Am comentat aseară la o întâlnire cu prietenele mele cazul unei amice care aşteaptă ca iubitul ei să îşi încheie procedurile de divorţ ca să se poată muta împreună cu el şi să-şi vadă, senini, de noua lor viaţă. Am vorbit cu fetele, ca între fete, aşezând în conversaţia noastră puţină curiozitate, o picătură de poftă de bârfă, multă dragoste şi enorma dorinţa de a înţelege de ce viaţa e atât de ciudată şi destinele atât de greu de urnit către calea cea lină.
Divorţul aşteptat trenează. Termenele se succed, nevasta părăsită e duşmănoasă şi încurcă şi mai rău iţele nesuferite ale birocraţiei. Judecătorii ridică din umeri şi mai distribuie încă o halcă de aşteptare unor oameni care vor să desfacă ceva ce, evident, nu mai funcţionează. „Dar, de fapt, pentru ea divorţează sau are şi alte motive?”, a întrebat una dintre camaradele mele de tacla. Niciuna dintre noi n-a ştiut să aducă argumente extrase chiar din cazul pe care îl disecam fără milă. Însă am continuat imaginându-ne şi, mai ales, privind înapoi, către propriile noastre vieţi…
Eu nu cred că între doi oameni care se iubesc profund şi care sunt fericiţi împreună poate interveni un străin în stare să le surpe rostul şi dragostea. Nu sunt de partea nevestelor disperate care dau vina pe aşa-zisele stricătoare de case, aşa cum nu sunt nici de partea femeilor prea îndrăzneţe, care n-au respect pentru legăturile declarate şi acceptate și sfidează soțiile, ca și cum nu le-ar vedea la brațul soților lor. Nu am vocaţie întreagă nici de nevastă, nici de amantă. Ştiu doar să fiu femeie curajoasă, îndrăgostită, fericită. Sau, dimpotrivă, ca nimeni alta de însingurată, de speriată, de deznădăjduită.
În bucăţile mele de viaţă fericită, în care zilele se nasc o dată cu dragostea mea împărtăşită şi senină, nu mă tem de nimic. Ştiu sigur că poate să vină Angelina Jolie să-mi invite bărbatul la o aventură memorabilă, fiindcă el ar refuza-o, aşa cum eu însămi sunt convinsă că i-aş zâmbi politicos lui Brad Pitt şi că, deşi măgulită de avansurile lui, nu i-aş îngădui să-mi tulbure rosturile inimii. Dar în zile înnegurate de certuri, de tristeţi, de minciuni, aş putea pleca şi cu un domn mai puţin arătos decât cel refuzat în zilele de glorie, aşa cum ştiu şi că bărbatul meu întristat, alungat sau trădat ar avea dureros de multe motive să-şi uite jurămintele de credinţă dacă l-aş pedepsi să poarte amărăciunea umilinţei.
Nu cred că ar trebui să ducem grija străinilor care ar putea să intervină în familiile sau iubirile noastre, ci ar fi mai înţelept să ne veghem fericirea, să ne apărăm bucuria de-a fi în doi şi de-a împărtăşi, cum spune poetul, aceeaşi taină. Nu cred că doi îndrăgostiţi veritabili, însetaţi unul de altul, au puterea de a se mai îndrăgosti încă o dată, de altcineva, pe furiş.
Cred doar că avem dreptul să fim fericiţi. Iar dacă acela lângă care trăim nu ne mai poate fi liman de suflet şi lumină, dacă nu-i mai putem oferi bucurie şi rost, atunci ni se va ivi în viaţă, în cale, dreptul de-a mai încerca o dată.
Oamenii nu divorţează pentru alţi oameni. Femeile nu sunt părăsite pentru alte femei. Bărbaţii nu sunt înşelaţi de dragul altor bărbaţi. Doar că în iubirile sparte, în poveştile chinuite, în familiile cu inimi dezbinate se face mereu loc pentru singurătăţi. Apoi pentru trădări. Şi, în cazurile cu noroc, pentru noi iubiri. Pentru că în era în care toţi pământenii îşi caută marea dragoste, în era în care nu mai suntem țintuiți în relațiile noastre de prejudecăți, de zestre, de blazoane, de obligații ale castelor, de granițe între țări sau de frici absurde, iubirile sunt fericite sau nu sunt deloc.
