„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Dacă ne-am vedea cum ne văd alții

de

Noi suntem cei mai nemiloși judecători ai noștri. Ni se pare mai simplu să-i iertăm pe ceilalți și cu mult mai multă ușurință vedem în cei din jur calitățile, în timp ce în noi ne atrag atenția, înainte de toate, defectele.

Pentru vinovățiile noastre, adunate în ani de poticneli, de ezitări, de umilințe, nu izbutim să găsim rezolvări, așa că le șlefuim în sufletul nostru și le păstrăm preț de vieți întregi, ba chiar le dăm mai departe, copiilor noștri, într-o ștafetă a nefericirii pe care nu știm cum să o întrerupem.

Dar dacă începem să vorbim despre tot ce ne doare, despre tot ce am vrea să fi făcut altfel ori să trăim altcumva de acum înainte, atunci e ca și cum am smulge o piatră de la baza zidului gros de neînțelesuri pe care le-am adunat în jurul nostru, iar asta va surpa, în timp, fortăreața tristeții și a minciunii în care ne-am adăpostit până acum.

Sunt doar câteva lucruri pe care le-am conștientizat, mai bine ca oricând, în primele două zile ale Taberei Mamă-Fiică organizate de Georgiana Spătaru la țărm înnorat, dar splendid, de mare. O tabără în care, din nou, ca-n mai toate adunările în care mă aflu în ultima vreme, câte cineva, un om străin, neîntâlnit până acum, îmi spune că mă privește ca pe o zeiță, iar eu mă fac mică, umilă, uimită onest că alții văd în mine puteri și străluciri pe care eu mai degrabă le neg decât să am curajul de-a le arăta lumii.

Asta îmi amintește, desigur, de Harry Potter, personajul central al universului meu și al Izei din ultimul an. Am început cartea anul trecut exact la țărm de mare, în vacanță, și o avem și-acum cu noi, reluată iar și iar, cu revelații proaspete la fiecare recitire. E cartea preschimbată în ritual sfânt, de seară, fără de care nici Iza, nici eu, nu mai știm și nu mai vrem să adormim, pentru că ne regăsim din ce în ce mai profund în personajele cărții. Iza e Harry Potter în tot ce are el îndrăzneț și bun, luminos, uluitor. Și eu sunt Harry Potter. Dar în măreția lui nerecunoscută, acel Harry Potter convins că l-a învins pe Voldemort numai din noroc, și nu pentru că ar fi un mare vrăjitor. Și, totuși, colegii lui l-au rugat să-i învețe și să conducă Armata lui Dumbledore, pentru că ei recunosc în el forța și harul care-l deosebesc de tot restul lumii vrăjitorești. Așa cum și, adesea, copleșitor, cei ce mă întâlnesc îmi spun că sunt zeiță și că puterile mele sunt nemăsurate.

Dacă ne-am vedea cum ne văd alții, am fi mai curajoși și mai frumoși decât suntem noi în stare să ne vedem în propriile oglinzi. Numai că apele de sticlă în care ne oglindim singuri sunt aburite de vinovăție, de tristețe, de dor, de singurătate. Le vom șterge cândva, împreună, chiar dacă licoarea care curăță cel mai bine nu e turnată din sticle cumpărate, ci am plâns-o noi înșine, în exerciții de reamintire, de recunoaștere, de creștere, de alinare. Exerciții de curaj, precum cele pe care le fac, râzând sau plângând, alături de mama și de fiica mea, în tabăra Mamă-Fiică a Georgianei Spătaru – vrăjitoare splendidă, puternică, bună, măreață, pentru a cărei întâlnire sunt profund recunoscătoare -, exerciții care vor rupe lanțul vinovăției, vindecând miraculos și generațiile de dinaintea mea, și pe cele de după… Și care nu doar îl vor învinge pe Voldemort cel din viețile noastre de-acum, ci, pur și simplu, vor face în așa fel, încât el să nu fi existat niciodată cu adevărat.

 

 

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title