N-am fost niciodată o fire sportivă și să nu credeți că spun asta cu vreun fel de mândrie. Mi-ar fi plăcut să fiu, dar n-am putut. Mai mult decât în jocurile simple din fața casei noastre din copilărie, cu mingea, coarda sau elasticul, practicate fără izbânzi notabile, n-am știut să mă mișc. Eram cam împiedicată. Și un pic plinuță. Nu prea mult – am și poze ca mărturie, eram drăguță, dar atunci nu știam asta -, însă îndeajuns cât să mă simt nepotrivită pentru țopăieli prea sprințare.
Nici acum nu mă descurc prea bine. Am mers într-o vreme, cu plăcere, la gimnastică aerobică, apoi a plecat profesoara în ritmul căreia mă încadrasem perfect și-a venit alta care m-a făcut să mă simt din nou, ca în copilărie. Cam împiedicată. Și un pic prea plinuță ca să țopăi în cadența impusă. Apoi am reînceput să merg pe bicicletă până când am căzut și mi s-a făcut frică. Acum sunt în perioada în care încerc să mă vindec și s-o iau de la capăt. Și doar din când în când fac prin casă exerciții din acelea, în care stai într-un fel până când nu mai poți să stai. E, cred, altceva decât mișcare. E un soi de îndurare… Pun și o poză, ca să pricepeți mai ușor.
Așa că, într-o epocă în care mai toate prietenele mele se antrenează să alerge la semimaratoane sau chiar maratoane întregi, eu m-am înscris la un demers care m-a făcut, la fel, să-mi dau duhul de nenumărate ori, să cad și să mă ridic, să asud și să plâng, convinsă că n-am să ajung la sfârșit și, totuși, sperând că se va întâmpla o minune care să mă ajute să merg până la capăt: o cercetare doctorală.
Doctoratul meu a fost maratonul meu. Mi-a fost frică de el și, în multe momente, am fost pe punctul să clachez, pentru că a fost greu, greu de tot.
Prietenele mele care aleargă își donează strădania și kilometrii străbătuți unor cauze nobile. Unor case de copii sau unora de vârstnici, unor spitale sau proiecte de cercetare. Niciuna nu aleargă așa, câte 20 sau 40 de kilometri, din dorința de a avea mușchi mai frumoși la picioare. Motivația de dincolo de sudoare e cea care le mână și adaugă noblețe efortului lor. Demersul meu solitar, de-a lungul căruia am sacrificat, la propriu, mult lumesc, n-a avut niciun fel de martori și n-are vreo răvășitoare concretețe.
La ce-mi trebuie?! m-am întrebat adesea, căci dincolo de curiozitatea mea și de dorința nebunească de-a-mi mai pune mintea la încercare, cum o făcusem – cu mai multă ușurință, recunosc, – în câteva rânduri în anii mai tineri, n-am avut niciun alt motiv măsurabil. La ce-ți trebuie?! m-au întrebat și alții (după ce mă întrebaseră ca Scufița Roșie pe lup: „Dar de ce ai cearcăne așa de mari, bunicuțo?!”) Și, într-adevăr, m-am gândit atunci că nu lucrez la stat și nu voi primi o mărire de salariu. Nu sunt politiciană și nu voi accede la funcții. Nu predau și nici nu cred că o voi face. Și nu pot să donez nimănui orele mele de nesomn și singurătatea din biblioteci.
Dar, de fapt, marele meu beneficiu, bucuria mea primordială este că, atunci când mă întorc la scris și la studiu, redevin un copil care simte că va schimba lumea. Credința regăsită că putem preschimba răul în bine și binele în și mai bine dă strălucire cercetării mele și mă face să merg mai înainte prin viață – adică prin presă, prin maternitate, prin cetățenie, prin iubire… – cu speranțele renovate. Ca să nu mai vorbesc despre cât de mult am învățat despre revistele pentru femei din țara noastră, căci asta am studiat, cu uimire, cu groază, cu bucurie, străbătând colecțiile a aproape două secole de publicistică. Dar despre asta vă voi vorbi altădată.
