𝐃𝐨𝐮𝐚̆ 𝐨𝐩𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐨𝐢

Îi datorez majoritatea noilor mele întâlniri Ilonei, care este implicată aici la Londra în proiecte din ce în ce mai frumoase – așa cum, în România, copilă fiind, și ea a descoperit muzica urmându-ne pe noi prin toate teatrele de operă și sălile de concerte în care am umblat, am aplaudat, am lucrat, am scris, am fotografiat…

Cu siguranță, în topul revelațiilor supreme ale ultimului timp continuă să rămână întâlnirea mea din toamna trecută cu 𝑻𝒉𝒆 𝑺𝒑𝒆𝒄𝒕𝒓𝒆’𝒔 𝑩𝒓𝒊𝒅𝒆 a lui Dvořák, la Royal Ballet and Opera House când a fost inclusă, pe 21 septembrie 2025, în concertul Jakub Hrůša and Friends. N-am auzit niciodată o poveste de dragoste, moarte și credință atât de tulburătoare și, mai ales, cântată atât de frumos și de fără cusur… Îmi va fi mereu dor de starea de beție și splendoare de atunci.

Dar acum aș vrea să revin și să las aici câteva rânduri despre cele două mari întâlniri muzicale despre care am tot amânat să scriu.

Pe 8 martie 2026, la St Paul’s – Knightsbridge, s-a cântat, în premieră absolută în Marea Britanie, 𝑳𝒂 𝑴𝒐𝒏𝒕𝒂𝒈𝒏𝒆 𝑵𝒐𝒊𝒓𝒆 de Augusta Holmès – da, da, compusă de o femeie, care a rafinat această creație doisprezece ani, între anii 1884 și 1895! O dramă lirică în patru acte scrisă integral de Augusta Holmès pe un libret propriu. O creatoare incredibilă a vremii ei, care a sfidat normele și cutumele vremii și care, nici nu mă mir, a fost criticată pentru „lipsa de feminitate” a compozițiilor sale. S-a scris că îi ies bine pasajele lirice, tandre, sensibile, dar că la fragmentele în forță, muzica ei devine prea masculină și asta nu i se potrivește.

Augusta Holmès a scris patru opere, dar una singură i-a fost pusă în scenă vreodată, această uluitoare 𝐿𝑎 𝑀𝑜𝑛𝑡𝑎𝑔𝑛𝑒 𝑁𝑜𝑖𝑟𝑒 a cărei acțiune se petrece în Balcani. Abia în 2024 la Theater Dortmund, a fost redată publicului contemporan într-o producție care a fost extraordinar de bine primită și, ulterior, nominalizată la categoria „Cea mai bună lucrare redescoperită” de către International Opera Awards. Acum, 𝐿𝑎 𝑀𝑜𝑛𝑡𝑎𝑔𝑛𝑒 𝑁𝑜𝑖𝑟𝑒 a ajuns în Anglia, adusă de temerara companie The Opera Makers, iar eu am fost în sală, fascinată de miracolul unor astfel de regăsiri care completează adevărata istorie culturală a lumii. Mersesem să îi fiu Ilonei alături – pentru că ea și colegii ei de la Trinity au cântat în cor, dar am descoperit un univers întreg.

Pentru mine a fost tot o premieră absolută să ascult 𝑺𝒊𝒍𝒗𝒂𝒏𝒐 de Mascagni, care se cântă, din păcate, foarte, foarte rar. De data aceasta Chelsea Opera Group a adus la Cadogan Hall un „Double Bill”, 𝑆𝑖𝑙𝑣𝑎𝑛𝑜 alături de 𝐶𝑎𝑣𝑎𝑙𝑒𝑟𝑖𝑎 𝑅𝑢𝑠𝑡𝑖𝑐𝑎𝑛𝑎̆ – care este, în inima mea, una dintre cele mai iubite opere de pe pământ. N-am să uit niciodată că m-am aflat în sală la premiera tandemului 𝐶𝑎𝑣𝑎𝑙𝑒𝑟𝑖𝑎 𝑅𝑢𝑠𝑡𝑖𝑐𝑎𝑛𝑎̆ și 𝑃𝑎𝑖𝑎𝑡̦𝑒, ambele regizate de Ion Caramitru pentru Opera Națională București. La ieșire, în fața operei, maestrul Caramitru cel atât de iubit, atât de regretat, m-a întrebat care mi-a plăcut mai mult. Am răspuns, onest, că mai presus de toate Cavalleria, la care mi-a stat inima în loc de splendoare, așa cum personajele sale din scenă au stat în loc de câteva ori, odată cu timpul, odată cu speranța – decizii ale unei regii creative care-i completa măreția personalității sale artistice.

Mi-a plăcut mult și 𝑆𝑖𝑙𝑣𝑎𝑛𝑜, mai ales în paginile sale foarte lirice și sentimentale care sunt de-un farmec incontestabil, dar și în ansamblu. Și, mai ales, m-am bucurat să o revăd pe scenă, foarte bună, ca întotdeauna, pe mezzosoprana Sarah Pring a cărei carieră longevivă și impecabilă este o sursă de inspirație pentru orice muzician sau iubitor de muzică clasică.

E o primăvară plină de muzică, o aud pretutindeni și mă îmbăt de splendoarea ei. Le urmez prin lume pe Rodica Vică și Angela Drăghicescu cu muzica dedicată lui Brâncuși în spectacolul #BrancuSING, ascult ploaia și păsările și, în rugăciunile mele aud, uneori, deseori, îngerii.

Sunt însetată de muzica nemaiauzită vreodată, cred că doar atât am vrut, de fapt, să spun…