Cu sau fără carantină, cu sau fără vaccin, toată lumea îți cere teste peste teste și, după cum ți-e nenorocul, te alegi cu o pagubă mai mică sau mai mare și cu o traumă mai lungă sau mai groasă.
De-a lungul și de-a curmezișul pandemiei, cred că s-au adunat minim 50 de teste covid pe care le-am făcut eu și copiii mei. Vreo 40 în România și cred că vreo zece în Anglia, majoritatea celor englezești autoadministrate și retrimise prin poștă la centrul de interpretare.
Nici nu pot să mă gândesc cât au costat în total. E adevărat, suntem o familie mare, dar vă asigur că n-am plecat în perioada asta în nicio vacanță prin țări străine. Testele ne-au trebuit pentru taberele copiilor, investigațiile din spitale și deplasările absolut obligatorii, doar două într-un an întreg, între Londra și București, pentru că așa ne e familia împărțită, în două case, în două țări.
Fac, așa, un calcul în mare, și spun cu o mână pe inimă și cu cealaltă pe portofel că am plătit pe ele cel puțin 12.000 de lei. Cred că asta înseamnă mai mult de 2500 de euro, sumă la care nici nu vreau să mă gândesc. Și toate, absolut toate testele, au avut rezultat negativ. Le-am făcut pentru că a trebuit să bifăm o formalitate, nu fiindcă am fi fost bolnavi sau suspecți.
Primele teste pe care le-am făcut presupuneau o înțepătură în deget, așa, ca la analizele pentru diabet. Erau destul de neplăcute, desigur, dar am făcut doar eu, de câteva ori, pentru că mergeam la o clinică medicală privată pentru alte investigații, iar protocolul includea, obligatoriu, înainte de orice, testarea anti-covid. Am avut și acasă câteva teste pe bază de înțepătură și le-am folosit cu stoicism și cu demnitate. Pe măsură ce pandemia s-a lăbărțat peste viețile noastre, iar producătorii din industria pharma s-au repliat abil și lucrativ, testele pe bază de secreții, cum zic specialiștii, nazale sau orofaringiene, mai clar spus cele care presupun un băț băgat în nas sau în gât, au devenit varianta cea mai răspândită și, teoretic, mai puțin invazivă. Teoretic.
La începutul verii trecute, când fetița mea cea mică, Iza, a plecat în prima tabără de după decretarea pandemiei, i-am făcut un test PCR la un sediu din Militari al clinicii Gral. Acolo am văzut pentru prima oară copiii izbucnind în plâns, în timp ce o asistentă le înfigea bățul în gât și în nas, fără niciun fel de avertisment sau conversație de mângâiere. Iza, un copilaș de doar zece ani, cât avea atunci, s-a speriat și a avut nevoie să-și adune toată pofta nebună de evadare în tabără ca să se așeze, totuși, pe scaun. A reușit, strângând pumnii și ochii, să nu plângă, să reziste, să treacă cu bine de test… Dar majoritatea experiențelor pe care le-am avut la testarea din țară au fost scârbos de neplăcute. Și ca tehnică a manevrei medicale, și ca interacțiune cu personalul care executa operațiunea de prelevare a secrețiilor.
Nu mă vait pentru mine, fiindcă eu, după ce am născut trei copii în spitalele Capitalei, rezist la orice durere și la orice umilință medicală. Dar cel mai greu îmi e să pricep de ce nu sunt mai prietenoși și mai blânzi, dacă nu cu toți pacienții, măcar cu copiii. Am crezut mereu că ființele mici, puii de om, de animal, de floare, stârnesc în toți cei mari dorința de ocrotire. În toți, nu doar în adulții care au ales anume o profesie sacră, aceea a vindecării! Dar se pare că m-am înșelat.
