Epoca încurcăturilor adultere

De câte ori vine la mine să-mi ceară bani un parcagiu de ocazie, atunci când îmi aşez maşina într-o parcare gratuită sau lângă o bordură de trotuar, mă revolt şi ştiu că nici eu, nici nimeni altcineva pe lume n-ar trebui să accepte umilinţa de a încălca nişte reguli create pentru binele tuturor, perpetuând corupţia şi legea junglei. De câte ori mi se dă de înţeles că ar fi minunat să dau o şpagă, să fac un şmen, să tolerez o învârteală, mă gândesc că dacă niciunul dintre noi n-ar răbda asemenea aluzii şi nu le-ar da curs, orice s-ar întâmpla pe pământ, am ajunge să trăim într-o lume a preţurilor şi a businessurilor corecte. De fiecare dată când mai aud o poveste în care un bărbat îndrăgostit bocnă de o altă femeie alege totuşi, până la urmă, să se întoarcă acasă lângă vechea şi ne(mai)iubita nevastă, din raţiuni care ţin de bani, de lene, de vinovăţii sau de laşitate, mă gândesc că dacă noi, femeile, am avea onoare şi nu i-am mai îngădui înapoi pe cei care ne-au înşelat şi s-au îndrăgostit de altcineva, iubirea şi-ar putea recăpăta ceva din puritatea sa originară. Şi s-ar dezbăra de statutul pe care a ajuns să-l aibă astăzi, în epoca încurcăturilor adultere şi a nevestelor care rabdă tot.

Numai că noi trăim ca şi cum ziua de azi ar fi ultima. Ne gândim că nu se răstoarnă lumea dacă facem noi un mic compromis şi că onoarea planetei n-ar trebui să se zgâlţâie pentru atâta lucru. Că, până la urmă, e mai importantă maşina noastră, decât conceptul de maşină sau conceptul de ordine, concepte pe care nu le vom putea găsi niciodată zgâriate şi cu roata tăiată. Că e mai de preţ lenea, sau graba noastră, decât rânduielile fireşti ale lumii care nici n-ar trebui să se strice de la mică încălcare-de-lege. Şi că niciun exerciţiu de onoare şi demnitate nu-ţi poate da satisfacţia nemărginită pe care ţi-o dă întoarcerea acasă a bărbatului tău neputincios, adulter şi-ndrăgostit de alta, bucuria că dacă nici tu n-ai avut noroc de dragoste veşnică, ce bine că s-a făcut chisăliţă şi şansa altora, dar mai ales gândul că nu nenorocita aia de care el s-a îndrăgostit în asemenea hal a câştigat, ci tu, nenorocita asta pe care el n-o mai iubeşte îndeajuns, din moment ce-a vrut să plece de-acasă. Dar, uite, până la urmă s-a întors spăşit, speriat, terorizat de ameninţarea ta că traumatizează copiii pe care i-a lăsat pradă pericolelor lumii şi pângăreşte blazonul familial.

Într-o lume a onoarei, a demnităţii şi a curăţeniei, niciunul dintre noi n-ar face compromisuri şi nu s-ar teme să aleagă calea cea dreapta. Dar noi trăim chinuit, de azi pe mâine, lăsându-ne soarta pe mâinile șmenarilor şi iubirea pe seama laşităţilor de fiecare zi. Am adunat ban cu ban ca să ne luăm maşină şi n-o să restabilim noi în ţara asta ordinea publică, dacă uşuim golanul care ne cere bani ca s-o găsim în siguranţă. Am clădit cu chinuri şi nesomn o mică afacere care se va dărâma de îndată, dacă nu vom găsi cel mai potrivit şi mai ilegal tertip ca s-o salvăm. Am zidit o casă, o relaţie, o familie pe care n-o să le lăsăm să se năruie numai pentru că însăşi raţiunea pentru care le-am construit – fidelitatea, dragostea – nu mai există.

Lumea în care trăim îi admiră exact pe cei care deţin arta compromisului eficient. Iar pe cei care se îndârjesc să lupte pentru idealuri măreţe îi îndrumă prietenos mai departe, pe drumul lor presărat cu turme de oi şi mori de vânt…  Aşa că aş aprinde flacăra onoarei şi aş da-o mai departe, sperând că o vom putea trece din mână în mână, până când lumina ei ne va face să vedem că, trăind şi iubind cu demnitate, putem deveni nemuritori, dar ştiu că aş rămâne cu mâna întinsă, stârnind hohote de râs. Şi-atunci suflu în chibritul care mi-a ars buricele degetelor şi merg să-mi oblojesc rana. Până la urmă, am şi eu copii de crescut, maşină, afacere, soţ…

Şi poate că nici nu există eternitate, cine poate şti?