Un frate mai bun, altul mai rău?

Am visat acum ceva vreme că părinţii mei îi cumpărau un palton frumos surorii mele mai mari şi că eu sufeream. Aveam amândouă vârsta de azi şi chipul de azi, dar, în vis, sora mea avea un palton superb – şi eu o invidie de toată splendoarea.

Am plecat de aproape 30 de ani de acasă şi tot cam de atunci nu cred să-mi mai fi cumpărat părinţii îmbrăcămintea. Nici surorii mele. Acum avem vieţile noastre separate, cariere, copii, bărbaţi şi bugete proprii pentru haine. Mama ne mai cumpără, aşa, de drag, câte-un brizbiz, aşa cum şi noi îi cumpărăm ei, tot de drag. Aşa că, visul mi s-a părut de o mie de ori ciudat, de aceea l-am și reținut.

În ultima vreme, oamenii nici nu mai poartă paltoane. În schimb, pe vremea copilăriei mele, ştiam clar că trebuie să ai pardesiu pentru toamnă şi primăvară, şi palton pentru iarnă, fiindcă iernile din copilărie aveau nămeţi cât omul şi opreau circulaţia maşinilor în toată ţara. Şi mai ştiam şi că, în multe familii, se practica acelaşi ritual: fraţii mai mici purtau hainele rămase de la fraţii mai mari. Mai mult ca sigur că prea multe paltoane noi n-am avut. Erau cele mai scumpe dintre hainele de copil şi-atunci aproape întotdeauna le-am moştenit pe cele purtate înainte de sora mai mare. Sigur că ea nu avea nicio vină. Aşa erau vremurile. Dar am înţeles, încă o dată, când m-am trezit buimacă din vis, cât de însemnaţi sunt anii dintâi pentru copiii noştri şi cum putem, cu o neglijenţă, cu o  mişcare grăbită, să-i facem pe unii încrezători şi puternici, pe alţii nesiguri şi ezitanţi. Şi cum nu ni se vindecă traumele copilăriei nici până la vârstele mature. Le ţinem sub control consecinţele, dar, din când în când, măcar în vis, câte-un puseu otrăvit ne amărăşte speranţele.

Sinceră să fiu, nu cunosc nicio familie în care fraţii să nu fi suferit că unul a fost mai lăudat decât altul, că unul a primit mai mult decât altul, că unul a fost nevoit să lupte mai mult decât altul. Facem adesea diferenţe grave între copii. Pe unul îl dăm de o mie de ori drept exemplu de cuminţenie – fiindcă e într-adevăr cuminte!- dar celălalt pricepe că, orice s-ar întâmpla, el va fi oaia neagră a neamului. Şi-şi asumă rolul ăsta şi se învaţă să trăiască cu el. Timp în care dezvoltă şi-un dispreţ subversiv pentru cuminţenia celui bun. Pe altul, fiindcă se arată întotdeauna mai slab şi mai miorlăit, îl ocrotim cu prioritate. Pe copiii mai înţelepţi şi mai puternici îi oropsim cerându-le să cedeze mereu în faţa fraţilor mai mici, sau mai neputincioşi, sau mai lacomi, sau să le preia ei sarcinile, sau să dea jucăria mai frumoasă celor care au început să plângă primii…

Îmi place să cred că eu mă lupt curajos cu greșelile pe care sunt tentată să le fac atunci când îmi împart atenția, timpul, grija sau iubirea între cei trei copii. Că studiez, citesc și sunt vigilentă, învățând mereu cum să fiu o mamă mai bună…  Mi-am învins și neintelesurile propriei copilării, iar acum pot să mă gândesc la părinții mei fără să mai judec vreo greșeală. I-am iertat profund pentru stângăciile lor faţă de mine, şi, la rându-mi, mi-am cerut iertare din tot sufletul, şi m-am străduit să mă revansez faţă de ei şi să fiu mai bună. (Când îţi ceri iertare, dacă o faci din tot sufletul, trebuie să oferi şi o recompensă pentru suferinţa pricinuită, altfel totul rămâne la nivel de vorbe în vânt… Dar asta e o altă poveste.) Dar, numai din când în când, în vis sau în stări de tristeţe sau însingurare, îmi vin din urmă amărăciuni pe care nu le voi vindeca niciodată. Şi numai în câte-o dimineaţă, mă trezesc tot fetiţa speriată de acum o viaţă, complexată de hainele vechi, strivită de neputinţa de-a râde la fel de uşor ca şi ceilalţi, oropsită de hotărârea de-a trece neobservată printr-o viaţă în care ar fi vrut să fie în centrul atenţiei, dar îi lipsesc și farmecul, și curajul…