi nu mi-e deloc rusine sa ador barbatul care doarme acum langa mine, cel de care ma leaga azi doar o dragoste mare si un copil facut dintr-o urgenta a unei intalniri fabuloase. Si mai stiu ca declaratiile de dragoste facute intre soti imi suna cabotin, asa cum caraghios si spart mi-a sunat glasul lui Mircea Geoana, care, crezandu-se invingator, a tipat catre sotia dumisale: Mihaela, dragostea mea!…

Dar asta nu ma impiedica sa tanjesc, adesea, sa fiu mai mult decat iubirea fara acte a unui barbat langa care vreau sa traiesc, sa mor si apoi sa traiesc din nou. Nu ma poate face sa nu ma mai visez, macar din cand in cand, mireasa. Nu ma poate impiedica sa vreau sa-i port numele si sa fiu familia lui, rostul lui, in casa noastra si in ochii intregii lumi. Si sa-i mai fac o suta de copii, ca sa stie ca sunt a lui pe vecie. Ca sa ma iubeasca mereu.

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?

Am ajuns la Suceava cu un an in urma, printr-o intamplare pusa la cale de Narcisa Ciurlica. Erau lunile mele de inceput de dragoste, in care fiecare drum mi se daruia cu un milion de sensuri si de rosturi asezate de-a lungul sau, mai ceva ca o insiruire de plopi. Si dupa un drum presarat cu emotii si revelatii adanci, dupa o intalnire profunda si fermecatoare cu cititorii adunati la Carturesti, am petrecut o seara de care mi-am adus aminte mereu. Am cunoscut-o atunci si pe talentata jurnalista Daniela Beale, colega si prietena Narcisei, si pe colegele lor, Mihaela si Carmen, si, in seara aceea de mai a anului trecut, am intemeiat o prietenie asa cum se intampla rar, dar dupa care tanjim intotdeauna. Si am aflat cu bucurie ca tot la Suceava e profesoara de renume Gabriela Stefancu- fosta Bizubac-, prietena mea din anii facultatii, fata zambitoare si dulce care a impartit cu mine anii saraci si splendizi cand locuiam in caminul facultatii si visam mari iubiri care intarziau sa apara.

Si pentru ca incepea turneul de promovare a Cartii Dragostei. Avon, si pentru ca ne era foarte dor de fetele de la Suceava, primul drum pe care l-am facut dupa ce ne-am casatorit  – grabit si convins -  saptamana trecuta, a fost catre cetatea de scaun a lui Stefan. La intrebarea “unde plecati in luna de miere?” am raspuns tuturor “la Suceava”, si ne-am simtit nonconformisti si fericiti.

Traim zile si nopti de miere pe drumurile Moldovei, langa prietenii cu suflet nobil care ne-au asteptat cu bratele deschise si cu inima luminoasa. Traim revelatii noi ale unei mari iubiri, intalnind oameni noi, frumosi la chip si la gand. Gasim adapost si caldura in lumea roz numita Avon, si ne minunam de infrunzirile bonsaiului din noi si din cartea avand-o pe Izuta pe coperta. Si de la Suceava si Iasi plecam prin soare si fulgi de zapada spre lumea de poveste in care s-a nascut si a crescut iubitul meu si apoi, mai departe, spre Cluj, Timisoara, Craiova, spre alte intalniri cu emotii, spre alte si alte imbratisari…

P.S. Dintre fetele de pe blog, la Iasi au venit Dalila, Sara si Alexandra B. (care mi-a trimis cateva poze pe care le-am adaugat aici). Din pacate nu am facut poze cu Dalila, iar Sara apare doar in poza de grup. A fost acolo si Chouchou, care este, intr-adevar, asa cum a descris-o Sara, foarte eleganta, fina, blonda, timida… Seamana cu noi.

Am ajuns acasa, purtand in suflet parfum de drum indragostit si de intalniri cu prieteni dragi, pe care i-am putut imbratisa, in sfarsit. Drumurile noastre lungi, cu sute si sute de kilometri strabatuti intr-o singura zi, mi-au fost, paradoxal, prilej de mare bucurie. Noi, vazand aceleasi peisaje splendide cu ochi la fel de flamanzi de lumina in doi. Puiul nostru de inger dormind linistit pe bancheta din spate. Zapezi razvratite peste buza primaverii. Dragoste. Prietenie adevarata, profunda, izbucnita de dincolo de conventii.

Dupa Suceava si Iasi, au urmat Clujul, apoi Timisoara si Craiova… Fiecare oras cu cate o poveste superba, compusa din cuvinte si priviri de neuitat.

Abia incepusem ultimul an de liceu. Era septembrie tarziu, iar eu ma imbatam de splendoarea castanelor rostogolite pe asfalt si le mangaiam cu disperarea tandra a celor care simt ca va veni o mare schimbare in viata lor. Si ma durea gandul ca e ultima toamna pe care-o strabat avand uniforma de eleva, in Ploiestiul marilor mele vise.

Umblam bezmetica pe bulevardul cu castani si incercam sa indur ameteala gandului care nu-mi dadea pace. Daca n-am strabatut cum se cuvine anii de liceu? Daca am ratat lucrurile esentiale pe care-ar fi trebuit sa le traiesc in rastimpul acela de razvratire si spendoare? Si, intr-o zi in care chiuleam de la economie politica si hotarasem sa imi incarc sufletul cu emotie asezata in versuri – pentru ca nu uitasem, inainte sa fug de la liceu, sa iau cu imprumut de la biblioteca o antologie de versuri de dragoste – m-am asezat pe o banca de lemn si mi-am propus sa traiesc o minune. Am inchis ochii si am asteptat, bucurandu-ma de adierea toamnei calde si blande.

“Bate cineva la poarta?”, m-a trezit din visare un glas de baiat. Si parca fara sa fiu pe de-a-ntregul scuturata de vise, am raspuns ducand mai departe replica din romanul lui Ionel Teodoreanu. “Nu-i nimeni. Se scutura castanul”… Si abia apoi l-am privit. Si mi s-a parut cel mai frumos baiat din lume.

Am chiulit in ziua aceea si de la celelalte ore, pentru ca noi am vorbit despre literatura si despre munti, despre muzica si despre luna, despre castanii din orasul meu si teii din orasul lui. Mi-a promis ca va veni si peste o saptamana si ne-am dat intalnire sub acelasi castan, pe aceeasi banca. Iar inainte sa plece m-a sarutat, si timpul s-a oprit in loc. A fost primul meu sarut, sarutul meu de fecioara timida, speriata, uimita, fericita.

Nu a mai venit niciodata la o a doua intalnire, si nu am reusit sa ii mai dau vreodata de urma. Nici nu l-am cautat cu indarjirea pe care as fi pus-o in cautarile mele mai tarziu, cand am inteles ca dragostea nu vine decat rar, ca un miracol. Ca un fulger… Pe atunci inca mai credeam ca o fata trebuie sa astepte si atat. O vreme mi-am imaginat ca va aparea candva, cu acelasi zambet si cu o carte sub brat, si ca ma va intreba daca bate cineva la poarta. Dar nu a venit. Si de atunci – de o viata intreaga – recunosc ca, de cate ori aud castanele cazand, ma gandesc la el. Nu-mi mai amintesc chipul lui. Dar stiu ca ii datorez o iubire visata intr-o toamna, in ultimul meu an de liceu… Ca ii datorez felul meu deznadajduit si splendid in care iubesc si azi, temandu-ma ca nu va mai veni niciodata o clipa la fel de frumoasa ca aceea pe care-o impart, acum, cu omul langa care traiesc intr-o dragoste mare.

P.S. V-am povestit o amintire draga, dulce-amaruie, din anii mei de adolescenta. Daca vreti sa povestiti intamplarile voastre frumoase din liceu, va astept, cu drag, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

M-a intrebat acolo, in fata librariei din Ploiesti cand dadeam autografe pe cartile mele unor concitadini dragi, necunoscuti, adunati special ca sa ma intalneasca: “Te-ai fi gandit vreodata, in anii de liceu, cand umblai cu o carte in mana pe strazile tale cu castani, ca vei reveni, intr-o zi, si ca altii vor purta in maini cartile tale?” M-a intrebat cu glas timid, ca sa nu ma supere cu intrebarea lui. Dar eu nu m-am suparat, dimpotriva. Si am raspuns onest. “Niciodata. Nu as fi indraznit sa gandesc asa ceva niciodata”.