Deocamdată, am vrut să vă spun cât de fericită sunt că mi-am alergat maratonul până la capăt. Mi-a fost foarte, foarte frică de examenul de susținere. Atât de frică, încât în noaptea dinainte nu am dormit deloc, iar în mașină, în drum către școală, am plâns. (Eram atât de răvășită, încât Paul mi-a spus apoi că n-a avut curaj să-mi amintească bancul cu Bulă care hohotea că nu vrea să meargă la școală, iar mama lui îl mângâia pe creștet: Hai, Bulă, trebuie să mergi. Ai 40 de ani și ești directorul școlii…)
Și am mai lăcrimat puțin, de emoție și de recunoștință, când profesoara mea, exemplul meu de feminism, de feminitate, de umor, de curaj, Mihaela Miroiu, a strecurat printre criticile sale atât de îndreptățite și de elegante, cel mai nobil, cel mai frumos, cel mai motivant dintre reproșurile lumii:
„Am și o obiecție mai veche”, a spus îndrumătoarea tezei mele, Mihaela Miroiu. „Uneori, cercetătoarea nu scapă de o anume nuanță emoțională. Alice Năstase nu-și cenzurează radical dezamăgirile și bucuriile nici măcar în concluziile cercetării. Ce știu însă este că, față de prima etapă a demersului său, evoluția detașării este spectaculoasă – chiar dacă pe ea o fericește o oricât de mică pozitivitate și continuă să aibă o reținere față de adversitate și față de stilul coroziv-critic. Nu este ușor pentru o doctorandă deja formată să se adapteze stilului academic, să-și cenzureze și neutralizeze dramatic stilul. Ea a reușit aproape pe deplin. Spun aproape, pentru că, deși foarte domesticit academic, stilul ei păstrează farmecul scriitoarei și anume plăcerea și claritatea lecturii”.
Iar când președintele comisiei, profesorul Mihai Păunescu, în acord cu colegele sale de comisie, doamnele mele-reper în ale feminismului, Laura Grünberg, Mihaela Miroiu, Liliana Popescu, Oana Băluță, mi-a oferit titlul de doctor, am sărit în sus de bucurie.
Și-am încălecat pe-o șa, și am țopăit așa:
Nu ma pricep la scris, dar o spun cu convingere ca viata fiecaruia dintre noi e un maraton. Ritmul si cadenta tin de optiunile fiecaruia, dar un doctorat e mai mult, muuuult mai mult!! Pentru asta iti trebuie calitati speciale, si Dumneavoastra le aveti din plin.Chiar fara efectele materiale enumerate,acest titlu va avea rezonanta in talentul Dumneavoastra de ” formator de opinie”.Il meritati,sa fiti mandra de asta!
Mona, sunt mandra, si sunt fericita. Iti spun pe nume, asa cum mi-as dori sa imi spui si tu, am senzatia ca ne cunoastem de-o viata, pentru ca ne-am scris de multe ori. Asa este, viata noastra e un maraton, ce frumos ai spus, toti alergam dupa cate un rost, dupa cate o iubire, dupa cate o sansa. Iti multumesc, te imbratisez cu iubire. Te rog sa imi spui pe nume si sa fim prietene mai departe.
O mare realizare,Alice!E foarte important sa-ti propui obiective si sa le mai si atingi.
Acest doctorat e incununarea si recunoasterea muncii tale de ani de zile.Nu exista „la ce-ti trebuie”!
Tot respectul pentru ceea ce faci(pentru ca totul e la superlativ)si pentru ceea ce esti!
Iti multumesc pentru ca existi!
