Niciun ajutor esențial nu poate veni de la alții, ci doar de la noi înșine. Propria noastră speranță e cea care ne va urni destinele către noroc, făcându-le să se rostogolească înspre viața din vis, aceea pe care, mai întâi, am făurit-o doar cu puterea minții și îndrăzneala gândului.
La ce bun poetul în vreme de secetă? întreabă Octavian Paler într-unul dintre puținele sale poeme.
„Să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav.” „Să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor”… Să ne aducă aminte că „poezia e în primul rând o formă a speranţei”.
Circulă pretutindeni unul dintre videoclipurile simple și minunate ale lui Anthony Hopkins făcute în propria lui casă, pe timp de pandemie. Un filmuleț în care marele actor ne spune o pildă despre un șaman care, în vreme de secetă, când animalele și oamenii se prăbușeau de sete, poruncește oamenilor să sape șanțuri prin care să se scurgă ploaia.
„Dar nu plouă, dimpotrivă!” îi răspund oamenii, cu ultimele puteri, însă el le cere, imperios, să pregătească șanțurile. „Săpați șanțurile și ploaia va veni!”, spune el. Și, într-adevăr, așa se întâmplă pentru cei ce speră și cred.
E adevărat.
Când femeile se adună pe țărm, vaporul care să le aducă înapoi de pe mare bărbații iubiți n-are de ales și, curând, își va vesti întoarcerea printr-un țipăt sfâșietor și tandru de sirenă.
Când idealurile noastre din tărâmul fără timp al visării își rotunjesc pe deplin strălucirea, nu se poate întâmpla altfel decât ca ele să pogoare în destinul nostru prezent, aducându-i acum pe cei frumoși și fericiți din viitor.
E la fel și în cărțile lui Harry Potter, care mie mi-au schimbat iremediabil felul de a vedea și de a înțelege lumea. În cel de-al treilea volum al epopeii, Prizonierul din Azkaban, momentul esențial al poveștii și al devenirii tânărului vrăjitor este cel în care, atârnat între viață și moarte și aproape copleșit de atacul dementorilor, Harry Potter aruncă fără vlagă peste lac vraja Expecto Patronum. Însă cel ce făurește patronusul salvator e chiar el însuși, Harry Potter din viitor, singurul care poate aduce salvarea în prezent.
„Un firicel argintiu îi țâșni din baghetă și pluti ca un abur în fața lui. În aceeași clipă, Harry simți că Hermione se prăbușește lânga el. Era singur… singur singurel… (…)
Pentru o clipă, Harry profită de strălucirea animalului și observă pe cineva care-l întâmpina la întoarcere… care ridică mâna să-l mângâie… cineva care părea ciudat de cunoscut… dar n-avea cum să fie…”
Și, totuși, era… Chiar dacă ne e greu să credem, noi înșine suntem cei ce ne întindem mâini de ajutor dinspre viitor spre prezent. Speranța noastră îndreptată spre univers cu credință întreagă, cu suflet curat, plin de poezie și lumină, se întoarce la noi, drept patronus al protecției sau drept cea mai valoroasă răsplată posibilă: ca viață, ca destin împlinit, ca fericire.
Pentru că, de fapt, speranța este cea mai frumoasă formă de iubire. Iar iubirea, știm deja prea bine, e singura care poate vindeca lumea.