Nu am crezut in destinul meu de scriitor. De altfel, nu am crezut in destinul meu de niciun fel. Nu am facut niciodata promisiuni marete si nu mi-am planuit viitorul cu trufie. Nici macar cu mandrie. Am fost mereu timida si modesta. “Cine sunt eu?”, m-am intrebat intotdeauna, convinsa ca nu merit prea mult, invatata sa nu cer nimic.

Dar m-am intors acasa cu sufletul plin de emotie. Am incheiat turneul nostru prin tara, periplul nostru in care am mers din oras in oras, si am intalnit oameni care mi-au spus ca insemn ceva pentru vietile lor. Am imbratisat oameni care mi-au vorbit despre ei, care mi-au facut dezvaluiri despre mine. “Ai rosit de cate ori ai vorbit despre sotul tau”, mi-a spus, la Brasov, o prietena pe care n-o intalnisem niciodata, dar care ma citise, si venise special din Campina ca sa ma gaseasca. Da, rosesc ca o liceanca si acum, de cate ori ma tulbura ceva rostit sau auzit. In sinea mea sunt tot fetita cu cozi, eleva la liceul pedagogic din Ploiesti. Adolescenta care nu indrazneste sa creada in izbanzile vietii. In ale dragostei, insa, am invatat sa cred. Cred. Si spun mai departe, scriu carti ale dragostei, ca sa credeti si voi.

P.S. Va astept, in continuare, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

E baiatul meu cuminte si bun, care ma face mereu sa zambesc atunci cand sunt suparata. E cel care mi-a spus mai demult, cand plangeam, ca de-acum va avea el grija de mine si ca nu ma va mai lasa niciodata sa plang. E barbatul mic care ma face sa ma simt frumoasa si sigura pe mine. E baiatul meu preferat, care a implinit 6 ani, iar noi l-am serbat acasa cu tort de biscuiti – specialitatea casei – , si la gradinita cu tort de ciocolata ornat cu poza lui Mario, personajul lui favorit.

Victor ma face sa imi doresc sa fiu o mama mai buna, pentru ca e totdeauna intelegator si bland cu greselile mele. Ilona ma cearta cateodata, iar eu o ascult, spasita, si n-o contrazic pentru ca o ador, apoi fug in bratele lui Victor, ca sa ma mangaie si sa ma impace.

Victor, cu spontaneitatea lui, ma face sa inteleg cat de greu e sa fii parinte intr-o lume in care copiii au ajuns sa fie atat de destepti si de profunzi, incat nu mai poti crede in intelepciunea batranilor. Si tot el cu generozitatea lui, ma obliga sa vad cat de ai nimanui sunt oamenii care nu au copii.

Scriam mai demult, intr-o zi aniversara a Ilonei mele minunate, despre cei sapte ani de dragoste pe care i-am strabatut de la nasterea ei. Au mai trecut cativa de atunci. Si, peste ei, langa ei, pot sa adun, intr-un exercitiu de aritmetica sublima, inca sase ani de lumina adusi de fiul meu in vietile noastre.

Va multumesc tuturor pentru urari. Faceti parte din toate sarbatorile mele si va multumesc.

Imi spunea, nu de mult, un amic drag al meu, ca e nemultumit de gelozia iubitei lui, pe care o deranjeaza ca el primeste sms-uri in miez de noapte, fapt care il determina sa o minta ca sunt de la seful lui, nu de la o fata careia i-a picat, fara voia lui, cu tronc. Imi explica in ce situatie neplacuta e el care, politicos din fire, nu poate sa-i explice fetei cu semeseurile sa nu-i mai dea mesaje peste pragul noptii. Si nici peste cel al zilei, fiindca el traieste, doarme si viseaza langa o alta femeie. Amicul meu nu imi cerea cu adevarat sfatul, ci, mai degraba, voia sa fie aprobat si compatimit. Insa eu i-am explicat ce simplu ar fi sa faca putina curatenie in viata lui. Ce onest si corect ar fi sa isi aseze gandurile in ordine si sa spuna tot ce are de spus fiecarei fapturi care asteapta de la el un raspuns. Cum?- s-a minunat el, asezat in dulcea leganare a neputintei. Iar eu l-am indemnat sa-i spuna fetei cu mesajele, clar si fara echivoc, ca flirtul lor nu are viitor, fiindca el iubeste pe altcineva. Si sa-i ceara iertare femeii langa care traieste si sa ii promita ca nu o va mai minti niciodata.

Eu nu ma supar pe femeile care fac ochi dulci barbatului pe care il iubesc, insa ma poate infuria sau intrista felul in care reactioneaza el la avansurile sau la smecheriile altora. Nu as dusmani niciodata o femeie care ii propune barbatului langa care traiesc o aventura de o zi sau de o viata, dar nu l-as ierta pe cel care ar pangari dragostea si legamintele noastre, pentru un ceas, o zi sau o luna de hiperexcitatie, de trai periculos sau de viata dusa printre secrete ispititoare. Si, in niciun caz, nu m-as putea supara pe o femeie care s-ar dovedi ca merita profund si cu adevarat dragostea barbatului care langa mine nu si-a gasit nici tihna, nici lumina. Nu, nu pe femeile libere le acuz. Nu, nu pe barbatii care traiesc cu femeile altora ii gasesc vinovati. Ci pe aceia care, desi prinsi oficial si de buna voie intr-o relatie, nu-si recunosc nefericirile si pornesc la dulcele, scabrosul sport al agatatului pe furis.

Am trait o viata intreaga cu spaima ca o alta femeie mi-ar putea lua barbatul, nefiind in stare sa inteleg ca teama imi vine de la faptul ca traiesc langa un barbat care s-ar putea duce dupa orice femeie. Am urat o duduie care venea la noi acasa cand eu eram plecata, fara sa inteleg ca ea vine numai pentru ca omul care inchidea usa in urma mea o ruga sa vina. Si vad mereu in jurul meu femei care ajung sa se urasca intre ele pentru ca impart acelasi barbat. Insa niciuna dintre ele nu are puterea de a pricepe ca nu e nimic in neregula cu dorinta lor de a fi unice titulare ale pozitiei de femeie intr-o relatie de iubire, ci e aberanta neputinta barbatului de a alege ferm cum si cu cine vrea sa traiasca, e revoltatoare obraznicia, lasitatea sau nimicnicia de a nu alege.

Imi place sa cred – si o spun nu cu trufie, ci cu recunostinta – ca am ajuns la o etapa in care, privind in urma, dar si inainte, lucrurile au devenit simple, simple de tot. E plina lumea de femei singure si libere, care au tot dreptul din lume sa candideze la dragostea barbatului meu. Si e plin de barbati care au in continuare dreptul sa ma ceara si sa ma vrea, fara sa astepte decat un gest, o decizie. Un semn.

E doldora pamantul de femei mai frumoase, mai tinere si mai apetisante decat noi, care au voie sa ceara si sa astepte dragoste, de la toti barbatii planetei, purtatori sau nu de verigheta. Asa cum vor fi mereu si barbati mai frumosi si mai bogati decat cei pe care i-am primit, din dragoste sau din singuratate, in vietile noastre. Insa nu de la cei liberi pretind respect, si nici responsabilitate. Ci de la aceia care au jurat iubire pe viata si pe eternitate. Pentru ca eu stiu ca dragostea sta, inainte de toate, in cuvant. Si stiu si ca, atunci cand iubesti cu adevarat, nu poti sa mototolesti un ideal de dragul unui zvacnet de o clipa.

Inchid toate portile spre lume, ca sa raman doar eu si dragostea mea. Nu vreau sa ranesc nici macar cu o banuiala fugara pe omul langa care traiesc si langa care voiesc sa mor. Ii dau incredere in mine si in dragostea mea, in fiecare clipa. Si doresc sa primesc raspuns pe masura. Pentru ca eu cred ca asa s-ar cuveni sa fie randuite toate povestile de dragoste care tanjesc nu dupa “happy end”, ci doar dupa “happy” si dupa “never ending”.

Am scris cu cateva zile in urma un articol in care pomeneam despre cei care nu-si tin cuvantul. Am primit sapte reactii – chiar sapte, nu e nici o metafora, nici o hiperbola- de la oameni mai mult sau mai putin suparati, care mi-au scris sau mi-au spus ca au simtit imediat ca la ei m-am referit. Si ca dezvaluirea mea i-a durut. Ca nu se asteptau sa fac publica o nemultumire care ii vizeaza atat de clar – au zis unii -, si ca, oricum, ei au avut motive serioase sa nu se tina de cuvant – imi explicau altii. Cineva, o singura persoana, mi-a spus ca ii pare rau ca m-am suparat pe el si ca o sa se straduiasca sa nu ma mai dezamageasca. Dar eu nu scrisesem avand pe cineva anume in minte, ci punand intr-un puzzle mai multe feluri de uimiri si tristeti capatate in ultima vreme.

