În toate întâmplările fericite ale vieţii mele am căutat şi am găsit un sâmbure de noimă care le-a înnobilat. Mi-am amintit azi, de exemplu, cum mi s-a părut absolut fascinantă o întâmplare legată de aniversarea lui Paul din anul de dinaintea întâlnirii noastre de îndrăgostiţi. Practic, ultima lui aniversare fără mine.
Lucram de cinci ani împreună, dar nu avusesem niciodată habar când este ziua lui de naştere. Nu-mi amintesc dacă el ştia când e a mea, dar, cu siguranţă, la micile mele petreceri pe care le organizam în redacţie nu a venit niciodată. Iar eu, repet, nu ştiam când e ziua lui, nici nu-mi băteam capul cu asta. Cândva, însă, în luna iulie, am fost plecată cu el la un interviu cu Miron Mitrea (!)… Pe atunci, când aveam vreun material de făcut împreună, deși plecam din aceeași redacție, mergeam cu două maşini. Ne întâlneam la adresa interviului, pentru că, aşa cum am mai povestit în repetate rânduri, ne ocoleam conştiincios şi temeinic, fără să ne dăm seama de asta. Iar atunci, în timpul interviului, interlocutorul meu a spus că urmează să fie ziua lui, pe 8 august, iar Paul a comentat, între două poze, spunând că în aceeaşi zi este născut şi el.
Mi-am amintit pe 8 august, nu neapărat pentru Paul, ci pentru că mi s-a părut politicos şi, mai ales, oportun(ist), să îl felicit pe Miron Mitrea, deși, evident, el nu m-a felicitat vreodată de ziua mea. Dar pentru că ştiam că e şi ziua colegului meu, l-am sunat să îi spun și lui La mulţi ani. Paul era plecat în Maramureş, acasă la el, într-un loc în care, pe vremea aceea, nu era nici fir de semnal telefonic. Atunci, însă, urcase La Cruce, într-un loc aflat deasupra satului său, singurul loc cu semnal Orange, într-o excursie splendidă, demnă de sărbătoarea celor 39 de ani împliniţi.
Mi-a povestit mai târziu cât de uimit a fost ajungând sus, lângă crucea înălţată spre cer, iar telefonul lui, până atunci amuţit, a sunat şi, pentru prima oară când vorbeam, i-am spus că îl caut fără niciun motiv de serviciu, ci doar ca să îl felicit şi să îi spun că mi-am amintit cu drag că, în timpul interviului nostru, am aflat că e născut în dată de 8…
Puţine luni mai târziu, când ne-am îndrăgostit iremediabil, absurd, curajos şi splendid unul de celălalt, întâmplarea asta mi s-a părut a fi plină de semnificaţii. Am fost convinsă că Universul se pregătea pentru întâlnirea noastră, chiar dacă noi nu ştiam, încă…
Cei care mi-au spus dincolo de marile mele suferințe, de marile pierderi prin care am trecut în ultimii ani- mai întâi tata, apoi Simona – că toate lucrurile, inclusiv cele rele, se întâmplă cu un rost, m-au contrariat și m-au îndurerat încă şi mai mult. Şi chiar dacă dorinţa mea nebunească de a găsi noime în toate pierderile prin care am trecut în ultima vreme mă urmărește și-n vis, făcându-mă să mă refugiez acolo în întâlniri de taină cu cei iubiți și plecați, tot nu vreau, nu pot, nu sunt pregătită să accept că e mai simplu aşa, să laşi totul în voia Domnului şi să îţi spui că există un rost şi în cele bune, şi în cele cumplite…
Da, accept că în toate cele bune există un sens. Însă, pentru cele rele, nu sunt pregătită…
Lăsați iubirile să vină la noi, cu toate rosturile lor. Și amânați despărțirile, mult, mult de tot, până nu le mai înțelegem nici numele, nici noima!
P.S. Fotografia e făcută câțiva ani mai târziu, La Cruce, deasupra satului din care vine Paul, Poienile de sub Munte, locul care ne-a legat fără să știm. Am urcat acolo împreună cu fetița noastră, Iza, al cărei nume sună a susur de apă maramureșană și a dragoste mare.
