Lumos!

Când m-a întrebat, acum câteva luni, un prieten drag, de ce am tot amânat să plecăm din țară, i-am invocat cel mai de preț motiv pe care l-am găsit în lista cu temeri, justificări sau pretexte. Un motiv adevărat și valoros: școala Izei. După ce mi-a fost, adesea, îngrozitor de greu cu școlile copiilor mai mari, mi s-a părut o șansă atât de mare și cu ramificații atât de adânci să am fetița cea mică într-o școală pe care s-o putem asemăna, în îndrăzneala noastră de a ne considera vrăjitoare, un loc aproape la fel de bun ca să deprinzi tainele magiei de fiecare zi precum Hogwarts-ul, încât am ales să mai rămânem încă un an, și încă un an, și încă un an.

Și încă o vacanță.

S-a încheiat anul la Școala Step by Step, iar directoarea școlii a venit la Iza la poartă să îi aducă un dar. Nu m-am mirat, pentru că știu că și Albus Dumbledore ar fi venit – doar și el a mers de câteva ori la Harry Potter în Aleea Privet… Dar bineînțeles că mi-au dat lacrimile de emoție și de recunoștință, uluită de cât de frumoasă poate fi, uneori, câte o întâlnire pe tărâmul eteric al bucuriei, al iubirii autentice, al responsabilității, al dorinței de a face bine cu adevărat.

Vizita directoarei Mihaela Stafiescu mi-a amintit că poate fi bine și frumos și în țara noastră. Dar numai atunci când ți-ai găsit sau ți-ai construit un sanctuar. Altfel, e greu, tare greu…

Pentru că aici veștile cumplite ne lovesc ca o grindină, toate odată. Parlamentarii votează fără să știe ce fac și șterg cu o linie a nepăsării o întreagă felie, poate cea mai valoroasă, a învățământului românesc modern – studiile de gen, cercetarea academică în domenii ce au legătură cu identitatea și cu devenirea noastră esențială ca ființe de un anumit sex, de un anume gen și tot șirul de libertăți fundamentale derivate din asta. Părinții refuză educația sexuală a școlarilor, într-o țară în care minim 200 de femei fac avort în fiecare zi, iar de la știri aflăm ba că o fată de 19 ani are 6 copii, ba că o fetiță de 12 ani tocmai a născut. Iar semenii noștri își varsă zi de zi veninul pe rețelele de socializare, unde toți suntem mai viteji și mai răi ca oriunde altundeva.

Dar mai sunt și locuri bune, în care să ne refugiem. În casele sau în grădinile noastre. În cărțile pe care le citim. În rugăciuni, în meditații, în respirații. Și-n unele dintre școlile unde profesorii și învățătorii au sufletul plin de dorința de a-și îndeplini menirea.

Școala Step by Step în care Iza tocmai a terminat clasa a III-a este un fel de Hogwarts. Da, știu, și Iza va trebui să trăiască printre muggles, ca noi toți, dar e de mare, mare folos să fi învățat încă de la începutul vieții că puterea de a face vrăji e în noi și o putem lua pretutindeni, oriunde am merge. Și acesta este darul cel mai de preț pe care Iza l-a primit învățând într-o școală bună, în care predarea se face într-un sistem alternativ, care respectă programa națională, dar, obligatoriu, și vibrația iubirii autentice. Să creadă în ea. Nu doar să scrie și să citească perfect, să iubească matematica, să vorbească engleză ca un pui de Shakespeare. Ci să știe că merită tot ce este mai bun pe pământ.

Din curajul nostru și din încrederea pe care o avem în propriile puteri ne putem construi cetățile fericirii, locurile ferite de veninul neștiinței sau al răutății, în care să ne putem retrage din când în când ca să ne pregătim, în tihnă, strategia de vindecare a lumii.

Din convingerea că suntem, cu toții, bucăți de divinitate și mânuitori ai baghetei iertării se va clădi durabil o realitate a binelui neumbrit de rău. Unii au învățat asta în școlile lor, alții în strădania evoluției pe cont propriu. Unora le-a luat câțiva ani la Hogwarts, altora o viață în Azkaban sau în România noastră sălbatică.

De ajuns la lumină, vrând-nevrând, vom ajunge cu toții. Numai că unii vor rătăci cu anii, iar alții vor striga Lumos!- cum au învățat la Hogwarts sau la Step by Step – și pe loc se va face lumină, se va face speranță, se va face o viață fericită în jur!