Traim vremuri grele, in care milioane si milioane de oameni isi pierd locurile de munca sau fac foamea in cate un colt de lume. Iar eu ma invart, totusi, printre oameni pentru care orice munca e prea grea si prea nesuferita, iar a nu-ti tine cuvantul si a nu-ti face treaba pe care uneori doar ai promis, dar alteori ai fost si platit sa o faci, a devenit o ocupatie mai fireasca si mai la indemana decat uitatul la televizor.

Nu stiu sa cer si nu stiu sa primesc, iar cei de langa mine simt asta imediat. Tot ceea ce fac eu pentru cei din jur intra la capitolul lucrurilor firesti, in timp ce tot ceea ce fac altii pentru mine – probabil fiindca eu multumesc intotdeauna peste masura de politicos – intra la rubrica de mari favoruri. Umblu din zori si pana in noapte, carand un bebelus dupa mine si lasand sau luand de la scoala alti doi copii, in speranta ca astfel fac sa functioneze o viata intreaga, o familie intreaga si o institutie care, la randul ei, tine in viata o echipa intreaga, si care aduce multa lumina in vietile unor necunoscuti cu suflet nobil. Iar cei care, la un moment dat, intr-un zvacnet de entuziasm, mi-au promis ca ar face orice pentru mine si idealul de curaj pe care il reprezint, se uita la mine mirati si-mi povestesc apoi ce greu le e lor sa astepte sa ma intorc de pe drumuri si sa le amintesc ce-ar mai fi de facut. Iar daca indraznesc sa ma plang ca oamenii nu fac din dragoste nici jumatate din ce-ar putea sa faca de frica, trebuie sa accept ca, dupa ploaia de reprosuri care ma va uda pe mine pana la suflet, o sa-mi cer iertare de la fiecare dintre cei pe care i-am mahnit. Pentru ca eu nu stiu sa iubesc decat fara masura.

E ca si cum as vedea marea prima oara. Pentru ca e prima data cand o privesc cu ochi in care e loc si pentru fericire, si pentru speranta, si pentru lumina, deopotriva. Suntem noi, la inceputul lumii, redescoperind, rand pe rand, toate frumusetile  pamantului, pe langa care am trecut pana acum, parca fara sa le inteleg. Pentru ca nu am avut niciodata atata dragoste si atata rost.

Am amanat indelung botezul Izei, pentru ca ne-am propus sa facem totul ca la carte. Sa ne cununam noi,  mai intai,  si nasii nostri sa  fie  si  nasii fetitei noastre.

Numai ca, aici, istoria s-a impotmolit. Pentru ca am pornit de la premisa – corecta sau poate nu, dar credibila – ca destinul nasilor se reflecta in cel al finilor. Ca, daca te conduc la altar doi oameni a caror casnicie merge cam sonticait, care sunt, si ei, la a doua, a treia incercare matrimoniala, sau la o noua impacare dupa ultimul adulter, daca sunt plictisiti si nu mai cred de mult in valorile iubirii eterne, s-ar putea sa atragi asupra destinului tau de mire aceleasi fuioare de compromisuri.

Noi, indragostitii regasiti abia la 20 de ani dupa dragostele dintai, ne-am incapatanat sa cautam nasi mai in varsta decat noi. Oameni care se iubeau intreg in anii in care noi ne multumeam cu jumatati de iubiri. Care mergeau inainte in anii in  care noi invataseram deja sa dam inapoi. Crestini mai intelepti ca noi, ca sa ne putem aseza sub ocrotirea lor de parinti alesi de Dumnezeu. Asa ca am cautat – mult si bine… –  soti care s-au luat la tinerete, care nu s-au gandit vreodata sa se desparta. Oameni buni. Oameni dragi…

Dar, la un moment dat, ne-am gandit ca nu vom intalni niciodata pe cineva care sa indeplineasca atata duium de criterii. Ca nu mai exista pamanteni trecuti de 40, 50 de ani, care sa se iubeasca de la bun inceput, si ca, daca vom insista, ne vom pomeni avand de-a stanga si de-a dreapta, in biserica, doi indivizi blazati, care nu au divortat unul de celalalt fiindca le-a fost ori lene, ori frica, nu fiindca nu mai puteau trai unul fara celalalt. Si am fost cat p’aci sa ne reevaluam pretentiile. Nu inainte de a-i intreba pe cei din jur. Poate fi adevarat ca destinul casniciei nasilor se reflecta asupra iubirii celor cununati? Oare merita sa crezi ca dragostea celor care iti asaza verigheta pe deget si cununa pe frunte va ocroti dragostea ta?

Eu m-am tot intrebat, pentru dragostea mea pe care o vreau fara sfarsit. M-am tot intrebat, pentru ca am tanjit din prima clipa a iubirii mele, ca , de data asta, sa fie totul perfect. Si pentru totdeauna.

La intalnirea noastra de la Timisoara, am povestit la masa despre dorinta mea de a gasi nasi care se iubesc de o viata. Le-am impartasit prietenelor mele tristetea ca nu am gasit pe nimeni care sa ni se potriveasca. Ca asteptam inca intalnirea aceea care va aduce cu ea revelatia. Si acolo, la masa din cafeneaua eleganta in care ne-am petrecut dupa-amiaza, Moi a spus cu glas timid ca ea si sotul ei ar indeplini toate conditiile. Si ca, pe deasupra, tin la noi si la Izuta noastra.

“Tatal meu e preot”, ne-a spus si Horiana, invitandu-ne, daca vom vrea vreodata, in bisericuta plina de har divin si de daruirea parintelui sau. Iar noi am zambit, promitand sa nu uitam invitatia lor. Si am trecut mai departe cu conversatia. Se facuse deja seara, seara inalta, plina de suflet…

Cand am plecat din cafenea, dupa ce ne-am luat la revedere de la prietenele noastre Moi, Lotusul, Silvana, Doina, Porumbita, Andreea, Horiana, Simone si Emily, purtand inca in suflet intalnirea splendida pe care o avuseseram in Deva cu Monica si Cora, ne-am privit unul pe celalalt. Si am stiut ca asa trebuie sa fie.

Intr-un fel minunat, toate imi sunteti nase, si fine, nu doar prietene. Intr-un fel induiosator, imi sunteti toate domnisoare de onoare, iar buchetul meu de trandafiri albi l-ati fi meritat fiecare dintre voi. Numai ca, intr-o zi cu lumina senina, noi am ales… si am trecut la fapte.

Ne-am cununat duminica dimineata, intr-o biserica goala de oameni si plina de sfinti si de ingeri. Ne-au fost alaturi nasii nostri, Luminita- Moi si Mircea, si cateva dintre timisorencele dragi- cele pe care am indraznit sa le mai sunam in miez de noapte, cand am stiut ca asa va fi, cu adevarat: Horiana si Anisia, Simone, Laura, Lotusul, Emily. Emily, fata frumoasa ca Alba ca Zapada, mi-a fost alaturi toata dimineata, ajutandu-ma sa aleg, din goana, rochie  alba. Si floare de asezat in par. Si sandale de matase, care sa-mi poarte pasii inaintea altarului… Iar dupa ce noi am devenit soti in fata Domnului, dezlegandu-ne de vechile pacate, de vietile trecute, dupa ce ne-am unit dragostea pana la moarte, am botezat-o pe fetita noastra, Iza Miriam, rugandu-ne s-o aiba in paza Maica Domnului si s-o vegheze dragostea celor din jur, pentru totdeauna.

P.S. Buchetul meu de mireasa a ajuns la Simone, iar eu m-am rugat, acolo, in biserica, nu doar pentru dragostea mea, ci si pentru a voastra, prietenele mele care inca asteptati iubirea.

Ma adaptez cu greu la noul meu nume, desi am ales sa il port din iubire – si nu pentru ca nu s-ar fi putut altfel. Nu stiu sa ma prezint cu noul nume “de scena” pe care mi l-am ales, asa ca revin, adolescentin, la o prezentare absurda pentru o femeie de 40 de ani, si-mi spun doar prenumele: Alice.

