Nu mă mai poate ajunge nicio iubire din trecut

De cele mai multe ori, viaţa e nemiloasă, plină de căderi, de războaie, de distrugeri care nu ţin seama de bătăile inimii. Alteori, doar tinereţea, cu toate nedesăvârşirile, neajunsurile sau nehotărârile ei ne desparte. El porneşte într-o direcţie, ea în cealaltă. Se regăsesc doar târziu (prea târziu?), când îşi credeau inima împietrită, deja, sau aşezată într-o altă iubire.

Am întâlnit, adesea, tema regăsirii, în filme, în cărţi, în mărturisirile prietenilor. Iubiri rămase neîncheiate, sentimente care nu s-au stins niciodată definitiv vin şi se răzbună, superb sau cumplit, în a două parte a vieţii, obligându-ne să găsim răspunsuri la întrebări pe care le-am condamnat la tăcere, fiindcă ne dureau sau ne răscoleau prea tare. Floarea soarelui, Scrisori către Julieta, Dragostea în vremea holerei, Legendele toamnei, Cel mai de preţ dar, Casablanca, Titanic, Forrest Gump, Neranțula, sau recent multpremiatul – și pe bună dreptate!- La La Land sunt primele titluri de poveşti de dragoste care-mi vin în minte, istorii cu rădăcini întinse peste – sau, subversiv, pe sub – întreaga viaţă a protagoniştilor. Iubirea unică, marea dragoste întâlnită şi păstrată de la început de viaţă pare un noroc rar, cumplit de preţios. Un dar pe care îl primesc doar cei aleşi. Un miracol ce se întâmplă o dată la o mie de ani. Pentru toţi ceilalţi, rămâne speranţa regăsirii, chiar și peste ani, peste iubiri minţite sau adunate din cioburi.

Mă emoţionez şi lăcrimez ca o proastă, pe furiş, în sălile de cinema sau în faţa televizorului, la filmele în care cei meniţi să fie împreună ajung să se reîntâlnească, chiar dacă pentru unii dintre ei e prea târziu, chiar dacă rămâne pentru totdeauna părerea de rău a anilor risipiţi. Apoi îmi şterg lacrima şi mă gândesc – cu uimire, cu tristeţe, cu seninătate, cu disperare – că nicio iubire nu mă mai poate ajunge din urmă. Am evadat, pe veci, din La La Land. Am închis toate porţile. Am făcut toate partajele inimii. Am dat toate divorţurile. Am uitat sau am descâlcit deja toate minciunile. Am descifrat motivele tuturor îndrăgostirilor mele, anihilându-le, astfel, pentru totdeauna.

Nu mai aştept pe nimeni din trecut. Niciun tren plecat de pe peronul tinereţilor mele în care mi se părea că iubesc nu mă mai poate face să tresar auzindu-i şuierul. Nicio gară nu mai e pentru doi. Pentru alţi doi. Viaţa mea s-a oprit aici şi acum, fără plecări, fără sosiri. Lanurile de floarea soarelui nu mai ştiu să se întoarcă decât după soarele meu, aflat întotdeauna, pentru totdeauna, la răsărit.

E minunat.

E cumplit.