fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Am ales să văd binele

de

Există în permanență atracția către rău. Binele ne plictisește, firescul nu face audiență, iar laudele sunt privite strâmb. Cei buni sunt luați de fraieri, iar cei răi de șmecheri. Așa s-a făcut și că Voldemort și-a adunat în preajmă o gașcă întregă de mortivori și tot așa se face că știrile negative au succes covârșitor în comparație cu veștile bune.

Și, totuși…

Eu am ales să văd binele. Și nu ca să mă laud cu o abordare generoasă a vieții, cât, recunosc, înainte de toate, ca să-mi revărs asupra mea optimismul, bucuria, lumina a tot ceea ce mă înconjoară. Și apoi ca să înmulțesc frumusețea, cu oglinda bunătății ochilor mei și, culmea, să mă mir, cu recunoștință văzând că binele se întoarce întotdeauna.

De când a început Festivalul George Enescu în București, n-a fost concert la care să nu (mi) se întâmple ceva neplăcut. Fie o întâlnire cu cineva care critică un solist pe care eu îl găsesc minunat. (Nu te pricepi la muzică, de-aia ți-a plăcut concertul ăsta, mi-a spus cineva, de parcă aș fi declarat, afonă, că m-a impresionat vocea live a Madonnei, nu a unei mezzosoprane de mare ținută) Fie tusea repetată a celui din spatele meu, în momentele cheie ale operei. Fie telefoanele, nelipsitele telefoane care sună, sună, sună, în ciuda avertismentelor de la începutul spectacolului, în ciuda faptului că toți știm de-atâta vreme că trebuie să le închidem când intrăm în sală. Cineva, invariabil, își uită telefonul deschis și el sună de răsună Ateneul – sau Sala Palatului sau Sala Radio. Sună așa de tare, încât magnifica soprană Joyce DiDonato i-a făcut semn pianistului David Zobel, care-și atacase cu emoție partitura, să se oprească. Și telefonul a sunat mai departe… A sunat și la London Symphony Orchestra, și la Diana Damrau… Mi-am amintit, cu ocazia asta, de o expresie a scriitorului Tudor Octavian. Telefoanele nu sunt uitate deschise de posesori neglijenți, ci „dă dracii-n ele” și sună după ce-au fost închise. M-au necăjit puțin și cei care plecau la pauză, mi s-a părut nepoliticos și să țâșnești spre ieșire în timpul aplauzelor – ca să nu prinzi coadă la garderobă sau la ieșirea din parcare și m-am uitat strâmb de câteva ori și la cei care vin la concerte atât de urât îmbrăcați, în papuci de plastic, în trening, în tricouri lălâi, încât mi-a trecut prin minte că ar fi bun un filtru vestimentar la intrările în săli.

Dar n-au fost decât fracțiuni de secundă. Am decis să mă scald în splendoare. Să mă înalț prin emoție. Să mă vindec prin frumusețe. Căci asta face muzica, asta fac armoniile celeste aduse la viață de muzicieni atât de talentați, încâ, până la ediția asta de festival care mă uluiește cu splendorile sale în fiecare zi, cred că n-a văzut așa ceva nici Parisul, nici Micul Paris.

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, iar programul de Festival Enescu mai divers și mai bogat. Și e doar o întâmplare miraculoasă faptul că o carte a mea, ooo…, ce onoare, ce bucurie  – Marina, Marina, Marina. Marina Krilovici, aceea scrisă cel mai greu, mai îndelung și care părea ieșită pe piață într-un context care până acum mi s-a părut complet nenorocos – să fie lansată chiar printre evenimentele magice ale festivalului, pe 2 septembrie la Ateneul Român, după concertul uimitor al lui Joyce DiDonato, iar în seara aceasta, în vineri magică și sfântă, la Sala Palatului, la final de concert grandios susținut de Orchestra Națională a Franței, cu Evgeny Kissin la pian.

Nu știu dacă pentru alții contează, dar eu sunt mândră și recunoscătoare. Pentru că mă dezvăț, zi de zi, să dau însemnătate răului. Aleg binele, chiar dacă știu că binele ne plictisește, firescul nu face audiență, laudele sunt privite strâmb, cei buni sunt luați de fraieri, iar cei răi de șmecheri, știrile negative au succes covârșitor în comparație cu veștile bune și, profitând de atracția noastră spre rău, până și cumplitul Voldemort și-a adunat în preajmă o gașcă întregă de mortivori…- asta pentru că, dacă tot e vineri și, în buna tradiție a blogului meu mă gândesc, cu emoție și admirație, la cărțile cu Harry Potter, care reprezintă pentru mine cea mai uimitoare parabolă a evoluției spre spiritualitate a lumii în care trăim.

Vă rog să citiți, să ascultați muzică (sunt în fiecare seară transmisii live pe pagina Festivalului Enescu, nu le ratați!) și să alegeți binele din tot ce ne înconjoară, chiar dacă, uneori, adeseori, răul e mai spectaculos. Dar cui îi pasă?

Comentarii

  • Așa e, nu ne pasa de rau… Noi am ales sa ne scăldam in splendoare, asa cum minunat spui tu… Felicitări pentru cartea despre Marina Krilovici! Și pentru tot…

    Andreea 6 septembrie 2019 18:47 Răspunde
  • Felicitări! 👏🤗

    Violeta 6 septembrie 2019 22:18 Răspunde
  • In contextul trairilor mele, in care suferinta a fost atat de prezenta,nu am lasat-o sa imi tulbure bucuriile mici,venite din muzica, din carte,din bucuria fiecarei noi dimineti traite.Nu mi-am lasat nici o clipa spiritul coplesit de durere, m-am incapatanat sa vad partea buna din fiecare zi pe care o traiesc.Am facut curatenie in fiinta mea,am ignorat raul, am iertat si am ales sa iubesc si sa apreciez partea luminoasa a celor care au ales sa ma insoteasca in aceasta experienta.Vindecarea sufletului precede vindecarea trupului.

    mona 10 septembrie 2019 10:02 Răspunde
    • Mona, este adevarat, trupul nu se poate vindeca daca nu ne vindecam mai intai sufletul, e nevoie sa facem curatenie in noi si apoi totul revine la normal. Te admir pentru curaj, pentru bunatate, pentru noblete. Te consider prietena mea, desi nu ne-am intalnit, inca, niciodata. Ne leaga, insa, atata frumusete impartasita…

      Alice Năstase Buciuta 10 septembrie 2019 13:19 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title