In acte port doar numele lui. In semnatura, port si vechiul nume, si noul nume. In inima mea nu mai stiu cum ma cheama. Si tocmai din bulversarea asta, mi se face mila si mi se face drag de toate femeile lumii care au trecut prin acelasi chin, pentru unele dulce, pentru altele nesuferit. O vad la televizor pe Beatrice Rancea, si-mi imaginez cat de greu trebuie sa ii fi fost sa treaca peste hopul renuntarii la un nume celebru, Bleont- al sotului care-a parasit-o pentru alta – si sa se lupte sa-l impuna pe cel pe care il poarta acum. Ma uit lung la Ileana fosta Pescariu, actualmente Badiu. La Andreea Marin devenita Banica, la Mihaela Schwartzenberg redevenita Radulescu. Si imi amintesc si de epopeea cvasiridicola a Adrianei Bahmuteanu, care, fiindca n-a capatat acordul fostului sot, Bahmutan, sa pastreze numele pe care il facuse cunoscut, a decis sa isi ia un psedonim asemanator si sa anihileze protestele ex- consortului. Pentru ca, da, asa cum barbatii ne dau numele lor, au dreptul sa ni-l ia. O femeie la divort nu poate decide cu de la sine putere ca ramane sub palaria numelui capatat la casatorie. Are nevoie de bunavointa fostului sot – si de semnatura lui in fata judecatorului – ca sa il poarte si dupa despartire. Domnul a dat, domnul a luat.

Stiu povesti cu oameni care s-au despartit sau erau cat p’aci sa se desparta in pragul nuntii, fiindca nu s-au inteles asupra numelui. Stiu istorii cu femei care nu-si mai regasesc identitatea, sau celebritatea, sau lejeritatea. Eu, de pe urma schimbarii numelui am pierdut viza de America – a trebuit sa aplic pentru alta…- si am castigat intorcerea, vertiginoasa, la prenumele dezgolit de alte brizbizuri, ca o revenire la inocenta.

Sunt Alice Nastase, mama Ilonei si a lui Victor, sunt Alice Buciuta, sotia barbatului pe care il iubesc, sunt Alice Nastase Buciuta, faptura indragostita, insingurata, fericita, speriata care incearca sa se aseze in noua sa viata senina si in noua ei semnatura neexersata indeajuns. Sunt Alice Ionescu, eleva de liceu. Sunt Alice a voastra, a lui, a tuturor, a nimanui. Sunt o inima rosie atarnata de gatul unei femei fara nume.

Am conversat cu Alexandra Ivan despre dragoste si despre cuvinte asezate in carti si in reviste. Am stat de vorba firesc, asa, ca intre fete, cum stie ea sa te invite la confesiune.

alice-nastase-internetul-e-a-opta-minune-a-lumii-6084708

Si pentru ca nu am reusit sa asez aici fotografiile noastre cu Peter Gabriel, va mai dau inca un link, catre o sumara marturisire facuta intr-un miez de noapte newyorkeza, in care imi era dor sa va impartasesc emotia mea fara margini.

peter_gabriel_si_noi-1249.html

O vad pe toate posturile de televiziune ale Americii pe Hillary Clinton, defiland tantosa si primind de pretutindeni semne de admiratie si de dragoste. Cariera ei este respectata, iar calitatile sale de politician au primit si rasprimit recunoastere. Dar eu continuu sa ma mir si sa nu inteleg de unde isi gaseste puterea de a se arata lumii si in calitatea ei de sotie multumita. Nu pricep cu nici un pret cum de a putut trece peste episodul de ridicola infidelitate instrumentata cu un trabuc, in conditiile in care intreaga planeta s-a dat cu rotile in sus de ras afland care a fost tarasenia orala din biroul oval.

Ma gandesc ca atunci cand stii doar tu rusinea de a fi fost inselata, cand episodul de curvasareala a sotului a ramas doar o taina murdara a familiei, poti sa induri mai usor. Si sa ierti mai usor. Cand, insa, citesti in ochii tuturor celor pe care ii intalnesti compatimire, sau intelegere, sau politicoasa ocolire a subiectului notoriu, iti e destul de greu sa treci peste umilinta si furie.

S-ar putea sa pun problema gresit, fiindca fac parte din categoria celor care nu uita niciodata si nu iarta niciodata tradarile. Si ma gandesc ca poate tocmai puterea ei de a trece peste intamplarea cu rochita albastra a facut-o atat de populara si de iubita. Mila poporului s-a combinat cu admiratia milioanelor de femei care, la randul lor, au iertat si continua sa ierte infidelitatile partenerului lor. Cunosc multe femei care s-au asezat sub pavaza devizei “las’ ca tot la mine se intoarce”, dar si destui barbati care prefera sa nu recunoasca nici in fata oglinzii ca au fost incornorati de sotiile sau iubitele lor, chiar daca pana si ele au recunoscut, scarbite, ca asa a fost. Probabil pentru ca exista in lunga lista a sindroamelor care ne ajuta sa supravietuim, si un sindrom Hillary Clinton. O forma eficienta de adaptare la nimicnicia lumii, care ne face sa putem sa mergem mai departe si sa ne traim viata pacalindu-ne ca suntem mai buni fiindca am acceptat ceea ce nu merita acceptat, si ca tot ceea ce negi te face mai puternic.

Azi, cu doar o zi inaintea plecarii din America, nu ma pot abtine sa ma gandesc cum ar fi fost viata mea daca as fi trait in tara adevaratelor minuni. Merg pe marile bulevarde ale New York-ului si urmaresc cu invidie doamnele elegante care ies de la job, si le masor din cap pana-n picioare, sa vad daca au celulita (n-au), daca au parul frumos vopsit (il au), daca au poseta scumpa (da), daca le vine bine costumul de firma (le vine ca turnat). Dar, in afara de faptul ca le invidiez pentru cat de dichisite sunt, cat de bine imbracate, sunt absolut uluita cat de senine sunt la chip. Nu vad pe nimeni tarand dupa el disperarea pe care o simti plutind pretutindeni in tara noastra la ora cand oamenii ies de la slujbe. Si-mi amintesc de cate ori am plecat eu plangand de la birou, si nu doar pe vremea cand eram angajata la patroni nemilosi, ci si, foarte adesea, de cand am eu insami angajati, dar nu sunt in stare sa ii fac sa le pese, sa ii doara, sa se poarte ca si cum ar avea nu doar dreptul la salarii bune si bonusuri enorme, ci si dorinta nebuneasca de a face lucrurile sa mearga cu adevarat.

E drept ca locuim, de cateva zile, intr-o zona splendida, in care se invart, parca, cei mai norocosi dintre pamanteni. Dar eu aici n-am vazut pe nimeni mergand imbufnat pe strada. Pana si cersetorii iti zambesc inainte sa te intrebe daca nu-ti prisoseste ceva maruntis, si tot zambitori pleaca de langa tine, daca ii refuzi.

Da, de fapt, scriu cu obida pentru ca trebuie sa ma intorc acasa si sa iau totul de la capat. Sa ma intristez vazand cate gasesc nefacute, sa-mi fie greu sa cer ceea ce se cuvine sa primesc, sa imi fie mie rusine de rusinea celor fara de rusine, sa imi plesneasca capul de nervi si de griji. Nu, nu vreau sa vin acasa! Daca as fi trait in America, pentru doar a zecea parte din puterea mea de munca si de dragoste, pentru doar un sfert din realizarile mele as fi fost bogata, respectata, senina, plina de lumina.

Dar eu traiesc in tara noastra plina de pretexte. Eu sunt o romanca paguboasa invatata ca e mai bine sa iubesti decat sa randuiesti. Eu sunt eterna nemultumita, care isi trage seva scrisului din tristeti alimentate cu grija. Eu sunt cea care trage dupa sine o lume intreaga si, desi imi sangereaza umerii, ma mandresc prosteste ca fara mine multe vieti ar sta in loc. Eu sunt o biata femeie care, cu capul dat pe spate de dorul zgarie norilor, exersand zambetul adanc si zborul fara aripi, ameteste, si viseaza, si spera, intrebandu-se cum n-ar fi, daca nu s-ar povesti…

P.S. Am incercat sa atasez o fotografie, o marturie splendida a unei clipe de fericire oprite in loc de cel mai drag, cel mai bun, cel mai talentat artist al imaginii intalnit de mine vreodata: sotul meu, iubitul meu, Paul Buciuta, care poate face din cele mai obisnuite treceri ale noastre prin lume adevarate sarbatori ale luminii. Dar pentru ca nu am reusit (si pentru ca, in absenta mea din birou nu s-a gandit nimeni sa rezolve problema asta tehnica nesuferita), atasez un link, catre un zambet, catre o frantura de miracol.

daca_as_fi_trait_in_america-1270.html

Cand nu va scriu, cel mai adesea, ma zbat intre convulsii ale unei vieti coplesite de poveri. Cand nu va scriu, imi e dor cumplit de intalnirile noastre.

