Cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat până acum

În vremurile astea tulburi, în care oamenii fac mai mult bilanțuri ale încercărilor grele – iar propriile mele lecții  de viață mă obligă să-mi depășesc limite de care n-aș fi vrut nici măcar să mă apropii – mă simt, totuși, cu mult mai bine, mai puternică, mai curajoasă atunci când trec în revistă marile mele descoperiri și nu – micile? marile?…- multele mele neizbânzi.

Când privesc în urmă, există câteva trepte urcătoare fără de care n-aș fi descoperit nici a mia parte din frumusețea vieții și mă bucur să le împărtășesc mereu celor care caută ingrediente pentru fericire și pentru supraviețuire, deopotrivă.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat până acum este că am devenit mamă, deși, așa cum spun întotdeauna, nu consider maternitatea definitorie pentru feminitate – sau nu mai definitorie decât e paternitatea pentru masculinitate. Pentru mine, însă, a fost cea mai bună scurtătură către fericirea găsită aproape vrând-nevrând, în contextul în care am știut sigur că nu vreau să le dau copiilor mei o ștafetă a nefericirii. Venirea lor pe lume m-a obligat să mă înalț spre lumină și spre bucurie – și uneori mă gândesc că dacă ar fi trebuit s-o fac doar pentru mine, mi-ar fi fost mai greu, fiindcă sunt leneșă în tot ceea ce ține de căutarea fericirii.

Un alt lucru fabulos, care mi-a schimbat enorm viața înspre bine, a fost nu o achiziție, ci o renunțare. Când m-am lăsat de fumat, parcă am renăscut. Fumam două pachete de țigări pe zi și mi se părea că tot nu am țigări de ajuns. Când m-am lăsat, mi-am redobândit nu doar controlul asupra bugetului meu risipit într-un viciu păgubos, ci și suflul, puterea de a urca etajele fără să gâfâi, culoarea rozalie a degetelor de la mâna dreaptă și, de ce să nu recunosc, parfumul meu de trandafiri și bujori, care se îmbâcsea mereu în duhoarea de nicotină.

O schimbare enormă, definitorie și iremediabilă se datorează întâlnirii mele cu spiritualitatea. Am spus, ca într-o mantră, „lăsați maeștrii să vină la mine”, iar maeștrii au venit rând pe rând și m-au invitat la cursuri și workshopuri miraculoase în care am învățat cum să mă reconectez, prin credință, cu soarele dinăuntrul pământului, cu miezul de aur al universului și cu bucata nemuritoare din sufletul meu trecător prin mai multe vieți. Și am învățat să respir conștient, vindecător – și, apropo, săptămâna viitoare vine Dan Brulé, cel mai mare maestru al respirației, în România.

În anii din urmă, am crescut pe dinăuntru cât în toate deceniile de mai înainte și știu că de aici nu mai există drum înapoi către necredință. Acum știu că suntem făpturi divine. Și că trupul nostru este un templu. Este sau ar trebui să fie…  În cazul meu nu prea mai era, de aceea, cea mai recentă și neașteptată întâlnire a mea, ale cărei rezultate recunosc că m-au luat prin surprindere înainte de toate pe mine însămi, este întâlnirea cu sportul. Eu, cea mai împiedicată, mai imobilă și mai sedentară făptură din lume, campioana celui mai mic număr de pași făcuți într-o zi –  aplicația de pe telefon mai avea puțin și mă întreba dacă am sau nu am picioare – am ajuns după doar câteva săptămâni de sport intensiv să fiu nu doar mai agilă, mai sprintenă, ci și cu mult mai senină, mai odihnită, mai relaxată și, paradoxal, mai tânără (căci vârsta metabolică mi-a scăzut cu peste un deceniu și sunt, în actele metabolice și celulare, o doamnă de treizeci și ceva de ani!) și, iremediabil, îndrăgostită de sport.

Templul meu cu mâini și picioare se cam îngrășase, era ponosit și avea mare nevoie de o renovare. Așa că într-un zvâcnet de speranță și nebunie, deopotrivă, am intrat în programul 6 Weeks Challenge de la Bodyshape Transformation Center, angajându-mă să merg de trei ori pe săptămână la sală, să țin un jurnal alimentar și să respect sfaturile antrenorilor în tot ceea ce privește nutriția, mișcarea și odihna – antrenori care sunt nu doar foarte frumoși, ci și incredibil de bine pregătiți. Deși nu mai făcusem sport deloc de ani și ani de zile, sistemul de exerciții din antrenamente, foarte eficiente, alerte și ușor de înțeles și practicat chiar și de către cineva fără pic de condiție fizică așa cum eram eu, m-au făcut să îmi reintru în formă după doar câteva ședințe și să aștept trepidând de bucurie zilele de sport. Acum am început să exersez câteva minute pe zi și acasă, să merg mult mai mult pe jos și să mă minunez, privindu-mă în oglindă, de cât de puțini centimetri în minus e nevoie ca să mă simt iar frumoasă și bine în pielea mea. Îmi notez tot ceea ce mănânc, după seminariile la care am asistat și-am luat notițe am scăpat de mâncatul emoțional și mi-am regăsit la Bodyshape Transformation Center nu doar o formă mai zveltă, nu doar o bună parte din mobilitatea pierdută, ci și cu mai mult respect față de mine însămi. Sunt mândră că pot face ceva numai pentru mine. Cresc în propriii mei ochi, în timp ce scad încet și sigur în ochiul din ecranul cântarului. Să petrec trei ore pe săptămână evadată dintre muncile obișnuite, să fac ceva ce-mi aduce bine, sănătate și enormă bucurie e cea mai eficientă formă de a mă extrage din caruselul sacrificiului pentru ceilalți pe care îl practicam aproape zi de zi.

Există un timp terestru și un timp cosmic. Există un timp pe care-l dedicăm altora și un timp pe care ni-l dăruim nouă. Există timp pierdut și timp câștigat. Și cred că acesta este tot unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat în viață, dincolo de copii, de meditație, de credință, de sport: să înțeleg că e nevoie să amestecăm toate soiurile de timp și să facem din ele o galaxie care să-și măsoare secundele după bătăile inimii noastre. Fiindcă nu putem face bine altora, dacă noi nu suntem bine cu noi. Și nu-i putem iubi pe alții, dacă nu ne iubim și nu ne îngrijim pe noi, înainte de toate. Cred. Știu. Iubesc. Exersez.