Despre revistele pentru femei și alți demoni. Vă invit la susținerea tezei mele de doctorat

Am ezitat multă vreme să vorbesc despre asta, poate și pentru că am străbătut acest drum cu inima strânsă de îndoiala că nu voi fi în stare să-mi duc călătoria la bun sfârșit. Dar acum știu că munca mea n-a fost în zadar, că statul meu prin biblioteci și-a adunat seva în cele 700 de pagini de lucrare (pe care nicio legătorie n-a putut să mi le spiraleze într-un singur volum, așa că a trebuit să o împart în două), că toate concluziile mele strânse în ani și ani de muncă vor putea aduce un pic de lumină pentru mine și toți ceilalți făcători de reviste pentru femei din țara noastră. Căci despre asta am scris, asta am cercetat, asta am studiat: mersul, evoluția sau regresul revistelor pentru femei în România și puterea, dorința sau neputința lor de a schimba în bine lumea în care trăim.

Teza mea se numește „Influența politicilor editoriale ale revistelor pentru femei în formarea culturii politice feministe în România”, mi-a fost îndrumată, coordonată, corectată de profesoara Mihaela Miroiu, căreia nu-i voi putea mulțumi niciodată îndeajuns pentru sprijin și încurajări, și este o cercetare comparativă între revistele pentru femei care au apărut în țara noastră de la începuturile lor, în prima parte a secolului al XIX-lea, și până azi.

Revistele pentru femei au fost, sunt, au de gând să fie aliatele noastre în drumul spre emancipare – sau se încăpățânează să ne trimită, mai subtil sau mai pe față, din răutate sau, mă scuzați, din prostie, ba la cratiță, ba la linia de start a unei curse al cărei trofeu este un bărbat – după care aleargă 100 de femei care se urăsc între ele? Poate fi cucerit bărbatul-trofeu în 10 pași și trei mișcări? Apoi păstrat prin opt metode și păcălit prin șapte secrete, dintre care două culinare, două de înfrumusețare și trei erotice?… Sau, de fapt, putem să le dăruim cititoarelor noastre modele, speranță, încredere, bucurie, soluții, drumuri ale curajului, pentru ca lumea să devină la fel de a lor, pe cât este și a bărbaților, și la fel de frumoasă și de dreaptă cum ar trebui să fie pentru toți?

De unde a plecat, pe unde a trecut și unde a ajuns presa pentru femei din țara noastră?

În anul 1918, Alexandru Vlahuță se minuna, indignat, de nedreptatea legislației față de femei, privind către posteritate:

“Peste o sută de ani, legile noastre de azi, în care femeia măritată – devotata, eroica soţie şi mamă – este pusă în rând cu minorii şi cu interzişii, în care soţul – autorul legilor – n-a uitat să-şi asigure, între alte privilegii, şi exclusiva administrare a dotei… au să fie citate în comunicările Academiilor ca nişte curiozităţi de necrezut şi ca o ruşine a vremurilor noastre”.

În anul 1990, Gloria Steinem se întreba și ea, într-un articol din revista Ms.: “Dacă arheologii viitorului ar da peste revistele pentru femei și ar judeca femeile americane după ele, ce-ar crede despre noi?!”

Recunosc că îmi trec viața între uimiri la fel de mari, în timp ce-mi desfășor profesia într-o lume din ale cărei corupție, nepăsare, lipsă de pregătire, misoginism sau pură răutate am demascat și eu, o bucățică. Și, cât mă țin puterile, mă străduiesc să schimb ceva, căci înainte de-a mă întreba ce va crede posteritatea despre noi, vreau să fiu sigură că am făcut cât am putut pentru ca eu, prietenele mele și prietenii mei, dar mai ales fetele mele și fiul meu să trăiască într-o lume mai dreaptă, mai frumoasă, mai demnă.  (În care nu li se spune, nici măcar pe ton de glumă, că fetele stau în genunchi și mănâncă o banană dintre coapsele băieților, dacă vor să treacă mai departe în concursul de Miss!- am făcut digresiunea asta căci sunt nespus de indignată față de scandalul liceenilor de la Cluj, dar asta e o altă poveste, de dezbătut mai pe larg!)

Eu cred în iubire. Paradoxal, de la credința asta am pornit în demersul meu academic. În revista mea, am cerut mai întâi egalitate pe tărâmul iubirii, fiindcă mă săturasem să aștept pe băncuță să mă invite la dans un domn care mă judeca ori după zestre, ori după contur. Și de aici s-au rostogolit toate…

Pe toți cei care doriți să aflați mai mult, pe toți cei care vreți să mă susțineți într-un moment de mare emoție și de mare însemnătate al vieții mele, vă invit mâine la susținerea publică a tezei mele de doctorat în care am vorbit despre revistele pentru femei (deci despre dragostea mea!) și, cum spune adoratul meu Gabriel García Márquez, alți demoni.

Mâine, vineri, la ora 15, la sediul SNSPA din Bulevardul Expoziției nr. 30 A, în sala 802, la etajul 8.

Marea rugăminte ar fi ca, din motive organizatorice, dacă veniți, să îmi confirmați printr-un mesaj aici sau pe Facebook. Vă aștept cu drag, până atunci încerc să-mi mai dreg vocea gâtuită de emoție.