Avem zile si nopti grele, scriem si corectam, plangem, radem si renastem din propriile noastre sperante, din propriile noastre deznadejdi. Avem doua carti de trimis in tipar, si o revista de nascut, de crescut. Avem mai multe vieti de purtat mai departe, printre ezitari, printre caderi, printre inaltari ametitoare.

Uneori imi spun ca muncesc prea mult, alteori, ma acuz ca nu am facut totul la timp. Primesc macar o data la doua zile cate o ocara care imi amaraste inima, venita din partea cate unui personaj (probabil a aceluiasi) care tine mortis sa imi reproseze ca nu imi merit fericirea. Si imi oblojesc ranile in cuvintele voastre, noaptea, cand voi dormiti, imi asez tampla peste gandurile pe care le-ati lasat peste zi cu evlavia cu care oamenii asaza acatiste in cutiile sfinte.

Mi-e dor de voi, atunci cand nu va scriu. Imi pogoara in suflet un dor ca o sete si ma obliga sa va strig pe nume. Citesc, corectez paginile cartilor Ninei Cassian – care va fi din nou in tara la sfarsitul lunii, iar eu vreau sa o primesc ca pe o mare regina, asa cum este – si-mi dau seama ca avem, toate, acelasi destin. Acelasi sange razvratit si indurerat. Aceleasi sperante. Si ca nu intamplator ne-am intalnit, ne-am regasit unele in cuvintele alteia, unii in sperantele celuilalt. Pentru ca in viata nu e nimic intamplator, chiar daca, uneori, rosturile ne sunt mai presus de intelesuri. Pentru ca suntem mai mult decat inimi indragostite, mai mult decat trupuri care palpita. Pentru ca suntem universuri splendide, intregi, fiecare dintre noi, iar intalnirea noastra e un spectacol al constelatiilor.

P.S. Anca Banica, de pe strada Melodiei, pe tine si pe surorile tale va port in inima mea. E absolut incredibil cum, privind catre copiii mei, de multe ori in ultima vreme, m-am gandit la voi. Trei surori, una blonda, Vali, una bruneta, Ioana, una aramie, tu, Anca. Asa sunt si copiii mei. Diferiti, superbi, minunati.

Mi-am propus, intr-o zi, sa iubesc mai putin. Sa-mi preschimb dragostea mare intr-o iubire calduta, care sa ma faca sa zambesc, dar sa nu ma lase sa plang niciodata. Intr-o zi, in care iubisem atat de mult, incat ma durea inima, m-am hotarat sa ma apar pe mine de mine.

Urmatoarea zi a fost pufoasa si blanda. Eu am fost amabila si dulce, si am purtat pe obraz, de dimineata pana seara, un suras cu parfum de prajitura. Cand s-a aplecat sa ma sarute, eu l-am pupat, vanilat, din varful buzelor: tzoc, tzoc.

In ziua aceea nu mi-am mai inclestat mana de mana lui, cu deznadejdea mea dintotdeauna, ci, cand am traversat strada, m-am agatat delicat de degetul lui mic. Iar la cafea, in loc sa-i desenez o inima de spuma, am facut o steluta, draguta, draguta.

Pentru prima data dupa multe vreme, am adormit inaintea lui, si am dormit bustean, toata noaptea. Iar dimineata, nu mi-am amintit ce-am visat, dar sigur fusese un vis rasfatat. Si-atunci, multumita, mi-am propus sa nu mai iubesc mult niciodata.

“Azi te iubesc putin”, i-am marturisit, obligata de privirea lui care ma masura uluita, din cap pana-n picioare, sa vada de ce nu mai seman cu femeia de ieri. Si el s-a intristat, dar eu nu am suferit, pentru ca-l iubeam doar putin, si m-am gandit ca o sa-i treaca in curand. Si asa a fost. I-a trecut aproape imediat. Mi-a zis ca se multumeste cu oricat de putin i-as darui. Ca ma iubeste el indeajuns, cat sa ma faca fericita. Ca si daca nu l-as mai iubi, m-ar iubi el, fiindca nu poate sa schimbe nimic.

Si-atunci m-a durut inima din nou. S-a spulberat dintr-o data toata pufosenia zilei mele furate de la viata si de la dragoste. Si m-am perpelit, mai departe, in fericirea mea indurerata, in iubirea mea prea mare ca sa nu ma sfasie, in nebunia vigilentei mele indragostite, a atentiei mele panditoare, a sensibilitatii mele mereu pregatite sa sangere.

Nu am nicio indoiala: e mai bine sa iubesti cu masura. Sa iti asezi sentimentele si asteptarile intr-o matca posibila, convenabila, amabila. Sa nu treci niciodata pragul nebuniei, sa nu cunosti nicicand gustul deznadejdii. Sa nu te ineci, din prea multa iubire, in apele otravite ale geloziei. Sa nu te mistui de nesomn, sa nu te lasi oropsita de intrebari fara raspuns.

Dar ma tem, tot mai adesea, ca nu se poate asa. Incep, tot mai mult, sa ma tem ca e greu de gasit drumul unei iubiri enorme si senine.  Incep, tot mai mult, sa ma tem.

Prietenele mele toate, fara nicio exceptie, sufera de pe urma faptului ca nu sunt suficient de slabe. Eu insami ma asez in fruntea plutonului si ma perpelesc, si sufar, si fac foamea pana ajung in pragul lesinului. Pentru ca mi-a intrat in cap ca nu sunt si nu voi fi niciodata indeajuns de slaba, cat sa ma simt stapana pe farmecele trupului meu.

Nu stiu cand ne-a intrat tuturor in creier ideea ca, daca nu suntem piele si os, nu avem dreptul la fericire. Mi-e imposibil sa cobor inapoi pe un fir de psihanaliza si sa ma dumiresc cum am ajuns sa asez intr-o relatie de directa proportionalitate gramele cu dramele. Dar ma uit, bulversata, la spectacolul tragi-comic pe care il joc in fiecare zi, in care mi-e foame si asta ma face sa ma simt vinovata, in care mi-e rau si, ca sa ma vindec, mai arunc pe gat o pastila de slabit, in care inventez trude noi care sa ma oblige sa sar peste mese, si sa nu dorm, si sa nu uit sa ma naclaiesc de o mie de ori pe zi cu creme care sa faca minuni- dar nu fac.

Stiu, toata lumea imi spune sa am rabdare. Sa respect regula celor noua luni in care iti revii dupa sarcina, care sa contrabalanseze cele noua luni in care ai luat proportii spectaculoase. Mai sunt si cei care imi arunca explicatia care ma enerveaza cel mai rau: pentru o femeie de 40 de ani, cu trei copii, arati indeajuns de bine. De parca, atunci cand mergem pe strada, ar scrie pe fruntea noastra: femeie cu copii, femeie de atatia ani, femeie cu metabolism mototol…

Dar niciuna dintre duduile care nu se simt indeajuns de slabe nu are rabdare. Prietenele mele, la fel ca si mine, sunt in stare de orice nebunie ca sa slabeasca. Una tine regimul cu o saptamana de mancat numai mere. Alta e regina disociatului. Am o prietena buna careia ii miroase pielea a varza, de la zecile de galoane de supa de varza pe care le inghite in nestire. Si o alta care a ajuns la performanta de-a trai doar cu suc de mere. Astimp, se mai tarasc, rar si, evident, fara pic de vlaga, pana la cate o sala de sport. Dar, cel mai adesea, daca isi permit, lesina pe salteaua vreunui maseur si ii poruncesc sa le racaie fara mila si sa le invineteasca, doar-doar s-or mai strivi cocoloasele de grasime. Pentru ca traim intr-o lume in care e musai sa fii slaba. In care, daca, intamplator, gasesti un barbat care te iubeste si cand esti mai plinuta, care te dezbraca si cand ai cateva kilograme in plus, incepi sa il banuiesti ca are cu tine o relatie din interes. Pentru ca noi stim ca nu putem fi fericite decat atunci cand ne zdrangane oasele lovindu-se unul de celalalt, cand avem umeri teposi si coate ca pumnalul. Pentru ca noi stim ca, oricum, nu putem fi fericite, si-atunci inventam, la infinit, alte si alte motive…

Cotrobai prin istoria mea personala si frunzaresc amorurile pe care le-am trait, incercand sa gasesc sensuri noi, seve noi pentru dragostea mea mare, definitiva, pe care vreau sa o pastrez neciobita.

Privind in urma, constat cu cata usurinta am expediat in uitare iubirile in care trupurile nu s-au atins, dar sufletele au fost flamande unul de celalalt. In schimb, cele in care n-a fost iubire, doar cate o atingere vinovata si trecatoare, stau bine scrijelite pe liste.

