„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Dacă a scris în ziar, nu înseamnă că e adevărat…

de

În copilăria mea și chiar și mai spre adolescență, argumentul suprem atunci când voiai să subliniezi că o informație e adevărată era, adesea, „A scris și în ziar…” Pe măsură ce anii au trecut, lucrurile s-au schimbat într-atât, încât, astăzi, prima întrebare care ne trece prin minte atunci când citim ceva într-un flux de știri difuzat în media este: „O fi adevărat?”…

De fapt, am trecut în extrema cealaltă și învățăm cum să ne apărăm de știrile false din mass-media și cum să depistăm fake-news-urile, ferindu-ne, astfel, de consecințele negative ale campaniilor de manipulare.

Prin presă se pot difuza minciuni gogonate și se pot dărâma imperii. Se pot influența rezultatele alegerilor electorale și se pot declanșa revoluții. Se pot determina comportamente de cumpărare sau de negare, se pot crește și descrește notorietăți, averi, branduri, povești, poveri… Sau se pot scrie, pur și simplu, prostii atât de mari, încât să rămâi cu gura căscată citindu-le.

Lucrez în presă de peste 20 de ani și i-am cunoscut pe colegii mei care au semnat știrea cu găina care a născut pui vii, crocodilul care a cântat Aleluia sau seria de articole cu titluri din categoria „Ion Iliescu a murit”, „Nicolae Ceaușescu s-a întors acasă” sau „Maria Ciobanu și-a deschis gogoșerie” – cu precizarea în interiorul articolului că era vorba despre un Ion Iliescu de la Tecuci, un Ceaușescu de la Călărași și o Maria Ciobanu din Poplaca.

Am luat parte și la campanii concertate de denigrare a câte unui brand care, de exemplu, nu acceptase să își facă reclamă în ziarul la care lucram. Pot să spun acum, pentru că Tico nu se mai fabrică nicăieri în lume, că noi, la ziar, aveam ordin să găsim chestii caraghioase despre mașina cea micuță și să le inserăm așa, ca într-o doară, în articolele noastre. Dacă era ceva penibil de mic, era ca un Tico, dacă era să iasă prost, făceam o digresiune și aminteam că e ca atunci când te sprijini de capota unei mașini Tico și te trezești cu mâna în motor, iar exemplele pot continua, însă ajungeam cu ele și în zona obscenă, așa că nu vreau să extind prea mult discuția… Iar dacă șefului îi cășuna pe câte cineva anume și dădea ordin să-l facem de comandă pe omul respectiv în toate articolele, apăi noi așa făceam.

Știu, o să spuneți că sunt la fel de vinovată că am luat parte la una ca asta, dar vă mărturisesc cu mâna pe inimă că la vremea aceea nici nu se punea problema de independența actului jurnalistic sau de dreptul de a-ți susține opinia proprie. Am auzit de nenumărate ori formula „dacă nu-ți convine, zbori” și nu o dată am aflat că, dacă-ți pune șeful o vorbă rea, nici alt ziar nu te mai angajează și rămâi fără salariul ăla de mizerie din care, totuși, trăiai. Așa că noi ne supuneam indicațiilor și nu ni se părea că facem altceva decât să ne împlinim datoria, cam ca soldații care împușcă pe cine au primit ordin să-mpuște, fără să analizeze ei singuri dacă mortul și-o fi meritat glonțul și soarta…

Mi s-a părut un soi de confirmare a îndoielilor întregii lumi față de corectitudinea și obiectivitatea presei faptul că, și în cărțile cu Harry Potter, ziarul lumii magice, Profetul vrăjitorilor, slujește subiectiv interesele și indicațiile ministerului și, dacă ministrul a decretat că nu există Voldemort, atunci ziarul scrie totul ca și cum Lordul Întunericului ar fi o himeră, iar îndrăzneala lui Harry Potter de-a afirma că Voldemort s-a întors, că el însuși l-a văzut și s-a luptat cu el și că a asistat la momentul în care Cedric Diggory a fost ucis de slujitorul celui mai rău dintre vrăjitori este pedepsită ediție de ediție cu articole denigratoare la adresa lui. După ce este descris ca un tânăr debil ce suferă de halucinații, numele lui Harry Potter devine o aluzie amuzantă strecurată în mai toate articolele care au legătură cu prostia, vedeniile, invențiile, nălucirile sau păcălelile făcute ca să te dai mare. După o vară întreagă în care, ediție de ediție, Harry Potter a fost prezentat în ziar ca o glumă când bună, când proastă a lumii vrăjitorești, la întoarcerea la școală din septembrie colegii îl primesc pe eroul cărții scrise de J.K. Rowling ca pe un caraghios de care n-ai cum să nu râzi, pe față sau imediat ce s-a-ntors cu spatele la tine… Campaniile de denigrare funcționează, deci, și în viață, și în epopeea magică.

Mi-a plăcut, însă, la nebunie, și m-a făcut să râd cu sughițuri, articolul dedicat lui Sirius Black dintr-o altă publicație, The Quibbler Magazine, a lui Xenophilius Lovegood, tatăl Lunei, revista al cărei nume a fost tradus în română ca Zurbagiul.

Luna Lovegood ținea revista cu capul în jos (ca să găsească astfel răspunsul la un test din revistă), dar, la un moment dat, revista ajunge, totuși, la Harry, care citește cu ochii gogonați de uimire articolul cu titlul „Sirius Black – Să fie oare chiar așa de negru cum ne este înfățișat?” și subtitlul complet surprinzător:  „Un celebru criminal în serie sau un senzațional cântăreț nevinovat?”

