Nu ştiu cum să fac timpul să curgă mai încet. Mi-e dor de tihnă şi de plictiseală, tânjesc după seninătatea celor care spun că au prea mult de aşteptat între două trenuri, între două întâmplări, între două iubiri.
Viaţa mea curge prea repede. Timpul îmi alunecă printre degete ca un nisip atât de fin, încât atingerea lui mă răsfaţă, deşi ar trebui să mă zgârie până la durere. Copiii mei cresc prea repede, coboară din patul meu în care s-au rugat atâția ani să-i las, și se închid în camerele lor în care trebuie să bat la ușă și să aștept să-mi dea voie să intru… Iar dragostea mea alunecă năvalnic spre certitudine, deşi eu aş vrea să o ţin lângă mine mereu, uimită, inocentă, colorată, sălbatică, aşezată în cutia de cristal şi lumină plină cu fluturii albaştri ai clipelor dintâi.
Se împlinesc zilele acestea opt ani de când sunt împreună cu Paul. Unde s-au dus? În ce s-au preschimbat? În siguranţă, în adevăr, în eternitate a iubirii noastre. Sau, dacă e să fim oneşti şi să privim prin lentilele măritoare ale corectitudinii, merită să recunoaştem că au adus cu ei şi un strop de nepăsare în plus, de obişnuinţă prost înţeleasă, de dimineţi petrecute în pijama, cu ochi încercănaţi şi păr vâlvoi. În mod sigur, nu mai mergem pe sârmă unul spre celălalt şi nici nu mai aprindem lumânări parfumate de la uşă până la pat, ca să nu ne rătăcim dorurile. Drumul între noi s-a construit temeinic, solid şi nu ne mai îmbie la zbor, ci la călătorie cu un vehicul 4X4. Întindem braţele şi… nu ne mai înălţăm de la pământ. Dar cuprindem cu ele într-o îmbrăţişare, care dă rost şi valoare fiecărei clipe trecute, copiii noştri minunaţi, pentru care dragostea noastră, blândă şi aşezată de-acum, a devenit acasă.
Se împlinesc, anul acesta 16 ani de când am devenit mama Ilonei, curcubeu și miracol, rugăciune și stea pe toate cerurile mele… Și 13 ani de când m-am îndrăgostit de Victor, opt de când Iza a adus lumină, și uimire, și răsfăț în viețile noastre…
Cocorii unde se duc când se duc? Dar anii iubirilor noastre unde se duc, când se duc? Și copilăria pruncilor noștri născuți din iubire unde se duce și ea?!
Ne alunecă printre degete, nu-i aşa?…
Chiar asa… au si trecut 8 ani? Erau vremurile in care imi petreceam serile la un ceai cu voi, un grup de fete frumoase in cautarea dragostei. In care ne stergeam lacrimile si ne incurajam…
Cred ca e o vreme pentru zbor si o vreme pentru mers pe drumuri temeinice, intr-un 4×4. Si ca fiecare au farmecul lor si rostul lor. Iar dupa zbor chiar poti savura linistit drumul asezat pe care ai pornit. Unde peisajele nu se mai succed cu aceeasi repeziciune, unde vantul nu iti mai flutura pletele, dar descoperi in schimb savoarea si bucuria micilor detalii. A diminetilor in pijama si a timpului petrecut in tihna cu cei dragi.
Te imbratisez.
Da, Simona Ioana, au trecut opt ani!!! Unde s-au dus? Mi-e dor de toate serile noastre, mi-e dor de prietenia noastra, de tine, de Rosanne, de Cristina Socaciu, de Ana, de Monica, de Lotus… ce lista nesfarsita as putea scrie aici, o lista a dorului si a prieteniei fara niciun interes, unele dintre noi, pana la urma, nu ne-am mai intalnit niciodata…
Alice,acum noua ani te-am descoperit aici,fiindca revista o stiam , o citeam si o colectionam…eram intr-o perioada in care viata mea o luase razna,ca o maimuta turmentata iar eu eram si mai beata de durere,de neputinta,de umilinta… Citeam tot ce scriati si comentati…si nu ma mai saturam…eram ca intr-un club exclusivist…nu stia nimeni din afara ce fac si unde ma duc…Ma uimea si apreciam la tine ca ne povesteai temerile tale,neimplinirile,bucuriile ..chiar si cum ai ramas insarcinata cu Iza..Umorul tau amar,cum i-ai dat vestea…Apoi a fost coffee-chat-ul…Alte comentarii,polemici..Veneam la serviciu si primul lucru pe care il faceam era cafeaua savurata impreuna cu scrierile tale..Ca sa incep ziua bine!…Apoi,toate au inceput sa apuna..incet,incet…M-am gandit mult la asta,sa stii! Viata a devenit mult mai zbuciumata iar eu simt ca nu mai am timp…nu timpul zilnic,ci timpul vietii…Cred ca ar trebui sa ne”tihnim”..cu pasi marunti si fermi sa ne opunem tuturor lucrurilor inutile care ne fac sa ne simtim sfarsiti…Se spune ca la sfarsitul zilei sa facem bilantul faptelor bune..eu cred ca ar trebui facut cel al celor inutile!
Dani, n-am mai adormi niciodata daca am face bilantul celor inutile, ne-ar lua ore in sir si ne-ar sari si somnul. De aceea se spune sa faci bilantul faptelor bune: fiindca dureaza putin si-ti da o stare linistita, care-ti permite sa zici, „deh, doar atat am putut, acum sa ma culc…”
Dacă aș combina imaginile cu minunatele tale rânduri….parcă-i mai bine în 4*4 ,decât pe măgar! :)) seara liniștită(pe unde sunteți)
Blekie, era doar o figura de stil, sa stii, ca nici n-avem 4×4 🙂 Dar scenele din film, inclusiv cele cu magarul, sunt superbe, si filmul tot- o minune! Seara frumoasa, somn usor, dragele mele prietene! Va tin de mana…