„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Nu uităm nimic

de

Îl întrebam deunăzi într-un interviu pe care am avut marele noroc să îl realizez cu profesorul Dumitru Constantin Dulcan pentru revista mea recent reapărută pe piață, RevistaTango-Marea Dragoste, (pe care vă recomand cu iubire să o cumpărați și să o citiți din copertă-n copertă, începând cu interviul cu profesorul Dulcan!) de ce ne temem de moarte și de ce, în conștiința colectivă persistă ideea de Rai și de Iad, iar domnia sa mi-a explicat că nimic din ceea ce am trăit nu se șterge din sufletul nostru. Că rămân pentru toată viața în noi și scenele de mare frumusețe și de bucurie – scene simple, aparent demult uitate și „uitabile” cum ar fi o dimineață în care mama ne hrănește cu dragoste, iar noi suntem încă atât de mici, încât, evident, amintirea aceea nu se va păstra la nivel conștient – dar și momentele de durere, de răutate, de revoltă, cele în care am provocat suferință cuiva, l-am lovit, jignit sau l-am nedreptățit, chiar dacă le-am alungat, cu sau fără intenție, în uitare.

Am înțeles atunci, încă o dată, că purtăm cu noi, în noi, și Raiul și Iadul, și ele ni se arată din nou, atunci când plecăm.

Într-un fel sau într-altul, prin credință, prin psihoterapie, prin rugăciune, prin confesiune, prin scris sau prin vis, cred că toți avem șansa de a trece încă o dată prin amintirile noastre și a le rândui, a face pace cu ele, a le împăca sau curăța. Prin înțelegere, prin iertare și prin acceptare. Pentru că nu uităm nimic, iar simpla decizie de-a nu mai vorbi despre ceva sau de-a nu ne mai gândi la ceea ce nu ne place să ne aducem aminte nu e decât o modalitate de-a ne prelungi suferințele, întrebările și nerezolvările pe termen mai lung decât și-ar dori sufletul nostru.

Marile revelații de care am parte în ultimii ani se oglindesc, curat, jucăuș, profund și splendid, în cărțile dragi cu Harry Potter, la care am ajuns – credeam eu – dintr-o întâmplare, ajutând-o pe Iza, fetița mea cea mică, să le străbată mai repede miile de pagini adunate în cele șapte volume. E ca și cum întreaga constelație de adevăruri pe care le culeg pe drumul evoluției și al învățăturii mele spirituale ar fi fost prinsă deja în plasa de întâmplări uimitoare, cu adolescenți care învață tainele magiei într-o școală pentru vrăjitori și vrăjitoare, ale unei cărți pe care mulți adulți au refuzat să o străbată, dar care a venit ca un dar neprețuit pentru generațiile tinere.

Profesorii Dumbledore și Snape – personaje esențiale ale cărții – folosesc, și unul, și celălalt, câte un memodecantor, un vas special în care își decantează amintirile adunate de-a lungul vieții, fie atunci când nu mai au nevoie, vremelnic, de ele, fie când vor să le analizeze pe îndelete. Amintirile se așază sub forma unor aburi stranii în vasul de piatră și te poți cufunda în ele retrăind ceea ce s-a întâmplat atunci. Am mai scris despre asta în seria mea de articole din ciclul #HarryPotterFriday, constatând că Ești ceea ce gândești.

„N-ar fi putut să spună dacă substanța respectivă era lichidă sau gazoasă. Era de un argintiu alb-fosforescent și se afla într-o  constantă mișcare. Suprafața ei se încrețea ca apa în bătaia vântului, după care, asemenea norilor, se despărțea în fragmente răscolite de un clocot stins. Semăna cu lumina lichefiată sau cu vântul solidificat, Harry nu reușea să-și dea seama.”

” – Se numește Memodecantor, îl lămuri Dumbledore. Mi se întâmplă câteodată, și sunt sigur că și tu cunoști senzația, să constat că pur și simplu am prea multe gânduri și amintiri înghesuite în minte.