Am iubit candva un barbat pe care nu l-am intalnit niciodata. Dar mi-am petrecut luni bune din viata scriindu-i, impartasind cu el cele mai ascunse ganduri si tresariri ale mele. Am construit cu el si pentru el o lume a viitorului in care ar fi trebuit sa ne regasim. Si sa fim fericiti. In care sa fim prieteni, si iubiti, si frati, si soti, si parinti. N-am fost nimic din toate astea. N-am fost nimic. Dar el, chiar daca a ales sa spuna ca nu a existat, a facut parte din viata mea, profund, dureros, impartasit. El, necunoscutul, stie despre mine lucruri pe care, poate, barbati care au dormit pe aceeasi perna cu mine nu le vor afla niciodata. Si, totusi, in panoplia iubirilor mele, el nu cantareste mai mult decat o umbra. Pentru ca asta a fost. O umbra. O himera otravita.

In schimb, amoruri de-o vara, sau chiar de-o seara,  fac parte adanc din viata mea. Nu le pot renega, nu ma pot dezice de ele, desi as vrea. Pentru ca a existat atingere, si pentru ca nimeni, niciodata, nu va putea contesta povara splendida a materialului.

Cand te intreaba daca ai avut sau nu ceva de impartit cu un barbat, oamenii precizeaza: te-ai culcat cu el sau nu? Daca spui ca nu, rasufla usurati. N-a fost, deci, nimic… Si, totusi, eu indraznesc sa cred ca trupul nu e mai presus de suflet. Ca ar trebui sa stivuim in alta ordine iubirile una peste alta. Sa putem sterge din istorie amorurile in care doar carnea amara s-a mistuit in intalnire, o carne fara aspiratii la eternitate, si sa dam dreptul la slava amorurilor in care am sperat pana la cer, chiar daca degetele nu au ajuns niciodata mai departe de taste. Si apoi, dupa reasezarea in intelesuri, sa recunoastem ca, de fapt, la Judecata de apoi, nu vor fi cantarite nici unele, nici altele. Jumatatile de masura vor fi azvarlite in iadul anilor pierduti. Si doar marile iubiri, in care si sufletele s-au recunoscut, si trupurile s-au implinit unul prin celalalt, vor fi argumente ale eternitatii. Iubirile rare, de care nu avem parte decat o data intr-o viata de om.   Iubirile nesfarsite, cu trup si cu suflet, cu lacrimi si miracol. Cu verigheta alba pe deget. Cu lalele rosii, intr-o primavara ploioasa.

Am ras mereu de formula pe care o folosea odinioara Ion Cristoiu, pe vremea cand scria zilnic editorialul unui cotidian si, tot zilnic, aparea la televizor, inainte de miezul noptii: “cum am scris eu in editorialul meu de maine”… Dar asa imi vine si mie sa imi incep articolul: “cum am scris in interviul de luna viitoare”…

Am stat de vorba cu doctorita care m-a ajutat sa o nasc pe Iza, cu dr. Cezara Bucur, un renumit specialist al fertilizarii in vitro. Si am intrebat-o despre varsta cea mai potrivita pentru a avea copii, despre starurile de la Hollywood care, mai toate, devin mamici peste 40 de ani, despre o planeta populata de o specie care tinde sa isi piarda puterea de a se reproduce fara ajutorul medicinei.

Am aflat ca fertilitatea este in scadere. Ca tot mai multe femei intra in menopauza precoce, ca barbatii sunt tot mai infertili. Si ca daca in momentul de fata, in Israel, un copil din zece este facut prin fertilizare in vitro, in 30 de ani, indragostitii de pe intrega planeta vor sta mai mult la usa cabinetelor de specialitate decat in propriul lor dormitor.

Insa eu privesc in jurul meu si vad o gramada de tineri care, desi ar vrea sa aiba copii, nu au curaj sa se ia la tranta cu saracia. Imi amintesc eu insami cum am promis ca nu voi avea copii decat dupa ce voi avea casa si masina. Si stiu si nenumarate femei care si-ar dori sa devina mame, daca barbatii langa care traiesc ar fi atat de responsabili, incat sa vrea si ei sa devina tati.

Din pacate, amanarile duc tot mai adesea la complicatii greu de rezolvat. Vine o zi in care se poate sa parchezi zilnic masina scumpa la subsolul apartamentului din blocul luxos in care te-ai mutat, dar si o data la doua zile in fata cabinetului ginecologic unde ti se spune ca, din pacate, nu se mai poate face nimic. Vine o zi cand e posibil sa nu mai poti indura regretul ca ai facut un avort in loc sa faci un miracol. Vine o zi in care, ce pacat!, se face prea tarziu pentru nemurire.

“Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru” este, de fapt, o poveste de dragoste. Si abia acum, dupa ani nesfarsiti de cautari si asteptari, inteleg ca, poate, setea mea neostoita de iubire imi vine din felul in care mi-am ales istorioarele copilariei. In timp ce alti copii citeau povesti cu marinari si balauri, eu invatam, constiincios, ca dragostea e singurul liman catre care merita sa alergi. Desluseam, in versurile splendide ale Ninei Cassian, lumina si culoarea iubirii implinite. Tanjeam sa ma fac mare, sa-mi gasesc perechea trecand peste oricate obstacole, si sa nasc pui frumosi, care sa ii semene celui care mi-a implinit rostul, iubindu-ma.

Ne schimba viata povestile copilariei?

Suntem ceea ce citim?

Am acceptat sa fac parte dintr-un proiect care, daca s-ar fi desfasurat acum 20, 30 de ani, ar fi rasturnat inspre bine foarte multe destine de femei.

Am primit cu tot sufletul propunerea de a fi ambasadoare Dove, pentru ca eu am inteles abia dupa multe cautari adevarul nobil pe care astazi femeile il primesc in dar: ca avem dreptul la frumusete. Ca suntem frumoase daca ne dam simpla sansa la ingrijire, ca unicitatea fiecareia dintre noi este un miracol, ca stralucim daca indraznim sa ne purtam sufletul la vedere, cu onestitate, cu eleganta, cu indrazneala. Si pentru ca eu am avut nevoie de truda si risipire ca sa ajung la acest inteles, il pretuiesc cu atat mai mult. Si stiu, mai bine decat oricine altcineva, cat de insemnat este sa il capatam la timp.

Pentru ca eu am aflat ca dincolo de acest inteles vine fericirea, pentru ca stiu ca linistea si bucuria de a te simti bine in conturul tau, in umbra ta, in lumina ta sunt, de fapt, cheia de la poarta dragostei implinite, duc mai departe mesajul de pace si frumusete al ambasadoarelor Dove.

Asadar… Fiat lux, fiat Dove!

www.ambasadoareledove.ro

Imi vine foarte adesea gandul sa plec din tara. De cate ori ma infurii, de cate ori simt ca nu mai pot, de cate ori mi-e ciuda pe lenea sau pe nesimtirea compatriotilor mei, tot de atatea ori imi rasare in minte gandul ca as putea pleca inspre alta tara, unde sa imi daruiesc o noua viata.

Si-n vreme ce eu zidesc una peste alta promisiunile mele desarte, prietenii mei care au avut ideea asta inaintea mea se intorc, care mai de care. Unii cu coada intre picioare, altii mandri ca si-au dus indrazneala pana la capat, unii cu ceva bani stransi la tescherea, altii mai saraci decat atunci cand au plecat. Fiecare cu cate un alt motiv de intoarcere – dar toti plecati din acelasi motiv… Ducand cu ei, dintr-un continent in altul, cate-un fuior de dor cumplit, in a carui melancolie amara ma recunosc, desi nu am plecat, inca, niciodata.

De ce nu am plecat din tara mai demult? La un moment dat, din lasitate. La alt moment, din teama. Candva, din dragoste de un barbat care nu ar fi plecat cu mine. Altcandva, din neputinta de-a scapa dintr-un hatis de incalceli familiale. Si, intotdeauna, din dragostea pentru ceea ce pot spune, gandi, canta, rosti, recita, sopti si visa in limba romana.

Mi-e dor sa traiesc intr-o tara frumoasa, unde viata e buna cu toti, dar tara aceea nu ma exista nicaieri. S-au otravit toate sperantele care faceau sa ne dea in clocot setea de transhumanta intercontinentala. Criza dusmanoasa ne-a ridicat (ne-a coborat?) in rang, facandu-ne egali cu nemtii si cu americanii.

