fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Cum s-a născut Andiamo

de

Din dragoste mare. A uneia pentru cealaltă – o dragoste pe care n-am putut s-o oficializăm altfel decât aşezându-ne numele pe aceeaşi copertă de vis. A fiecăreia dintre noi pentru bărbaţii care au lăsat urme pe inima noastră – iubiri călătoare pe care le-am trăit cu bucurie, cu ezitări, cu îndoieli, cu lacrimi, cu speranţe, cu disperări. A amândurora pentru cuvântul profund, onest, aşezat cu evlavie pe hârtia pe care nu o spulberă anii. A Simonei pentru plecări. A mea pentru întoarceri. A mea şi a ei pentru călătorii. O carte ca un copil dorit, sperat, legănat cu grijă în pântecul gândului şi al aşteptării. O carte căreia i-am găsit numele printr-o revelaţie, aşa cum prin iluminări afli şi numele viitorilor tăi copii.

Ascultam, eu şi Paul – într-o duminică binecuvântată cu lumină albă – unul dintre CD-urile noastre preferate, cel al duetelor lui Luciano Pavarotti. Îl ştiam în nuanţe şi inflexiuni, dar, de dată aceea, inima a ales singură ceea ce căutase. Numele. Cuvântul. Melodia. Un ritm pentru Simona şi pentru mine. Este aria La ci darem la mano din Don Giovanni de Mozart. Văzuserăm Don Giovanni în noiembrie, la Iaşi, într-un spectacol sublim regizat de Beatrice Rancea. O operă măreaţă, înghesuită într-un teatru prea mic pentru atâta lumină, pentru atâta talent. (Trebuie să-l auziţi cântând pe Ciprian Marele şi pe colegii lui, ca să mă credeţi cu adevărat). Şi doar câteva zile mai târziu după întoarcerea noastră din drumul înzăpezit în miez de Moldovă ninsă am găsit CD-ul pe care una dintre ariile spectacolului e interpretată de Pavarotti şi de Sheryl Crow. La ci darem la mano. Andiam… Andiamo, mio bene…

Şi titlul cărţii noastre de călătorii şi de iubiri s-a ales singur, dintre toate cuvintele lumii.

Aleg, nu la întâmplare, două bucăţi de text şi de suflet.  Un fragment dintr-un text al Simonei Catrina:

Am trecut vama şi, de bucurie, de emoţia de a fi intrat în ţara huzurului, am scos din geantă o sticluţa de vodcă (licoarea era turnată într-o sticlă de apă plata, de camuflaj) şi-am ras vreo două guri. Ioan a înţepenit şi mi-a cuvântat: “Eşti nebună, dacă ne prindeau ăştia cu vodcă-n maşină, ne arestau!”. Mă uitam la el cu pupile relaxate pe fond etilic, iar moliciunea mutrei mele l-a inspirat. Mi-a luat sticla din mâna – credeam c-o aruncă pe geam –, a luat o duşcă din mers, la volan, apoi a zis: “Bravo, mă, ai fost inspirată”. Era deja noapte tuci, am traversat statul Michigan povestindu-ne vieţile – alea pe care ar fi trebuit să ni le ştim cu vreun an jumate înainte de asta, când ne-am mutat împreună. Am oprit la prima Rest Area din Indiana, am dormit în maşină, am făcut amor prelung, fierbinte şi disperat, până s-au aburit geamurile. Într-un postludiu tacit, s-a ridicat într-un cot şi mi-a scris pe parbriz “te iubesc”. Atunci am rămas însărcinată cu primul dintre copiii pe care el nu i-a vrut şi la care, politicoasă cum sunt, eu am renunţat.

Şi un fragment dintr-un text al meu:

“În noaptea asta o să vin negreşit”, mi-a scris, chiar în seară dinaintea întoarcerii mele acasă. I’ll visit you tonight. For sure. Am citit mesajul de o mie de ori şi apoi mi-am pus comprese cu apă rece pe ochii umflaţi după cele o sută de ore de bocit. Şi după ce s-a înserat, m-am echipat din nou, de asta dată cu cele mai apetisante desuuri, că să mă găsească divină, învelită doar într-un halat mic de mătase. Ca o femeie proastă, simplă, naivă, sperăm că, văzându-mă atât de ispititoare, să se reîndrăgostească de mine. Simona, am dormit aşa, într-o rână, să nu-mi mototolesc halatul fin şi să nu-mi năclăiesc mascara pe tot obrazul. Voiam să mă trezesc, atunci când va bate la uşă, cum se trezesc duduile alea din filme, pe care zorii le găsesc întotdeauna şi odihnite, şi multiorgăsmite, şi machiate impecabil. Să ştii că nu-i tocmai uşor. N-am lipit obrazul de pernă, să nu mi se întindă fondul de ten, am stat pe spate şi mi-am vărat sub ceafă un sul dintr-un prosop răsucit. De câte ori săream ca arsă din moţăială, adică din zece în zece minute, mă repezeam să mă mai spăl o dată pe dinţi, ca nu cumva să mă găsească cu respiraţia grea după somn. Care somn? Că l-am aşteptat toată noaptea… “Te-am aşteptat până-n zori, noaptea toată. Vinul lâncezi în urcior. Fu pâinea pe masă uscată. Şi când a fost zi-ntr-adevăr – şi-aşa avea să rămână, mi-am scos cu o mâna bătrână floarea din păr.”  De câte ori ţi-am scris versurile Ninei Cassian, de când ai plecat? De câte ori am fost silită să mi le amintesc?  Probabil că de câte ori am meritat asta. Şi, totuşi, deşi nu mai credeam, şi nu mai voiam, a venit…

Şi apoi vă invit să ascultăm împreună La ci darem la mano. Ca un prim pas al călătoriei. Andiamo. Andiamo!

 

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Una din cele mai frumoase prietenii din literatura romana! Amintirea ei va ramane nestearsa in memoria noastra sufleteasca dintr-un motiv foarte simplu: Simona era suflet, inainte de orice. Traia cu sufletul tot ceea ce i se asternea in calea vietii ei. Rau si bine le-a dus in sufletul ei cu acelasi entuziasm si tristete nemarginita.Odihna vesnica, Simona Catrina!

    Luminita 22 octombrie 2017 11:42 Răspunde
  • O Doamne,cat sunteti de frumosi,senini si nemuritori!
    Te iubesc,Alice a mea draga!

    Irina 23 octombrie 2017 9:43 Răspunde
  • Simona a plecat fara sa imbatraneasca. Va privesc cu ochii impaianjeniti de lacrimi si imi vine in minte un crampei din piesa lui Simon&Garfunkel „long ago it must be, I have a photograph preserve your memory”. Dumnezeu sa te aiba in paza Sa, Simona Catrina!

    Simona Ioana 23 octombrie 2017 11:36 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title