– Păi… făcu Harry, care nu putea spune cu mâna pe inimă că avusese vreodată o asemenea experiență.

– În astfel de momente, urmă Dumbledore, arătând spre vasul de piatră, apelez la Memodecantor. Îmi pompez în el, cum ar veni, excesul de gânduri din minte, pentru a le putea examina apoi în tihnă. E mai ușor atunci să detectez în acest format tot felul de scheme și conexiuni, mă-nțelegi…”

Și Snape, atunci când îi predă lui Harry lecții de oclumență, învățându-l să-și închidă mintea în fața celor care ar vrea să îi citească gândurile, de teama ca tânărul și talentatul elev să nu-i pătrundă și lui amintirile, își extrage din minte întâmplările neplăcute trăite odinioară, când James Potter, tatăl lui Harry, îl punea în tot felul de situații pe care nu și-ar fi dorit să le trăiască. Dar, dincolo de mecanismul de extragere a gândurilor, pe mine m-a uimit bogăția detaliilor din fiecare amintire, încă o dovadă că și atunci când ni se pare că nu suntem atenți decât la ceea ce ni se întâmplă nouă, de fapt, reținem și tot ceea ce se petrece de jur împrejur, ca dovadă că și în memodecantorul din Harry Potter, dar și în ședințele de regresie sau de hipnoză realizăm că tot ceea ce trăim, tot ceea ce ne atinge, tot ceea ce auzim sau tot ceea ce bănuim se impregnează în noi ca o substanță inefabilă a fericirii sau a tristeții.

Purtăm în noi Raiul și Iadul prin amintirile noastre. Purtăm în noi tristețea sau bucuria, convingerea că merităm să fim iubiți sau neiubiți, bogați sau săraci, aleși sau respinși, iar noi nu avem, din păcate, nici memodecantoare, nici timp, nici curaj ca să ne întoarcem cu adevărat în noi înșine și să aflăm ce ne ține în loc. Dar poate că dacă vom citi cărțile cu Harry Potter și dacă ne vom asuma cu îndrăzneală drumul învățării și al cunoașterii putem aduce Raiul bucuriei în felul de a ne construi viața. Și, astfel, vom da bucuria asumării și a înțelegerii și mai departe, către copiii noștri, cei ce au șansa să fie vrăjitori și vrăjitoare ai zilelor (fericite) de mâine.

Comentarii

  • Cat am așteptat articolul!❤

    Andreea 31 august 2019 14:20 Răspunde
    • Andreea, iarta-ma ca am intarziat! Dar ma bucur si eu ca de o mare izbanda, de fiecare data! <3 Iti multumesc tare, tare, tare ca ma citesti si ma incurajezi! <3

      Alice Năstase Buciuta 31 august 2019 18:22 Răspunde
  • Am cumpărat și am citit revista Tango-Marea Dragoste nr. 142 și mi-a plăcut, așa cum era de așteptat, foarte mult! Articole interesante, de suflet și oameni deosebiți… mulțumesc! 🤗 Ai dreptate, trebuie să învățăm și să cunoaștem cum să ne trăim frumos viața, pentru noi, dar și pentru copiii noștri- pentru a avea un prezent fericit și un viitor asemenea. Fericirea se învață! Și necesită străduință, nu se primește de-a gata cum am vrea. Citirea de cărți de dezvoltare personală, a unei literaturi și prese de calitate, participarea la seminarii de genul evenimentului #Epictalk pe care l-ai prezentat în revistă, dar și alte acțiuni vor ajuta generațiile actuale de părinți să-și schimbe viziunea și să ofere, implicit, un model de urmat de către copii pentru a fi fericiți. Cum zice și dl Dulcan în interviu: „Specia umană ar putea să trăiască atât de armonios, atât de bine!”.