Am trecut prin multe experiențe, unele mai neplăcute, altele doar suportabile. Aș fi vrut să le uit pe toate, însă sunt câteva pe care nu reușesc. O asistentă dintr-o clinică, văzând că locuiesc în Popești-Leordeni, m-a certat că nu m-am dus într-un centru mai aproape de casa mea. De ce ați venit tocmai la noi, că aveați un centru și în Berceni?!, m-a apostrofat ea, sastisită de clienți, cu sau fără de care oricum își lua salariul. Și mi s-a întâmplat nu de mult, la Synevo Unirii, o scenă care m-a lăsat fără replică și fără explicație. Încercând s-o încurajez pe Iza în timp ce se așeza, timorată, pe scaun, i-am spus cu glas tare să stea liniștită, cerșind o susținere din partea doamnei manipulatoare de băț. „Nu-i așa, doamnă, că n-o s-o doară?”, am întrebat, zâmbind cu subînțeles către asistentă și așteptând să vină răspunsul previzibil, prietenos, chiar și mincinos: „Sigur că nu!”. Dar asistenta m-a trăsnit cu privirea și a zis tare, cu glas plictisit, fără să-i pese de teama copilului: „Ba o s-o doară, că așa se face testul!”.
Cine și unde îți bagă bățul, acul și frica din oase? Și cât plătești pentru asta în bani, în obidă, în neputință, în amorțeala întrebării cât va mai dura și cât vom mai putea îndura? Dacă ni se tot cere să ne adaptăm regulilor pandemiei, de ce nu se adaptează la regulile bunătății și ale generozității tot personalul de la care avem atâta nevoie de ajutor?! Și, dacă tot trecem împreună prin asta, de ce să nu ne facem unii altora traversarea mai ușoară, într-o solidaritate demnă, protectoare, vindecătoare?!…
Iti dai seama, draga Alice, ce viata urata, trista, neimplinita au femeile acelea, de nici o privire inocenta de copil nu reuseste sa le mai incalzeasca? Iti vine sa strigi la ele cand ti se intampla asa ceva, dar ele, de fapt, sunt demne doar de mila…
Scoala de asistente medicale pune un accent enorm pe BINELE pacientului (asta incluzand si confortul); insa unele, apasate de traumele personale, uita informatiile astea din primul moment in care imbraca halatul alb.. 🙁
Cami, sa le dorim tuturor semenilor nostri să își gaseasca drumul, implinirea, dragostea. Ai perfecta dreptate, din suferintele proprii se nasc astfel de comportamente pline de acreala si amaraciune, insa nu cred ca avem dreptul sa ne varsam nemultumirile asupra celorlalti, sub nicio scuza. Mai ales cand am ales o profesie a daruirii, prin excelenta.
Nu ca imi pare rau sa aud despre asa ceva, dar ma enervez de fiecare data cand aud de reactiile acre”o sa doara, ca asa se face testul”. Ma revolt si imi pare rau. E cu siguranta o problema culturala in Romania, e felul reflex in care reactioneaza oamenii, nu toti, dar foarte multi. E greu si nu e bine. Mai ales in mediul medical, este oribil. Eu am calatorit in pandemie, nu am facut mai mult de 4 teste colectate din nas, fara durere, ca in general sint rezistenta. Cei care au colectat testele nu numai ca au fost draguti, au fost chiar simpatici. Pe fetita mea a trebuit sa o testez inainte de a merge inapoi la scoala dupa o calatorie, iar la spital nu numai ca au linistit-o si au vorbit frumos cu ea, dar m-au lasat pe mine sa colectez secretia, si asa o fac cu toti copiii, sint cu parintii, asistentul le explica parintilor cum sa faca si parintii colecteaza. Si testele sint pe gratis. Locuiesc intr-adevar in alt loc din univers decat Romania. Articolul aduce din nou in lumina nivelul de „recent coborat din copac” la care se interactioneaza emotional in Romania. Dar e fantastic de bine ca ati scris despre asta, si nu va opriti, trebuie discutat si luptat pentru o schimbare.Si se invata sa fii politicos si empatic, si ar trebui legiferata expresia emotiilor, nu vine natural in fiecare ditre noi,trebuie invatat la scoala ce este acceptabil sau nu. Nu este normal sa iti arati emotiile negative doar pentru ca le ai, ele pot rani foarte tare. Articolul scutura bine copacul din care multi inca nu au coborat. Multumim, Alice.