Unde-as putea sa plec, daca as mai vrea sa evadez? In ce coltisor de lume sa ma adapostesc de alte dezamagiri, de amagiri proaspete, de disperari, de deceptii? Nu stiu. Nu mai stiu. Si atunci ma asez din nou la umbra versului lui Marin Sorescu si spun: o sa-mi fac o casuta aici pe valuri, o sa-mi ridic un cort in coltisorul asta mai ferit, intre Scyla si Caribda… Si raman, raman, raman…

Raman. Dar cine mai ramane cu mine?… Si cine o sa ma ia cu el, cand n-o sa mai pot sa raman?…

Exista in viata noastra, a tuturor, fapte, intamplari, lucruri despre care nu vorbim niciodata. Stergem din istoria noastra publica amintiri care ne dor sau ne-au produs atata umilinta, incat, daca am putea, am da timpul inapoi ca sa apucam sa cotim la timp, inainte de a le trai. Si, totusi, stim prea bine ca nimic din trecutul nostru nu mai poate fi schimbat. Nu exista decat acceptarea, dincolo de care, daca avem noroc, vine uitarea.

Am si eu istoria mea tulbure de orori, fundalul meu de fapte traite, pe care le-as vrea netraite. Este domeniul acela mlastinos in care s-ar avanta doar psihanalistii cu tupeu – sau cu experienta, totuna. Este taramul pe care eu nu pasesc aproape niciodata de buna voie, dar unde ma mana, uneori, visele mele nemiloase.

Ce facem cu intamplarile pe care nu am fi vrut sa le traim? Cu amorurile stalcite, cu promisiunile incalcate, cu deznadejdile ridicole? Cum ne eliberam de poverile amintirilor scabroase, ale intalnirilor hidoase, ale cosmarurilor intamplate in stare de veghe? In ce fel ne antrenam ca sa iesim la suprafata apelor propriei vieti chiar si atunci cand avem ghiulele de lacrimi si rusine agatate de glezne?

Nu am gasit inca raspunsuri. Inot mai departe si multumesc lui Dumnezeu ca imi sunt astazi apele limpezi, senine si line. Si incerc sa dorm cat mai putin, ca sa nu mai visez decat cu ochii deschisi. Ochii mei care au vazut lucruri pe care incearca sa le uite. Ochii mei care se lumineaza privind catre ziua nobila de azi, catre seara binecuvantata de maine.

Sunt geloasa pe femeile care se uita dupa iubitul meu – si sunt destule, pentru ca el e frumos ca un zeu care nu poate trece neobservat…

Sunt geloasa pe femeile care vorbesc cu prietena mea – si se-nghesuie toate, pentru ca ea e ca nimeni alta pe pamant si in cer…

Sunt geloasa pe copiii cu care se joaca copiii mei – si ei se joaca mereu, si uita de mine, si eu ma bucur si ma intristez deopotriva…

Sunt geloasa pe cititoarele altor reviste – si sunt nenumarate, pentru ca revistele altora au numele scrise pe toate gardurile si eu sufar, si ma zbat, si ma lupt sa arat lumii minunea mea numita Tango…

Sunt geloasa pe toate secundele in care barbatul pe care-l iubesc a trait fara mine, sunt geloasa pe anii pe care prietena mea i-a trait cautand alte legaturi de viata si de moarte, sunt geloasa pe serile in care prietenele mele de pe blog se muta pe alte bloguri, sunt geloasa pe filmele la care cei dragi mie au plans fara mine, sunt geloasa pe muzica pe care n-o ascult, sunt geloasa pe scrisorile pe care nu le pot scrie…

Citesc in reviste adaptate la viata ca nu trebuie sa iti marturisesti niciodata slabiciunile. Sa te arati lumii negeloasa, sa-i spui zi de zi iubitului cat esti de frumoasa si cum n-ar putea gasi o alta ca tine nici intr-o mie de ani, sa le explici colegilor ca nimeni nu poate face ce faci tu, sa le povestesti amicilor ca nimeni nu gateste ca tine, sa te confesezi prietenelor ca, oi avea tu puncte slabe, dar esti sigura ca nimeni nu face dragoste ca tine. Dar eu nu sunt asa. Si nici nu vreau sa fiu. Sunt inconjurata de femei care se cred frumoasele planetei, dar care sunt cu morala sub nivelul marii si cei din jur le cunosc ca pe niste iepe breze, am avut colege care erau gata sa jure ca eficienta ca a lor nu mai gasesti intr-o mie de firme, dar care, prea sigure de maiestria lor, faceau gafe dupa gafe si-apoi se consolau ca, oricum, nimeni n-ar fi putut face mai bine, si am avut prieteni care se credeau atat de smecheri, incat toata lumea radea de ei pe la spate, inclusiv nevestele lor care ii inselau.

Eu sunt asa cum sunt. Geloasa. Ezitanta. Indragostita. Perfectionista. Nesigura. Sensibila. Romantica. Indurerata. Ciudata. Ca si voi. Nu-i asa?

“Cum au trecut cei cinci ani de cand ai lansat revista Tango?”, m-a intrebat tanara reportera de la B1tv la petrecerea noastra aniversara, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi si am raspuns, inghitindu-mi nodul de lacrimi din suflet: “Ca cinci clipe”. Si tot cu ochii in lacrimi imi raspund la intrebarea care se asaza asupra zilei de astazi: Cum au trecut cele sase luni de cand am nascut-o pe Izuta?…

Ca sase clipe. Ca sase batai de inima. Ca sase zbateri de puls, ca sase atingeri de lumina.

Si, totusi, s-au intamplat atatea… Doua carti scrise de mine si ilustrate cu fotografiile minunate ale iubitului meu, Paul Buciuta: Cartea Dragostei- Avon si Dragostea e un bonsai. Mii de kilometri in masina. Zeci de mii de kilometri in avion. Intalniri cu zeci de oameni noi. Doua verighete albe pe degetele noastre. Truda splendida si grea pentru sutele de pagini ale Tangoului. Patru cure de slabire. Doua carti ale Ninei Cassian: Memoria ca zestre si Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru. Un botez. O cununie. O singura dragoste mare.

Sase luni. Sase clipe. Sase vieti. Cele mai frumoase pe care mi le-as fi putut imagina vreodata.

Ma intristeaza, ma fascineaza si ma stanjeneste deopotriva emisiunea de la Pro Tv. Femeile acelea urate, care sunt nevoite sa-si exhibe defectele cum fac cersetorii care isi expun membrele ciuntite si diforme ca sa primeasca bani, se declara convinse ca fericirea vine neaparat daca ai soldurile mai inguste, dintii mai bine aliniati sau nasul mai carn.

Banuiesc ca, in timp ce urmaresc periplul fascinant al transformarilor absolut uluitoare, toti ceilati urati ai planetei sunt cuprinsi de disperarea ca ei nu-si permit sa faca toate operatiile costisitoare la capatul carora sta viata implinita. Si ma intreb, si va intreb: e corect sau e de-a dreptul imoral sa induci publicului o asemenea idee? Frumusetea proportiilor masurate cu grija inseamna fericire? Liniile fara defect ale trupului sunt dublate de linii norocoase in palma destinului?

Eu cred ca suntem pe o pista gresita. Ca uitam ca tine de puterea noastra de a ne impaca cu noi insine si de a ne echilbra rosturile dinauntru cu formele pe care le aratam lumii. Am o prietena care a suferit toata viata pentru ca nu are sani. O operatie cu implanturi i se parea limanul salvator care i-l va aduce pe barbatul iubit in casa si in viata. Intr-un final, operatia a avut loc, insa barbatul cu pricina si-a vazut mai departe de treburi si nu s-a lasat induplecat de noile contururi, atat de apetisante. Ea a renuntat la gandul ca sanii schimba viata, dar a inceput sa coaca ideea ca, daca ar avea musculatura mai tonifiata, ar putea pasi mai tantosa prin lume si, astfel, ar avea succes mai mare in iubire.

Imi pretuiesc trupul si ma ingrijesc cat sa ma simt bine in pielea si in inima mea. Stiu si ca daca m-as lasa de izbeliste si as umbla sleampata pe sub ochii iubitului meu, s-ar putea sa-l fac sa ma placa din ce in ce mai putin, sa ma doreasca tot mai anemic. Dar stiu si ca frumusetea mea vine, inainte de toate din puterea mea de a fi autentica, din respectul meu pentru curatenie, din lumina pe care o port in suflet, ca o aura a dragostei mele.

Sunt convinsa ca toate operatiile isi au rostul lor. Sunt total de partea celor care isi corecteaza defectele si cred ca asta poate aduce multa eliberare in vietile noastre. Dar stiu si ca puterea noastra de a fi fericiti si linistiti in inima noastra vine din cu totul altceva decat din accesul la corectarea unor linii de carne, atata timp cat liniile sufletului sunt incalcite si strambe, cat bataile inimii nu au ritm si armonie, cat proportiile asteptarilor noastre sunt stranii si stau pravalite in unghi ascutit.