    Violeta 1 septembrie 2019 15:47 Răspunde
    • Violeta, iti multumesc mult de tot ca ai citit revista si ca mi-ai lasat si cateva impresii. Invat si eu din ceea ce imi raspundeti, merg inainte straduindu-ma sa fiu un pic mai buna in ceea ce fac si sa nu repet aceleasi greseli- sa fac unele noi. 🙂
      Te imbratisez tare, tare, tare.
      Si pun si aici citatul pe care l-am ales pentru selectia de citate reprezentative, din interviul la care m-am referit in articol: https://revistatango.ro/18-citate-care-sa-va-faca-sa-porniti-chiar-acum-in-cautarea-noii-editii-a-revistei-tango-marea-dragoste-104514

      Dumitru Constantin Dulcan: Privind din perspectivă științifică, lumea nu are niciun viitor dacă nu renunță la gândirea negativă la ură, la violență și minciună

      “Am subliniat în lucrările mele că este nevoie de o spiritualizare a conștiinței, de o altă gândire sau paradigmă a timpului în care ne aflăm. Eu am numit această paradigmă – Noua Spiritualitate. Sintagma de „Noua Spiritualitate” subliniază ideea că are ca fundament noile progrese în cunoașterea științifică. Grație mijloacelor actuale de studiu al creierului, știm acum, după cum am discutat mai înainte, că tot ceea ce facem și gândim rău, prin chimia de suport la nivelul sistemului nervos are efecte nocive pentru sănătatea noastră. Cu alte cuvinte, cultivarea unei gândiri pozitive nu mai este doar o convenție de ordin social, pentru a păstra o armonie socială, ci este o necesitate înscrisă în însăși biologia noastră. Știm că, în funcție de semnificația pozitivă sau negativă a gândurilor noastre, creierul le procesează în zone diferite. În alți termeni, creierul selectează, pe criterii etice, ceea ce gândim, părând să respecte ceea ce am numit un cod etic al creierului. Cu atât mai mult, într-o lume atât de agitată, de neliniștită, cu o mare diversitate economică, socială, politică, etnică, psihologică și, mai ales, religioasă este nevoie stringentă de respectarea în gândire și comportament a unor valori etice, morale. Sintetizând la maximum această idee, o putem exprima într-o sintagmă simplă: să facem în viață doar ceea ce este bine, nouă și tuturor celorlalți. Acesta este sfatul impus de întreaga experiență și înțelepciune acumulate de omenire. Privind din perspectivă științifică, lumea nu are niciun viitor dacă nu renunță la gândirea negativă la ură, la violență și minciună. Toate acestea sunt împotriva sănătății, a bucuriei de a fi. O societate construită pe ură și minciună se va prăbuși în propria sa nimicnicie.”

      Alice Năstase Buciuta 1 septembrie 2019 21:20 Răspunde
      • Exact acest pasaj (împreună cu alte câteva idei) l-am dat spre citire și copiilor mei (elevi de gimnaziu), apoi l-am dezbătut împreună (facem asta deseori). Cred că lucruri de acest gen, actuale și atât de importante pentru relațiile umane, ar trebui să fie discutate și la școală.
        În ceea ce privește editorialul „Nu mai știu să iubesc”, eu cred că nu-i adevărat, că știi; eu cred că iubești așa cum simți, profund și adevărat. Iubirea părinților pentru copii nu este o povară pentru ei (ideea aceasta apare la norvegieni sau alți nordici, am citit despre o mamă româncă, doctor, căreia statul i-a luat copiii pentru că „îi iubea prea mult”- unde vom ajunge?!), din contră, le va fi sprijin în viață când vor fi liberi și independenți, pentru că e normal să plece la un moment dat. Eu iubesc așa cum simt. Trec prin filtrul propriu, al minții mele și al sufletului meu, ceea ce citesc/aud/văd și iau doar ce mi se potrivește, ce ne face bine mie și celor dragi.
        Te îmbrățișez din suflet! Mulțumesc pentru tot frumosul pe care ni-l dăruiești!

        Violeta 1 septembrie 2019 23:11
  • Pingback: Nu uităm nimic | Femei de 10

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title