Irina, ma fastacesc cand imi scrii asa! Si eu iti multumesc ca existi, asa cum multumesc tuturor prietenelor noastre pe care le-am intalnit, aici, pe blog. Din intalnirile noasre mi-am luat puterea de a merge mai departe si cand imi era foarte greu, si cand imi era asa de bine, ca as fi putut sa renunt. ( Drept e ca mai des am fot in prima situatie… 🙂 ) Multumesc!
Va felicit din inima si totodata, va multumuesc pentru tot ceea ce ne impartasiti.
Diana S, primesc cu emotie felicitarile. Iti multumesc, la randu-mi, ca ma citesti!
Un vis implinit… Felicitări pentru strădanie, perseverenta si truda, felicitari si pentru soțul si copiii tai , pentru ca au înțeles si te-au susținut.Te pretuiesc, Alice
Miruna, intr-adevar, i-am cam oropsit in ultimii ani, si recunosc ca m-am simtit de multe ori vinovata, dar ei sunt buni si intelegatori si mi-au rabdat absentele si acum se bucura alaturi de mine. Ilona imi spune „Doctorita Plusica”… Te imbratisez!
Felicitări, Alice! Foarte bine ai făcut că te-ai înscris în această cursă a vieții. Ești un OM puternic, luptător, cu mult potențial. Mulți pupici, suflet ales!
Acum, privind, in urma, FULGULET, si eu spun ca am facut bine, dar pe parcurs marturisesc ca m-am indoit de multe ori… Da, sunt un om puternic, imi gasesc puterea de fiecare zi in iubire, nu fac din ura ceea ce fac, si nici din ambitie pura, pun si iubire in toate formulele. Mi-as dori tare mult ca lucrarea mea si lucrurile pe care le-am invatat in acesti ani sa imi permita sa ajut mai mult femeile pe drumul lor catre incredere, curaj, fericire, seninatate, lumina… Sa imi fac mai multe prietene ca tine, ca voi si impreuna sa schimbam lumea.
Feliccitari.am privit imaginile si ma tot gandesc cum voi fi eu cand voi termina doctoratul.mariuca
Fericita, Mariuca, multumita, usurata, luminata!
Alice,m/am tot gandit. Au fost vremuri cand ti am scris si inima tresalta.Au fost vremuri cand am citit comentarii la tine pe bolg de la persoane carora le placea ce scriu, si mi spuneau ca, acel urs grizly le a dat lor cosmaruri.Adevarul pentru mine?Nu mi a dat cosmaruri ci doar am inteles ca, uneori omul poate e prea speriat sa simta ceva si sa spuna..si atunci fuge.Sau poate asta a fost explicatia pe care mi am dat o.In privinta celor pe care le astept nu mai sper sa le pot primi vreodata.Insa, pot sa ti spun cu certitudine ca. mi s a aplicat inscrierea si promovarea mea la doctorat si la buget cu vorba aceea ,, sa renasti din proprie cenusa,,Multi au crezut ca, am facut ca un gest de a arata, demonstra,etc.Gresit.L am facut pentru ca, il doream de multa vreme, pentru mine ca, OM, pentru ca, asa cred eu ca, voi fi implinita profesional.Da, au fost vremuri cand mi as fi dorit sa faca acel Om acest doctorat pentru ca, putea si poate si azi dar, nu poti obliga pe nimeni.Da este adevarat e mai usor sa se arunce cu pietre si in multi ani ti am recitit textele si m am regasit mai adanc in ele,si am realizat ca, sunt UNICA..prin tot si toate.In schimb mi am promis mie ca, niciodata nu voi mai lasa garda jos.Niciodata.cu respect mariuca
Mariuca, vei ajunge si tu aici, la clipa de bucurie si de multumire ca ai facut drumul pana la capat. Intr-devar, esti unica, asa cum suntem fiecare, suntem bucati irepetabile de miracol. Iti tin pumnii pentru munca grea care va urma, vor fi ani de truda si de multumire si la sfarsit te voi felicita si eu, asa cum ai facut-o tu acum. Te imbratisez!