Sirius Black, vrăjitor animag aflat de partea binelui, abia ieșit de la Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, unde stătuse închis în urma unui complot al lui Voldemort, ispășind niște crime pe care nu le-a comis el, este descris, totuși, și dintr-o perspectivă complet inedită. Revista scrie că, recent, au ieșit la iveală niște zvonuri și există chiar și declarația unei anume doamne Purkins cum că Sirius n-ar fi fost deloc implicat în bătăliile pro sau contra Voldemort ci ar fi, de fapt „în realitate, Stubby Boardman, vocalistul popularei trupe Spiridușii, care s-a retras din viața publică în urmă cu aproape cincisprezece ani, după ce a fost lovit în ureche cu un nap în timpul unui concert care a avut loc la căminul cultural din Little Norton. Eu l-am recunoscut din clipa în care i-am văzut fotografia în ziar. De fapt, Stubby nici n-ar fi avut cum să comită acele crime, fiindcă în ziua respectivă tocmai se bucura de o cină romantică cu lumânări și tot dichisul în compania mea. I-am trimis o scrisoare Ministrului Afacerilor Magice și mă aștept în perioada următoare ca acesta să-i prezinte lui Stubby, alias Sirius, scuzele sale” a declarat doamna Purkins.

„Harry termină de citit și rămase zgâindu-se la revistă, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Poate că era o glumă, se gândi el. Poate că revista publica deseori astfel de glume. Mai dădu câteva pagini și găsi articolul despre Fudge…”

Urmează un nou șir de așa-zise dezvăluiri din care reiese că ministrul vrea să fure aurul goblinilor și că, pentru asta, nu se dă în lături de la nimic, așa cum confirmă, de altfel, o sursă, nenumită, a revistei.

„Arzătoarea dorință a lui Fudge este aceea de a prelua controlul asupra rezervelor de aur ale goblinilor și că nu va ezita să folosească forța dacă va fi nevoie”. Și nu ar fi pentru prima oară – afirmă o sursă din interiorul ministerului. Prietenii săi îl numesc pe Cornelius Fudge <Concasorul de goblini>. Dacă ați auzi cum vorbește atunci când crede că nu-l aude nimeni… O, mereu vorbește despre goblinii pe care i-a lichidat, dând ordin să fie înecați, aruncați de pe clădiri, otrăviți sau făcuți umplutură de plăcintă…

Harry nu citi mai departe. O fi avut Fudge multe păcate, dar lui Harry îi venea foarte greu să și-l imagineze ordonând ca un goblin să fie copt într-o plăcintă.”

Mulți citește, puțini pricepe, râdeam noi în redacția cotidianului de odinioară, luând în derâdere, fără respect, chiar pe propriii noștri cititori și, desigur, pe noi înșine, ajunși un soi de mercenari – prost plătiți-  ai intereselor altora. Și deși, în ultimii 14 ani, m-am străduit să creez o revistă al cărei conținut să mă facă să uit de rușinea de-a fi contribuit cândva la degringolada din presa românească, uneori mă gândesc că faptul că am suferit adesea eu însămi de nedreptățile crase din breasla mea ar putea fi o pedeapsă pentru că nu mi-am luat scrisul în serios de la bun început, iar karma se curăță greu, uneori cu multe lacrimi de revoltă și părere de rău. Sau poate cu lacrimi de emoție, de bucurie și de râs cum am vărsat, nu o dată, pe paginile miraculoase ale cărții care ne-a schimbat viața mie și copiilor mei: Harry Potter, epopeea creșterii unui erou și, în afara copertelor sale cartonate, a regăsirii mele de mine, ca jurnalistă, ca femeie, ca mamă, ca făptură hrănită pe dinăntru de lumina divină a universului.

Citiți Harry Potter și nu vă îndoiți că e o carte ce nu trebuie să lipsească din biblioteci! Și citiți presa, dar îndoiți-vă de fiecare cuvânt până când nu verificați informația din mai multe surse și apoi treceți totul prin filtrul propriului suflet. Căci, dacă scrie la ziar, nu înseamnă neapărat că e adevărat.



Comentarii

  • Buna, Alice! Ne-ai făcut tuturor un chef nebun sa recitim cărțile cu Harry… Te anunț ca dna Dumitrescu (care te iubeste mult) a început, la 73 de ani, sa invete engleza, pentru a citi cărțile în original… Datorita tie și copiilor tai minunați!

    Andreea 14 iunie 2019 19:53 Răspunde
    • Andreea, si eu vreau sa le citesc in original, la urmatoarea tura de lectura, asa e programat, dar marturisesc ca am unele ezitari… Trebuie sa vorbesc neaparat cu doamna Dumitrescu si sa exersam impreuna – pentru ca eu ma cam tem de pasul asta, ma gandesc ca n-am sa inteleg nuante, expresii. Trebuie sa invat si eu engleza mult, mult mai bine, ca sa ma pot bucura de Harry Potter cu adevarat! Oricum trebuia sa fac asta si e minunat ca ne sustinem unele pe altele. Te imbratisez cu drag si o imbratisez si pe doamna Dumitrescu. (De astazi ma intalnesc cu Georgiana Spataru, care a sosit la Bucuresti, asa ca plec bucuroasa spre lumea de afara, nu inainte de a va multumi ca sunteti in viata mea!)

      Alice Năstase Buciuta 15 iunie 2019 6:40 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title