Amantă și fumătoare

Se spune că aceia care au fost fumători rămân fumători pentru totdeauna. Că şi la decenii după ce au renunţat la viciul cel îmbâcsit în fum, ei sunt tot fumători pe dinăuntrul conştiinţei lor pocăite şi frumos mirositoare pe dinafară. Am citit asta de mai multe ori şi, deşi mă încadrez în categoria celor care, atunci când s-au oprit, s-au oprit pentru totdeauna, nu îndrăznesc să contrazic teoria. Pentru că mi se întâmplă mai des decât aş vrea să rătăcesc prin vise cu parfum de Pall Mall şi, ca să fiu cu adevărat onestă, să tânjesc şi acum, în stare de veghe, să aprind câteodată o ţigară, cu toate că, vă dau cuvântul meu de nefumătoare că detest spaţiile înceţoşate de fum, iar mirosul de ţigară îmi pică întotdeauna rău, mă indispune şi mă alungă. Se pare însă că ceva din ostentaţia mâinii care gesticulează cu o ţigară între degete nu va decădea niciodată din recuzita mea predilectă de gesturi ale socializării.

Cred că există o altă împărţeală care seamănă destul de bine cu aceea a mânuitorilor de ţigări. O împărţeală a amantelor şi a soţiilor. O ruptură între cele care au vocaţie de amantă – chiar dacă activează cu abnegaţie în echipa nevestelor – şi a celor care sunt născute pentru a fi soţii şi nu pot trece în mod profund, autentic, în cealaltă tabără. Simt că, aşa cum fumătorii rămân fumători, chiar dacă nu mai duc în viaţa lor ţigara la gură, cele care au fost amante rămân, în căptuşeala apucăturilor lor de cuplu, tot amante, şi nu consoarte sigure pe ele şi tihnit aşezate în numele bărbatului, deşi trăiesc onest ca şi cum ăsta ar fi rostul lor pe pământ. Aşa cum, bineînţeles, pot exista şi consoarte cu stofă de soţii care se amantlâcesc pe ici, pe colo, dar care, la o adică, tot soţii rămân. Dar despre această din urmă situaţie nu pot vorbi decât din auzite, din ce-am observat în jurul meu sau uitându-mă la Marile minciuni nevinovate și văzând-o pe Reese Witherspoon în rolul lui Madeline. În schimb, pot să-mi iau inima-n dinţi şi să aduc mărturia mea simţită şi trăită: sunt amantă, şi nu mă tratez. Nu trăiesc şi nu girez nimic ce ar avea de-a face cu vreo legătură extra, para sau metaconjugală, dar tot amantă am rămas. Trăiesc ca o soţie aşezată şi, aşa cum mă îngrozesc camerele cu fum şi fumători, tot atât de mare suferinţă şi neplăcere îmi produc poveştile cu oameni căsătoriţi care trăiesc iubiri sau legături în afara cuplului lor legal. Şi totuşi, în vis sau în gânduri răzvrătite, mi se face dor înveninat să iubesc în taină şi în deznădejde, cu toată vinovăţia pământului adunată în suflet. Ştiind că drumul e plin de spini şi de sfâşiere, dar neputând urma un altul.

Într-un străfund de inimă lovită şi chinuită, când nu mai ştiu să mă înalţ dintr-un adânc de hău al ciudăţeniei vieţii, simt că iubesc un bărbat însurat şi, de dorul lui, de sfâşierea durerii de a şti că, seară de seară, adoarme în pat lângă o altă femeie, fumez în neştire, ard plantaţii întregi de tutun şi le înghit otrava sperând că voi muri de atâta fum şi nu de atâta moarte câtă e-n aşteptarea mea fără noroc.

Sunt soţia bărbatului pe care îl iubesc. Şi nu mai fumez, din propria mea voinţă, de aproape 20 ani. Dar dacă m-aş aşeza la poligraf şi aş declara că sunt amantă şi că sunt fumătoare, acul învăţat să măsoare minciunile inimii n-ar tresări nici măcar o clipită.