Cea mai frumoasă vrajă din Harry Potter este vraja Patronus, invocarea unui protector care să apară în situațiile de mare pericol și de teamă adâncă. Este o vrajă pentru cei avansați. O formulă magică ce funcționează doar în cazul acelora ce reușesc într-adevăr să se ridice deasupra frisoanelor de groază și, din străfund catifelat de sipet al memoriei, să extragă de acolo cea mai frumoasă amintire, cel mai senin și mai luminos gând de dragoste din strălucirea căruia să se nască umbra de lumină a unei entități protectoare. Speriat de dementori – entitățile de întuneric și frig care îi făceau pe toți cei întâlniți să se simtă ca și cum nu vor mai fi fericiți niciodată și care erau pregătiți să soarbă și ultimul strop de bucurie și de viață din victimele lor-, Harry Potter se îndârjește să învețe o vrajă a cărei complexitate îi depășește vârsta și pregătirea și să poată, atunci când cheamă un Patronus, să facă să țâșnească din vârful baghetei sale un cerb de lumină argintie care să-l protejeze.
Expecto Patronum!- strigă tânărul vrăjitor (formulele magice sunt în limba latină, iar substantivul „patronus” capătă la acuzativ forma „patronum”) în timp ce își readuce în suflet fericirea enormă a primului zbor pe mătura de Quidditch sau prima victorie pe terenul aceluiași sport fascinant.
Frumusețea, fericirea, recunoștința și iubirea sunt soluțiile pe care le propun, ca antidot la frică ori la boală, și călăuzele spirituale ale zilelor noastre. De câte ori vedem ceva care ne înspăimântă, care ne strică liniștea, care ne atinge karma, putem recurge la un gând luminos, la o imagine liniștitoare, la o tresărire de iubire în care să ne refugiem și prin care să ne apărăm. Și fiecare dintre noi invocă propriul protector în care crede, cerându-i ocrotirea.
Între frică și iubire urcă toate treptele credinței și ale fericirii noastre. Pe pereții pictați în cele mai frumoase culori de pe pământ ale mănăstirilor românești din Moldova apare, de mai multe ori, Scara Virtuților, și parcă mai limpede ca oriunde e pe peretele nordic de la Sucevița unde fușteii credinței se înșiră de la treapta cea mai de jos, a fricii, până la cea mai înaltă și mai apropiată de divinitate, aceea a iubirii.
Eu îmi așez, în fiecare dimineață, tălpile pe pământ, îmi întind rădăcinile credinței până-n miezul de lumină al planetei, apoi îi cer marelui Arhanghel Gabriel să mă învăluie cu mantia sa albastră-violet și să mă apere. O mantie asemeni celei de invizibilitate din Harry Potter, care mă ascunde de rele, de griji, de frică, de întuneric, de dementori, de propriile-mi neputințe. „Expecto Patronum!” spun, în felul meu, și din vârful baghetei mele magice imaginare se înalță un arhanghel frumos și bun, iar eu mă ridic dinspre frică spre iubire, pe treptele celui mai frumos drum al credinței mele de fiecare zi.