O, Andreea, mă îndoiesc că vom ajunge vreodată atât de departe, încât să fie legiferată expresia emoțiilor la serviciu, deși ar fi o soluție care ne-ar scuti de multe suferințe, de funcționarii acri, de asistentele ciufute sau de cadrele didactice dușmănoase, fiindcă avem, desigur, și așa ceva, cum multe scandaluri de presă au relevat… Însă eu cred că ține, în mare măsură, tot de nivelul de educație, care duce și la creșterea empatiei, nu doar a nivelului de politețe și noblețe a comportamentului. „Nu este normal sa iti arati emotiile negative doar pentru ca le ai”, spui tu, cu dreptate, dar dacă n-ai învățat niciodată despre asta, pur și simplu nu îți pasă, mergi înainte cum știi tu, hodorogind, trăsnind, bufnind și plesnindu-i cu vorbe sau mutre încruntate pe cei din jur, care au avut nenorocul să-ți ajungă în preajmă. Am făcut și noi un test în aeroportul din Londra, cu un asistent care a fost de-o politețe exemplară, grijuliu și prietenos, având grijă să nu ne doară absolut nimic, a mânuit bățul ca și cum ar fi atins cu el o pânză de păianjen, cu grijă să nu o strice. Dar eu, recunosc, m-am sfiit să povestesc și asta, fiindcă am mai primit comentarii legate de faptul că văd răul din țară și binele din afara ei, așa cum și acum am primit, oricum, și câteva înjurături, desigur… Însă îmi doresc atât de mult să fim buni unii cu alții, să fim generoși, civilizați, manierați. Asta ne-ar îngădui tuturor să ne simțim în siguranță acasă, să ne fie bine unii cu alții, să nu ne mai fie rușine de întâmplările astea umilitoare care ni se adună ca zgura pe suflete.
Îți mulțumesc și eu, Andreea, pentru mărturisiri și pentru vizită. Te mai aștept.
Dragă Alice, ai dreptate, în alte țări mai civilizate comportamentul este altul, oamenii se poartă cu grijă/empatie unii cu alții, în viața personală și în domeniile profesionale, atât cu adulții, cât și (mai ales) cu copiii, dacă nu din voință proprie, atunci pentru că știu că-și pot pierde serviciul. Ce urât din partea acelei asistente care i-a spus Izei că o s-o doară! Măcar dacă adăuga „puțin”!… Există însă și oameni buni pe care-i întâlnim, iar acest fapt ne dă speranță. Ar trebui să notăm în registrul de reclamații pe care fiecare instituție îl are comportamentul necorespunzator întâlnit; dacă o persoană adună multe sesizări poate va fi sancționată ca să se îndrepte ori înlocuită.
Violeta, și eu m-am gândit la asta – poate că în țările civilizate cei care lucreză în zona de servicii sunt politicoși din educație sau pentru că ține de conduita impusă pe care o respectă cu strictețe ca să își păstreze serviciul. Nici nu contează, important e să se poarte frumos si atent, nu dușmănos și fără bun simț… Din inimă sau din obligație, prefer să mi se vorbească frumos și elegant, decât să am parte de onesta nesimțire autohtonă de care atât de mulți nu s-au dezbărat…
Sigur că există și oameni buni, există mai mulți oameni buni, numai că atunci când un om rău te rănește rana trece foarte greu, nu ne putem trăi viața în funcție de statistică. Dacă viața ta e compusă din 0,1% traume și 99,9% liniște, s-ar putea ca acei 0,1% să strice tot echilibrul și să îți ia liniștea, căci nu știi când apare o porcărie în viața ta.