Poate ca sunt o mama nepriceputa si nu sunt in stare sa ii ademenesc cu bucatele potrivite, care sa ii faca sa vrea sa manance si altceva decat cascaval pane si cremvursti pentru copii. Desi, va dau cuvantul de onoare, am incercat tot ce am fost eu in stare sa incerc!

Nu m-am laudat niciodata cu virtutile mele de bucatareasa, dar intotdeauna cand gatesc o fac cu dragoste, iar mancarea mea iese cu gust. Stiu sa asez in cratiti cateva feluri irezistibile – de exemplu  musaca – , si sunt apta sa combin bucatele pe platouri, in asa fel, incat gustarile mele sa fie delicioase. Insa pe copiii mei mai mari nu mai stiu cum sa-i urnesc din apatia lor culinara.

Ilona nu a mancat niciodata fructe si legume crude. N-a gustat niciodata o cireasa sau o capsuna, iar daca as atinge-o cu o bucata de ananas ar urla ca si cum as fi ars-o cu vitrion englezesc. Si chiar daca o sa fiu criticata ca nu am insistat indeajuns eu va spun ca am facut tot ce mi-a stat in puteri. Numai ca ea a inceput cu refuzul inca din stadiul de bebelus. Nu o proasta abordare filosofica a alimentatiei a facut-o sa scuipe orice mancare cu continut de fructe sau legume nefierte, ci un instinct absurd si nesanatos, pe care l-a avut din nastere.  Rareori a mai mancat cate o bucatica de mar sau de banana, nu mai des de doua ori pe an. Victor, in schimb, parea mai binevoitor. Insa, cu timpul, a inceput s-o imite pe sora lui si nu mai mananca nici el, decat sub cine stie ce amenintare sau santaj.

Avem un meniu mai sarantoc decat in cea mai ieftina bodega de cartier.  In vreme ce pentru noi, adultii, gatesc salate rafinate, cu avocado, valeriana si creveti sau indes cupe ametitor de frumoase cu salate de fructe, pentru copii asez pe masa aceleasi doua feluri de mancare de seara si un singur fel de cereale, musai cu cacao, pentru dimineata. Si nu sunt in stare sa abordez problema, in asa fel incat sa ii gasesc rezolvare, desi toata lumea imi explica ce-ar trebui sa fac: sa ii las flamanzi si sa astept sa ceara ei singuri ceva, orice, de mancare. Insa eu vad si cat de putin dependenti de hrana si de mese sunt copiii din ziua de azi, asa ca inteleg ca ar fi o masura disperata si fara rezultate notabile, din care toti am iesi cu demnitatea mototolita si cu sucul gastric in clocot. Si atunci mai aman putin, ma rog sa imi vina ideea cea buna, multumesc cerului ca nu se ating nici de ciocolata si cola, si prepar mai departe salati splendide, pe care le mancam noi, mestecand pofticios, doar-doar i-om convinge sa vrea sa guste si ei, macar o frunzulita de laptuca, macar o nervura de rucola…

Dorm din ce in ce mai putin, probabil pentru ca ma tem tot mai tare de alunecarea in somn. Dincolo de granita visului ma asteapta, cel mai adesea, paduri otravite de serpi, tradari imposibil de suportat, curse disperate in care trebuie sa-mi salvez propria viata – in visele cat de cat miloase – sau viata copiilor mei, in cele chiar de neindurat. Credeam ca, in timp, pe masura ce ma voi invata sa dorm in bratele subtiri si puternice ale barbatului pe care il iubesc nebuneste, imi voi gasi linistea somnului. Dar parca e din ce in ce mai rau.

In anii din urma, cand adesea adormeam plangand de singuratate, in somn eram protagonista unor intamplari minunate. Visam ca ma indragostesc adanc si iremediabil si traiam, visand, vieti senine si lungi, alaturi de barbatul dorit si cautat mereu. Imi cresteam in tihna copiii si nasteam din nou, alti prunci facuti din iubire intreaga.

Mi s-au implinit toate visele de odinioara, iar, cateodata, imi pare ca am primit mai mult decat am cerut. Insa, de cand sunt fericita in viata mea cea adevarata, nu-mi amintesc sa mai fi avut, vreodata, un vis frumos. In schimb pot sa povestesc cu imbulzeala sordida de amanunte, cosmaruri dintre cele mai ingrozitoare, care ma fac sa nu mai vreau sa adorm.

Mi-a povestit astazi prietena pe care am intalnit-o ca bebelusii dorm senin si zambesc in somnul lor lung pentru ca se simt in siguranta. Pentru ca stiu ca parintii le vegheaza somnul si ii apara de orice pericole. Pe masura ce trece timpul, iar viata se face tot mai complicata, mai ales pentru cei care nu au parte de ocrotire, somnul copiilor ce cresc devine tot mai agitat si mai chinuit. Cei care nu se simt protejati se tem sa cada in somn, pentru ca stiu ca nu se mai pot apara singuri pe timp de vis… Primul cosmar vine o data cu prima nesiguranta.

As vrea sa fiu din nou copil cu suflet limpede si sa dorm fara sa ma tem de nimic. As vrea sa nu-mi mai fie atat de teama sa nu mi se spulbere fericirea in somn, sa nu imi plece dragostea peste noapte. As vrea sa traiesc frumos si sa visez frumos. Dar, deocamdata, umblu prin lume ametita de nesomn. Zambesc ostenit fericirii mele capatate cu greu, intind catre lumea mea splendida, pe care am visat-o o viata si acum o am cu adevarat, brate ametite de delir, priviri bantuite de teama. As vrea sa traiesc, mai departe, la fel de frumos, dar sa pot sa visez pe masura.  Doar atunci as fi, cu adevarat libera. Doar atunci ar fi totul bine. Doar atunci as sti ca, intr-adevar, exista vesnicie.

Dimineata mea otravita de vestea mortii Madalinei Manole s-a asezat, cumva de la sine, sub gandul, cumplit de onest, ca as fi putut fi eu in locul ei. Ca, poate, intr-un moment de ratacire, de cadere, de deznadejde, si mana mea s-ar fi putut intinde, fara parere de rau, catre un tub de somnifere. Si ca, la fel ca si in cazul ei, daca gestul meu ar fi fost faptuit la o ora frageda a noptii nu mi l-ar fi depistat nimeni pana in zori. Pentru ca, slava Domnului, toti cei langa si pentru care traiesc au somn adanc si sanatos, au minte luminata si senina, asa ca, oricat de mult m-ar iubi, nu m-ar cauta prin casa chiar daca ar constata, intre doua bateri somnoroase de pleoape, ca am evadat din asternuturi.

M-am gandit ca stiu ce inseamna sa fii un Rac chinuit si pagubos, care se intoarce iar si iar asupra trecutului, chiar daca stie ca tot ce s-a facut, s-a spus, s-a petrecut,  nu mai poate fi vreodata schimbat. M-am gandit ca eu sunt in stare sa inteleg ce inseamna sa fii mama, sa nasti, sa incerci sa iti revii si sa-ti reasezi, de una singura, toate echilibrele corpului bulversat de marile schimbari. M-am gandit ca stiu cum e sa iubesti cu deznadejde, sa traiesti numai prin si numai pentru barbatul gasit cu greu si adorat cu nesat, si apoi sa te prabusesti intr-o clipa de indoiala in care te sfasie banuiala ca poate, totusi, nici de data asta n-a fost sa fie, ca poate e, din nou, o iluzie, ca si in alte dati. Ca poate nu te iubeste cu adevarat. Ca poate nici nu exista dragoste.

Sunt oameni facuti din aluate fragile si splendide care, disecand realitatea mai mult decat altii, traiesc mai mult. Si mor mai mult. Eu cunosc atat de multe fiinte speciale, ciudate, delicate, incat am ajuns sa inteleg pana si resorturile tentatiei cumplite de a muri de buna voie. Si cred ca nu exista niciun om pe pamant care sa nu se fi gandit, candva, intr-o clipa de prabusire a inimii, ca poate ar fi mai usor sa nu mai stie nimic. Sa nu-i mai pese. Sa nu-l mai doara. Cunoasteti pe cineva care n-a fost atins niciodata, nici macar intr-o fractiune de secunda si de deznadejde, de gandul nemilos ca moartea ar fi o solutie? Exista cineva care sa poata spune, cinstit, “eu nu m-am gandit niciodata la asta”?