Planificăm sau așteptăm?

Am o amică de care am fost, la un moment dat, destul de apropiată, care şi-a planificat de pe la vreo 10 ani tot ce urmează să i se întâmple în viaţă. A decis cu înţelepciune că va avea primul iubit la 18 ani, că se va mărita (nu cu primul, ci cu cel de-al treilea iubit) când va împlini 28 de ani şi că va avea singurul copil la 32.

Între planificările matrimoniale au avut loc şi acelea profesionale, de la care, de asemenea, nu s-a abătut câtuşi de puţin. La 23 a absolvit facultatea, la 29 a terminat doctoratul şi, până la 31, a ajuns manager în compania unde începuse să lucreze, încă din timpul facultăţii, ca dactilografă deşteaptă, bună, eficientă, supracalificată. A mers în luna de miere în Corsica, fiindcă aşa visase toată viaţa şi aşa planificase. Apoi, în fiecare an, ea şi soţul şi-au făcut concediul de vară pe câte un alt continent (lăsând copilul cu socrii, după apariţia celui mic). La câţiva ani după căsătorie, s-au mutat de la apartament la casă – fiindcă aşa stabilise ea demult. Şi când copilul a mers la şcoală au cumpărat şi o casă lângă Bucureşti, ca să aibă unde să se relaxeze în weekend.

Când soţul ei s-a îndrăgostit de altă femeie, ea s-a prefăcut că nu e supărată pe el şi a aşteptat să îi treacă. Aşa planificase să facă, demult, când era mică şi văzuse că răzvrătirile mamei sale împotriva tatălui nu tocmai fidel nu rezolvaseră nimic. Apoi, când ea s-a îndrăgostit de alt bărbat, şi-a înghiţit dragostea şi a aşteptat să-i treacă şi ei, fiindcă aşa stabilise că trebuie să facă o femeie deşteaptă, în adolescenţă, când văzuse o mătuşa rebelă bombardată de oprobriul public.

Acum câteva zile, am primit de la ea un e-mail în care îmi spunea că băieţelul ei e mare şi că, anul acesta, trebuie să între la facultate. Că i-a luat meditatori la toate materiile de admitere şi că ştie că examenul lui va fi un succes, că va intră pe locurile fără taxe. Mi-a povestit cum merge la sală şi ce maşină şi-a mai cumpărat. Mi-a spus că i-a plăcut mult în Papeete, că a descoperit acolo Raiul pe pământ. Şi, într-un final, aşa, ca într-o doară, mi-a spus că a băgat divorţ. Că nu era fericită. Că nu fusese niciodată. Şi că, în vară, după ce intră copilul la facultate, s-a hotărât să plece vreo doi ani în Franţa, unde să facă o şcoală, sau nişte cursuri, sau să picteze, sau să nu facă nimic. Şi că nu a planificat asta dinainte. Dar că într-o dimineaţă, după o seară în care a adormit plângând în timp ce soţul ei sforăia, şi-a dat seama că e absolut fabulos să faci lucruri care ies din schemele aranjamentelor pe termen lung.

Mi-a promis c-o să-mi mai scrie, dar a precizat că nu ştie când şi de unde…