fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Viața de dincolo e după perdea

de

Cei cărora nu le-a murit nimeni nu văd thestralii.

Cei care n-au pierdut încă pe cineva nu aud vocile de după perdeaua care flutură fără vânt.

Cei care nu au cunoscut marea suferință a emigrării peste granița vieții a cuiva nespus, nespus de drag nu au cum să înțeleagă că nimic nu va mai fi la fel după despărțire. Dincolo de marea încercare, ți se ascut simțurile în așa fel, încât poți percepe măcar o parte din ceea ce se întâmplă peste frontiera dintre lumi.

Mi-am reamintit de asta sau poate doar am înțeles-o și mai bine citind și răscitind cărțile cu Harry Potter, lectura mea și a Izei de fiecare seară. Între adolescenții adunați la școala uceniciei magice, Harry Potter e un personaj cu totul aparte și pentru că și-a trăit viața, fără voie, cu toate simțurile deschise spre lumile de dincolo. Faptul că și-a pierdut ambii părinți la vârsta de un an l-a condamnat la dor, la căutare, la instinctiva aplecare peste marginea lumii, iar apoi nenumăratele pericole ale vieții l-au făcut să nu se mai teamă de moarte, ci, dimpotrivă, să-i simtă și să-i recunoască, deopotrivă, și proximitatea, și fascinația.

El vede thestralii, animalele fantastice care par că trăiesc cumva între două lumi – și doar Luna Lovegood, personajul straniu și fermecător care îi însoțește în multe dintre aventurile lor, îi vede, la rându-i, pentru că și ea și-a pierdut, la doar nouă ani, mama.

Tot el și Luna sunt singurii care, în expediția făcută în încăperile ascunse și misterioase ale Ministerului Afacerilor Magice simt aceeași atracție spre perdeaua zdrențuită care flutură, ciudat, între lumea de aici și cea de dincolo, lăsând doar niște murmure să se audă pentru cei care au urechi de auzit și morți de jelit.

„Pe podium era o arcadă, tot din piatră, atât de veche și de crăpată, încât Harry se minună că mai stă în picioare. Arcada, nesprijinită de vreun perete, era drapată în mijloc cu un fel de perdea sau văl negru zdrențuit care, în ciuda faptului că aerul rece din încăpere nu se mișca deloc, flutura ușor, de parcă tocmai l-ar fi atins cineva.

– Cine-i acolo? întrebă Harry, sărind cu o treaptă mai jos.

Lui Harry arcada i se părea oarecum frumoasă, deși era atât de veche, iar vălul care se unduia ușor îl intriga. Simți că trebuia să urce pe podium și să treacă pe sub arcadă.

– Harry, hai să plecăm de aici! spuse Hermione din nou, și mai imperativ.

– Bine, zise el, dar nu se clinti din loc.

Atunci auzi ceva niște șoapte vagi, niște murmure venind din cealaltă parte a vălului…

– Cineva vorbește în șoaptă acolo, în spate… Voi nu auziți?

– Eu le aud, spuse Luna cu voce scăzută, trecând și ea alături de arcadă și uitându-se mirată la vălul care unduia. E cineva acolo, înăuntru!

– Cum adică înăuntru? întrebă Hermione, sărind de pe ultima treaptă, mult mai nervoasă decât ar fi trebuit să fie. Nu există niciun înăuntru. Este numai o arcadă, n-are cum să fie cineva acolo… Harry, încetează, hai să mergem!”

Și de parcă suferința îndurată până în adolescență nu i-ar fi fost de ajuns, sub ochii lui Harry Potter nașul lui pleacă dincolo, trece direct după perdea, acolo de unde se aud vocile și se vor auzi mereu pentru cei care au iubire de ajuns și durere de ajuns ca să le audă.

„Căderea lui Sirius dură parcă o veșnicie. Trupul i se arcui grațios și căzu pe spate, prin vălul zdrențuit ce atârna din arcada de piatră. Harry văzu o expresie de teamă și surpriză pe chipul ofilit, cândva frumos, al nașului său. Sirius se prăbuși prin poarta antică și dispăru îndărătul vălului, care flutură mai tare o clipă, ca atins de o pală de vânt, după care căzu la loc. Harry auzi urletul triumfător al lui Bellatrix Lestrange, dar se gândi că asta nu însemna nimic. Sirius doar căzuse prin arcadă, avea să apară din nou dintr-o clipă în alta.

Dar Sirius nu mai apăru.”

A pierde pe cineva care înseamnă enorm pentru tine – un părinte, un prieten bun, un partener de viață, o rudă apropiată – e o experiență ezoterică. Moartea celor pe care îi iubim e cea mai grea și cea mai puternică lecție a vieții. Cea mai nedorită dintre toate și cea de care nu scapă nimeni, niciodată.

Apoi, cei cărora le-a murit cineva pot să vadă thestralii.

Cei care au pierdut pe cineva drag aud vocile de după perdeaua blestemată care flutură fără vânt.

Iar cei care au citit cărțile cu Harry Potter știu asta, înaintea celor care nu le-au citit, încă.

Comentarii

  • Alice, îmi cer iertare că nu am putut ajunge la Ploiești,pentru a te cunoaște personal și a te îmbrățișa, atât pe tine, cât și pe mama Simonei. Dar am reușit să fac rost de carte. Să descriu stările prin care am trecut citind-o …???? E mult, e greu și n-are rost. Pentru că tu înțelegi și tăcerile. Cu durere și dragoste, Dana.

    Dana Ș. 7 octombrie 2019 15:13 Răspunde
    • Dana, te imbratisez asa, de la distanta… Imi pare rau ca nu ne-am intalnit, insa sper sa mai existe si alte ocazii. Iti multumesc ca ne citesti, ca ne intelegi.

      Alice Năstase Buciuta 14 octombrie 2019 9:59 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title