fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Aș vrea să fiu o doamnă veritabilă

de

„Nu pot să duc mașina la service așa murdară”, mi-a spus soțul meu, iar eu m-am minunat de ce n-o fi putând. „E ca și cum te-ai duce la dentist fără să te speli pe dinți”, s-a justificat el. Și, până să apuc să-i reamintesc că mașinile nici nu sunt băgate în atelier înainte de-a fi fost spălate chiar acolo, în spălătoria service-ului, el a pornit în trombă către locul unde se ferchezuiesc autovehiculele, mânat de rușinea față de un mecanic auto pe care nu-l cunoaște și pe care, oricum, după ce-l va întâlni, îl va plăti cu zeci de milioane.

Am rămas să-l aștept și am profitat de răgaz că să mă dichisesc puțin. Urma să plec la o întâlnire și, fiindcă n-am mai fost la coafor de dinainte de Crăciun, mi-am ondulat singură părul. Cu bucle întoarse în afară, cum am văzut eu în Anatomia lui Grey. M-am machiat în tihnă, folosind trusa pentru ochi căprui. Punând puțin mov… Și bej… Și un strop de auriu. Și mi-am ales o rochie cu croială iscusită, în care să nu se vadă cele trei-patru-cinci kilograme în plus – pe care le tot duc cu mine de câțiva ani, dar nu mă hotărăsc să mi le asum pe viață –  ca să arăt cât mai atrăgătoare în ochii străinilor cu care am să mă văd.

Paul s-a întors acasă într-o mașină strălucitoare ca o bomboană împachetată în poleială. Și mi-a spus că sunt frumoasă. Pentru că eram. Blondă, buclată, iluminată cu pudră în obraji, așa cum nu mă văzuse deloc în zilele din urmă, când, cuprinsă de lenea și bucuria vacanței, n-am simțit nevoia să ies din pijamale sau nădragi bumbăcosi… Iar când i-am zâmbit cu buze licărind a glos căpșuniu, mi-am amintit ceva ce nu uitasem niciodată cu adevărat. Doar ascunsesem sub un fald de blazare. Că suntem cu mult mai respectuoși și mai grijulii cu oamenii care nu înseamnă nimic pentru noi. Cu mult mai atenți să ne arătăm cât mai apetisanți și să nu-i supărăm pe niște indivizi pe care, oricum, nu i-am putea supăra, fiindcă nici nu le pasă de noi. Paul mă poate invita zilnic fără nicio stânjeneală într-o mașină înfofolită în solzi de noroi din roți până-n jiglere, așa cum și eu pot să stau lângă el prin casă, fără să mă jenez că sunt nepieptănată și îmbrăcată cu bulendre lipsite de orice sex-appeal. În schimb, aș muri de rușine dacă, de exemplu, directorul financiar – un tâmpit, de altfel – m-ar vedea vreodată ciufulită și treningoasă, eventual ținând în brațe un plod cu body-ul pătat de sos de roșii.

Deretic prin casă ca o apucată când vine domnul de la Ariston să regleze centrala, fiindcă aș muri de jenă să găsească dezordine. În schimb, pot să tolerez vraiștea absolută când suntem doar noi între noi. De rățoit nu mă rățoiesc niciodată la proștii obraznici care-mi răsar în cale pe neașteptate, ci la deștepții care, de data asta, n-au fost la înălțimea așteptărilor mele confirmate în toate celelalte situații. Dar eu, în adâncul inimii, aș vrea să fiu o doamnă veritabilă. Să fiu elegantă, cochetă, coafată și îmbrăcată cu gust în orice situație, așa cum sunt descrise personajele din cărți. Să nu ridic glasul niciodată, ci să spun cu voce joasă, suavă, și cele mai splendide declarații de dragoste, și cele mai cumplite vorbe de reproș împachetate în cuvinte de stirpe nobilă și citate miezoase din marii filosofi ai pământului. Să nu mă grăbesc în niciun context, dar să nici nu întârzii nicicând. Să nu mă vadă vreodată ciufulită nici soțul, nici copiii, nici directorul, să am doar pijamale de catifea, papuci cu fulg și pomeți pudrați și rozalii până și în somn, când, oricum, de prea multă iubire, soțul ar sta să mă privească și să mă mângâie cu vârfuri de degete emoționate, n-ar dormi, n-ar sforăi. Să domnesc într-un conăcel în care toate cristalurile să fie lustruite, iar argintăria strălucitoare, tablourile în ulei șterse de praf, copiii aranjați ca pentru poză, fetele cu codițe cu fundă, iar băiețelul cu cămășuța întotdeauna călcată perfect. Să citesc cărți legate în piele, stând pe fotoliul de lângă șemineu, nu stând pe burtă sau prăvălită printre perne.

Totuși, mi-e limpede că nu reușesc să mă mobilizez pentru o viață ca de la cutie și am eu bănuiala  că n-am s-o fac niciodată. Și nu știu dacă neputința mea se trage de la lipsa certă și iremediabilă de sânge albastru și tradiții boierești din compoziția mea genealogică, de la originea mea de ploieșteancă bântuită de fantoma Miței Baston încrucișată cu aceea de unguroaică bântuind prin lume, de la insuficienta putere de a mă înnobila pe dinăuntru prin cultura școlilor și pe dinafară prin cultura revistelor sau, pur și simplu, de la ghinionul de-a fi trăit mereu și de-a trăi și azi într-o țară amărâtă, unde femeile care au carieră, studii, doctorat, cărți de citit și de scris, reviste de făcut și de vândut și, pe deasupra, își doresc să fie și mame, o dată, de două ori, de trei ori mame, trebuie să muncească cât șapte zmei la un loc ca să-și poată îndeplini moftul maternității și să doarmă doar șapte minute pe noapte ca să și-l țină în viață și pe cel al cochetăriei.

Sau poate că doamnele acelea desăvârșite și pe dinafară și pe dinăuntru există doar în cărți. Iar eu nu am conceput-o, încă, pe aceea, în care să mă scriu, să mă descriu, din vârful peniței de aur. Și să fiu mulțumită de mine…

 

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title