fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Primul munte, ultima rană

de

Până acum câteva zile, nu urcasem niciodată un munte. Nici nu-mi imaginam că voi mai reuși cândva. Trecusem experiența asta pe lista cu lucruri pentru care s-a făcut prea târziu. Rarele, puținele mele încercări de a străbate cărări urcătoare mi-au scrijelit și pe genunchi, și pe suflet, o colecție impresionantă de zgârieturi, de frustrări și de renunțări dincolo de care nicio apropiere a mea de reliefurile semețe nu mai părea posibilă.

  • (Am opt sau nouă ani și urc cu bunicii și cu sora mea pe Muntele Roșu, lângă Cheia. Îmi alunecă sandalele pe o pantă pe care, cu ochii de atunci, o văd absolut imposibil de urcat, iar bunica mea urlă la mine de undeva de deasupra. Nu-mi amintesc cum au urcat toți și de ce doar eu am rămas în urmă. Oricum, ideea că mă va ajuta cineva e exclusă. Mă depășesc, rând pe rând, oameni sprinteni, doar eu am rămas atârnată pe o cărare prăfoasă și înclinată la 80 de grade, paralizată de neputință și cu un nod în gât. Dar nu plâng, doar asta ar mai lipsi ca să fac desăvârșit ridicolul situației.
  • Am 12 sau 13 ani și urc cu colegii de școală pe o pantă înzăpezită într-o excursie la munte. Alunec îngrozitor cu cizmulițele de oraș, cu talpă subțire, purtate cu o iarnă înainte și de sora mai mare, și, pur și simplu, nu reușesc să țin pașii cu ceilalți. Însoțitoarea grupului îmi spune, cu glas tare, pe care eu îl aud multiplicat în toate ecourile stâncilor din jur, că sunt o împiedicată și că, altădată, să nu mai vin în excursii dacă nu sunt în stare nici să mă țin pe picioare.
  • Am 40 de ani și urc pe o cărare prin pădure cu un grup de amici. Am, ca de obicei, o ținută improvizată și o pereche de pantofi sport atât de vechi – i-am găsit în dulap, luați cu vreo 10 ani în urmă și nefolosiți, căci nu fac sport deloc, fiindcă nu am făcut niciodată, dar și fiindcă am trei copii și trei joburi – încât după vreun kilometru li se desprind tălpile și rămân desculță. Mă întorc încet, pas cu pas, cu picioarele goale, până la mașină, iar pe drumul de întoarcere mă prinde ploaia. Alternez rugăciunea „Doamne, ajută-mă să ajung mai repede!” cu întrebarea „De ce, de ce, de ce nu m-am ținut de promisiunea că nu voi reveni niciodată pe drumuri de munte când știu că nu voi fi în veci în stare să duc un astfel de parcurs până la capăt?!”)

Prin ce minune am urcat, de data asta, până în vârf de munte sfânt?! Prin ce vrajă mi-am depășit mai întâi fricile și apoi neputințele și umilințele, cât să-mi găsesc putere, curaj, voință, energie și iubire de ajuns pentru o asemenea încercare?! Nu există un răspuns anume sau, oricum, nu un răspuns simplu.

În tabăra de theta healing coordonată de Dorin Roman totul devine posibil. Meditațiile noastre înalță gândul până în slava cerului, gândul obligă trupul să-l urmeze dacă nu până în slăvi, măcar până la altitudini îndrăznețe. În plus, niciun drum nu e o simplă plimbare. Probabil că nu mi-aș găsi nici voință, nici putere pentru o excursie oarecare, oricât de splendid m-ar ispiti peisajele înălțimilor. Drumurile pe care mergem duc spre sanctuare în care ne conectăm cu energiile marilor inițiați daci care le-au întemeiat. Cărările au ca liman temple ale aerului, citadele ale luminii, altare ale credinței infinite. Iar, la final, popasul înseamnă nu doar odihna, ci bucuria, onoarea, uluirea de a primi daruri inestimabile ale inițierii și ale regăsirii de sine.

Am urcat primul meu munte. Am ajuns pe Vârful Godeanu din Masivul Șureanu – muntele sacru al dacilor. Singurul vârf vizibil de pe culmile tuturor cetăților dacice aflate de jur împrejur. Reperul, releul conexiunii spirituale, epicentrul credinței și al măreției civilizației dacice, muntele la poalele căruia se află cele mai multe sanctuare. Primul munte pe care l-am urcat într-o viață, de mână cu fiul meu, ajutată de soțul meu, sprijinită de o mie de îngeri cărora nu le-a părut rău să mă ajute și având în preajmă aproape 50 de oameni buni, pe care îi iubeam din alte vieți…

Cu fiecare pas am vindecat o amintire rea din trecut. Cu fiecare metru mai spre înalt am închis o rană deschisă demult. Cu fiecare răsuflare a bucuriei am înțeles că Dumnezeu e infinit în frumusețea, generozitatea și bunătatea Sa și ne va da, chiar și mai târziu, tot ceea ce ne e de folos ca să ne găsim drumul și să ne împlinim menirea.

În tabăra de theta healing organizată de maestrul meu Dorin Roman, am urcat un munte.

Am escaladat o mie de vechi neputințe.

Am primit un milion de daruri.

Am avut un infinit de revelații în meditații.

Nu știu cui să mulțumesc mai întâi. Și-atunci înalț spre cer o rugăciune de bucurie și de recunoștință. Am trăit s-o fac și pe asta, iar acum… Către ce alt munte vrăjit să pornesc îndată?

P.S. E drept că, dincolo de sprijinul energetic oferit de grup și de maeștri, pentru prima dată în viață, am avut bocanci noi special pentru munte, luați anume de la Decathlon, toiag de Gandalf, doi bărbați puternici și iubitori de ajutor, pe Victor și pe Paul și, în pliculețul salvator, băutura naturală energizantă Taka pe care o ador și o promovez, și care, mai ales așa, amestecată cu apă de izvor și lumină albă a rugăciunii, mă ajută să am energie vie și să fiu, la 50 de ani, mai frumoasă și mai curajoasă decât am fost în toți anii mei de mai înainte.

Fotografii de Paul Buciuta

 

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Felicitări! Mă bucur pentru voi.

    Violeta 13 august 2020 20:12 Răspunde
  • Felicitări! O experiență de neuitat! Sigur te așteaptă alte vârfuri de munți vrăjiți…

    Andreea 13 august 2020 21:35 Răspunde
  • Felicitări Alice, ești o învingătoare! 💖

    Dorin Roman 13 august 2020 23:48 Răspunde
  • Felicitari,Alice!

    Muza 14 august 2020 20:45 Răspunde
  • Ai urcat un munte sau ai coborat o vale, sunt incercari care ne descopera cunoasterea propriei persoane, limitele, dar mai presus de toate ne fac sa iubim cu recunostiinta viata.

    mona 18 august 2020 9:21 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title