Uneori trebuie să alegem

Nu putem avea totul, deși așa ne-am dori. Uneori trebuie să alegem.

Îmi spun asta mereu pentru că este, cred, lecția cea mai importantă pe care o am de învățat acum. Mai întâi m-am perpelit câțiva ani până când mi-am făcut curajul să plec pentru o vreme din țară, pentru că nu puteam alege schimbarea. Cum să renunț la casa mea, la trandafirii din curte, la pisică, la salcie, la gresia în alb și negru, la bibliotecile pline de cărți și la toate tabieturile mele – inclusiv cele ale văicărelii legate de cât de greu e să rămâi și cât de profitabil să pleci?… Apoi am reușit să mă smulg, până la urmă – numai eu știu de ce și cât de greu – și mi-am promis că o să fac cumva să iau tot ce-mi e de neapărată trebuință. Adică optimismul, speranța și credința. Și pe Oreo motanul, desigur. Și niște bilete bune și multe de avion, de dus și de-ntors cât mai des.

Am găsit astăzi pe facebook fotografia de acum doi ani de la Festivalul Enescu și am izbucnit în plâns. Dincolo de dependențele mele materiale, de acasă, pe care le-am vindecat cu mai multă ușurință decât aș fi crezut, am înțeles că, totuși, cele mai importante lucruri pe care le aveam în România și-mi umpleau inima de bucurie nu le-am putut înlocui așa de ușor cum aș fi vrut. Festivalul Enescu e unul dintre cele mai de preț daruri pe care mi le-a făcut – mie și zecilor de mii de alți spectatori – țara noastră. Un răgaz de frumusețe fără limite, în care să alerg ca beată de bucurie între Sala Palatului, Ateneu și Sala Radio, un timp măsurat în armonii celeste și nu în minute sau ore.

Trebuia să mă întorc în țară pentru măcar o săptămână în care să ajung la Festivalul Enescu, dar, pur și simplu, nu s-a mai putut. Restricțiile și complicațiile pandemiei s-au pus de-a curmezișul și a trebuit azi să accept, uitându-mă la poza mea de acum doi ani și plângând, că nu mă pot întoarce și va trebui să sar peste ediția de anul acesta – pe care o urmăresc online cu o atenție și o frenezie care-mi scurtcircuitează fibrele optice ale dorului.

Și am mai avut un reper de frumusețe și de valoare în viața mea. Școala Izei, școala Step by Step, un fel de refugiu al siguranței și al credinței că fata mea cea mică, în anii cei mai prețioși ai formării ei, e pe mâini bune. Și culmea este că, deși toate ne-au mers ușor după mutarea la Londra, iar eu m-am bucurat enorm de noul meu început jurnalistic la Romanian Radio London, de adaptarea norocoasă și ușoară a lui Oreo și de trandafirii splendizi și parfumați din grădina comună din spatele casei, singurul lucru care nu s-a rezolvat, încă, este școala Izei. Victor a început deja clasa a douăsprezecea (și o va face și pe a treisprezecea de liceu, anul următor), dar pentru Iza nu am găsit încă un loc în școală, deși învățământul e obligatoriu și, în termen de maxim șase săptămâni, se pare că trebuie să se găsească o soluție. Nu sunt îngrijorată, pentru că știu că se va rezolva și asta, cumva. Sunt doar uimită în fața revelației: cele mai de preț lucruri nu se lasă ușor înlocuite. Știm doar că nu ne putem găsi ușor alți prieteni sau că părinții sunt, pur și simplu, de neînlocuit. Nici lucrurile pe care le-am iubit mult, o școală bună, un festival înălțător, o stradă cu tei, nu pot fi scoase ușor dintre alegerile și dorurile noastre. Și poate că acestă poticneală a destinului e doar un semn de valoare, o reverență a vieții în fața însemnătății lor, o plecăciune ca un rămas-bun mai prelungit.

Nu le poți avea pe toate, nu poți fi în două locuri în același timp, nu poți călători și înainte și înapoi. Ceva se pierde mereu atunci când câștigi. Învăț și eu să aleg și mulțumesc deopotrivă și pentru lecțiile ușoare, și pentru cele grele. Cred că aventura asta se numește, pur și simplu, viață, iar a merge înainte e cel mai mare privilegiu, pentru care ar trebui să fim mereu recunoscători.

E greu. E frumos. E greu.