fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Ni s-a dat mai întâi șansa să învățăm de la alții

de

Învățăm tare greu de la ceilalți. Ne răzvrătim în fața sfaturilor, ne scuturăm de îndemnurile la obediență, iar teoria nu se așază în noi până când nu ne facem propriile ore, dureroase și nesupuse de practică.

În epoca otrăvită a bolii, înțelegem, însă, încă o dată, ce bine ar fi fost dacă am fi reușit să învățăm numai de la alții. Ce simplu ar fi decurs lucrurile dacă aceia care s-au ridicat vindecați din boală sau din moarte ne-ar fi făcut cu adevărat să simțim miracolul lor, dacă experiența lor relevantă, așezată în discursuri emoționante care au umplut sălile la TED sau în cărți ajunse best-seller-uri în întreaga lume, ne-ar fi putut salva și vindeca și pe noi. Dacă, prin ei, vindecații dintâi, (Anita Moorjani, Wayne W. Dyer, Eben Alexander, Bruce Lipton, Brandon Bays și atâția, atâția alții, pe care îi puteți găsi la o simplă căutare pe net…) am fi absorbit toate înțelesurile unei asemenea întâmplări, fără să dăm cu fruntea de pragul de sus al disperării.

Să îi fi lăsat pe ei să ne explice pas cu pas cum și-au oblojit rănile, tumorile, maladiile declarate incurabile, învăluindu-le în raze de iubire și de strălucire și făcându-le astfel să se preschimbe, la loc, în energie bună. Să-i lăsăm să coboare din tunelul ceresc la capătul căruia au văzut lumina albă a Creatorului și să-i ascultăm cu atenție povestindu-ne cum a fost. Iar celulele noastre, prin simpatie, să se reumple de sănătate, de iubire, de speranță, de eternitate. Să pricepem de la ei că suntem energie înainte de toate. Că trupul e parte din suflet și nu invers. Și că structura materiei în care ne-am cuibărit – doar pentru existența aceasta – se modifică în funcție de structura inefabilă a energiei în care existăm etern.

Ce bine ar fi fost să pricepem doar ascultându-i și să ne iubim la fel de mult cum izbutesc ei azi să o facă, fără să trecem deloc prin suferință…

Pentru că, de fapt, nu trebuie să avem febră ca să simțim liniștea și răcoarea mâinii pline de iubire care ni se așază pe frunte. Putem alege să simțim asta în fiecare zi, mulțumind pentru sănătate. Și nu e nevoie să ne privim viața cu uimirea și gratitudinea celor care au fost pe punctul s-o piardă, ci am putea face asta din preaplinul bucuriei noastre de viață, din alegerea dragostei, nu din amintirea fricii, dând fiecărei clipe însemnătatea pe care o merită.

Da, ni s-a dat mai întâi șansa să învățăm de la alții, dar noi n-am făcut-o. Și pentru că, totuși, viața nu vrea să treacă la lecția următoare până nu ne-o însușim pe cea de acum, nimeni nu merge mai departe dacă nu ia examenul. Un examen foarte greu, al cărui premiu e iubirea pentru totdeauna, sănătatea, viața.

O să-l trecem cu toții?

Din păcate, ca la orice examen, răspunsul e Nu. Doar cei curajoși, doar cei norocoși. Dar, dincolo de încercarea de-acum, nu-i așa că noi, cei rămași, oricât de diferiți am fi unii de alții, nu ne vom mai dușmăni niciodată?

 

Photo by Duy Pham on Unsplash
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Cate lectii trebuie sa învățăm, câte examene avem de dat pentru ca in final sa putem spune:Sunt un om nou,cel pe care l-am avut mereu in mine, dar nu l-am recunoscut!!???

    mona 29 martie 2020 14:13 Răspunde
    • Mona, nu stiu raspunsul pentru toti. Dar cred ca fiecare dintre noi va simti cand isi poate da acest raspuns sie insusi. Sau… asa nadajduiesc, ca va veni ziua in care voi apuca acea zi si ca o voi recunoaste.
      Sper ca esti bine, sanatoasa, asa cum imi doresc pentru noi toate cele care ne-am intalnit de-a lungul anilor aici si ne-am recunoscut in tristetile si sperantele noastre.

      Alice Năstase Buciuta 29 martie 2020 19:44 Răspunde
  • Încă mai avem timp sa învățăm lecțiile care trebuie asimilate, sper!… Ce frumos ai scris!

    Andreea 31 martie 2020 18:14 Răspunde
  • Pingback: Ni s-a dat mai întâi șansa să învățăm de la alții | Femei de 10

  • Cu părere de rău spun că răspunsul la întrebarea ta din final este „Ba da, ne vom mai dușmăni!”; poate nu o vreme, dar apoi vom uita și o vom lua de la capăt. Istoria acest lucru ni-l arată… Dar rămânem cu speranța că, de data aceasta, poate va fi altfel, că vom trăi într-o lume cu oameni mai buni. Frumos gândul tău, dragă Alice!

    Violeta 5 aprilie 2020 23:49 Răspunde
    • Violeta, în adâncul lucidității mele și eu cred că mulți, prea mulți dintre noi, ne vom întoarce la vechile obiceiuri- dar măcar câțiva se vor scutura de vechile metehne. Însă știu că ai dreptate și că „istoria acest lucru ni-l arată”, mda…

      Alice Năstase Buciuta 8 aprilie 2020 18:33 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title