Ai spus vreodată „Nu mă părăsi!”?

Eu cred că toţi am zis, măcar o dată în viaţă, măcar în gând, „Nu mă părăsi!”, deși demnitatea ne-ar fi spus să tăcem… Pentru că ţinem adesea cu dinții de relaţii expirate, vrem cu tot dinadinsul să păstrăm lângă noi oameni care nu ne mai iubesc, le facem rău încercând să-i obligăm să stea acolo unde nu mai pot îndura să rămână.

Am revăzut ieri videoclipul piesei lui Pink – pentru care am o admiraţie fără de măsură, pentru că e puternică şi romantică, visătoare şi nonconformistă, în acelaşi timp -, „Please, don’t leave me”. E o poveste de dragoste tragi-comică, în care o femeie îndrăgostită şi speriată de dorinţa bărbatului ei de a pleca de lângă ea cântă cu glas suav  „Te rog, nu mă părăsi, nu-mi frânge inima!”. Şi, ca să fie sigură că ruga îi e ascultată, pune în calea iubitului dornic să evadeze piedici dintre cele mai nemiloase. El cade în capcanele ei şi se alege cu contuzii şi fracturi, ea îl imobilizează fedeleş între pansamente, răni şi temeri, în timp ce îi explică, pe acelaşi ton dulce, că ştie ce e mai bine pentru el. Finalul îi îngăduie bărbatului să evadeze, totuşi, şi femeii să dispere şi să spere din nou. E un cântec trist, în esenţă, chiar dacă e împachetat într-un filmuleţ cinico-amuzant…

Mi-am amintit, văzându-l, de un alt cântec intitulat „Nu mă părăsi…”, un cântec emblemă pentru iubirile ajunse la final. „Ne me quitte pas”. Mi-am adus aminte de splendoarea implorării lui Jacques Brel, de versurile lui fără seamăn, de vocea sa gravă şi nobilă ce oferă femeii care vrea să plece nemărginiri de iertare şi de poezie. O îmbie pe tărâmurile unde domneşte doar dragostea, o roagă să-l lase să fie umbra umbrei sale, umbra câinelui ei, ne me quitte pas, ne me quitte pas, ne me quitte pas…

Dar eu ştiu că, în mod sigur, niciuna dintre variante nu funcţionează. Că, atunci când cel pe care îl vrem cu tot dinadinsul lângă noi se hotărăşte să plece, nu-l mai pot ţine în loc nici mărgelele presărate de Pink în capul scărilor, ca să-l facă să se prăbuşească, infirm, în nemişcare, nici perlele de ploaie promise de Jacques Brel femeii după care plânge. Că „nu mă părăsi!” e cea mai inutilă dintre imprecaţii atunci când omul lângă care am trăit s-a hotărât să-şi ia câmpii, indiferent de motivul pentru care-şi revendică dreptul la libertate. Şi totuşi, recunosc că am rostit eu însămi, măcar de câteva ori de-a lungul vieţii, aceeaşi formulă. Am spus-o fie cu tandreţe, fie cu agresivitate, dar mereu cu speranţe inutile și întotdeauna cu rezultate absolut ridicole. Pentru că cei care vor să plece vor pleca, până la urmă. Pentru că promisiunile făcute în ceasul din urmă nu mai pot întoarce iubirile consumate. Pentru că disperarea e cel mai prost cârlig cu care să aduci înapoi un om care nu te mai iubeşte. Pentru că viaţa e nemiloasă şi, probabil, dreaptă, chiar dacă noi nu suntem dispuşi să-i înţelegem resorturile devenirii.