Dincolo de zecile de pagini pe care le-am umplut în taină încercând să scriu ca el, am scris mai demult și o pagină publică, o declarație făcută cu voce tare, pentru poetul inimii mele. O mărturisire pe care am smuls-o dintre adevăruri nespuse. Nu am fugit în lume cu Constantin Preda, am recunoscut, atunci. Nu am fugit, dar aș fi vrut. Nu am fugit, dar am încercat. Nu am fugit. Am mers agale către înțelesuri mai presus de o poveste fugară de iubire, când, de fapt, admirația mea fără limite mă îmbătase cu doruri.
Nu am fugit în lume cu Constantin Preda, dar toată lumea poeziei a fugit înspre mine, datorită lui. Și n-a mai plecat niciodată din inima mea. Fiindcă prin versul său am învățat să cunosc, să recunosc și să înțeleg poeții. Cum? Străduindu-mă să-l cunosc și să-l înțeleg pe el, cel mai talentat dintre poeții vii, frumoși, tangibili, pe care viața mi-a dat șansa să îi întâlnesc.
Iubind atât de mult poezia lui Constantin Preda și minunându-mă de harul revărsat asupra lui, onctuos și tandru ca mirul duhului sfânt asupra marilor credincioși, am început să simt necuvântul de dincolo de cuvânt, ritmul tăcerii, zborul credinței, dumnezeirea emoției așezate în ultima virgulă din poem, lacrima strivită între două consoane zgribulite una-n alta.
Constantin Preda a învățat de la arhangheli să scrie poezie, iar tainele poemului le-a dat mai departe fiilor lui, prin spirala vieții, și le predă zi de zi celor aleși care înțeleg limba lui Dumnezeu. Când se prezintă prin fața comisiilor lumești, spune că e și ziarist, și chiar este, unul mare și curajos. Însă în portofoliul eternității vor rămâne, deasupra tuturor dezvăluirilor sale jurnalistice, cele 60 de volume de versuri ale sale, câte a scris, și încă pe atâtea câte a visat, căci în loc de sânge prin venele lui curge poezie și asta trebuie să fi mânjit și bisturiul chirurgului genial care l-a vindecat, zilele trecute, de pericolul morții.
Acum Poezia răsuflă ușurată. Constantin va trăi. Acum, noi, cititorii lui, ne ștergem lacrima și zâmbim, blagoslovindu-l cu versul confratelui mai mare întru cuvânt nepieritor: „Fi-ți-ar moartea numai viață!”. Acum ne facem timp pentru o rugăciune de mulțumire: timpul și marele ceasornicar ne-au dat răgazul să spunem că-l iubim și-l citim, cât timp din reverența noastră cel citit și iubit, Constantin Preda, își adaugă un strop de speranță în perfuzie și de cerneală în izvorul scrisului.
Oricum, nu ne vom putea lua rămas bun de la el. Ca-n poezia sa înaltă, sfântă și clară:
„nu ne vom putea lua niciodată
rămas bun
pentru că tu faci parte din mine
ca rugăciunea dintr-un pustnic nebun
nu ne vom putea spune niciodată du-te
nu ne vom putea despărți
pentru că eu locuiesc la tine în inimă
ca lumina în primii zori de zi
nu ne vom putea vorbi niciodată
la timpul trecut
eu îți sunt câmpul de maci
ce-ți arde în așternut
nu ne vom putea lua niciodată
rămas bun
eu chiar acum din cealaltă parte a inimii
te sun”
(Constantin Preda – Cântec de adio)
