Am folosit ani de-a rândul expresia latină Ubi bene, ibi patria învățată în anii de liceu, ca pe o formulă magică a eliberării de convenții sau chiar ca pe o răzvrătire împotriva oricărui soi de patriotism. De altfel, cu tot dorul așteptării americanilor intrat în oase și în gene, cu tot jindul românesc cu care am privit decenii de-a rândul către Occident, m-am visat mereu mai mult americancă sau britanică decât româncă.
După ce am descoperit spiritualitatea și mi s-a confirmat bănuiala că noi, pământenii, nu suntem singuri în univers – oh, într-adevăr, ce risipă de spațiu ar fi fost să existăm doar noi prin imensitatea galaxiilor! – mi-am spus că așa cum locuitorii altor planete sunt venusieni, marțieni, plutonieni și că gardienii galaxiei apără lumi întregi laolaltă, așa trebuie să trăim și noi, ca cetățeni ai planetei și ai lumii, ca pământeni, și nu ca români, englezi, chinezi…
„Sunt pământeancă și patria mea e acolo unde mi-e iubirea”, mi-am spus, gata să-mi urmez inima prin alte țări, convinsă că o pot înrădăcina în orice fel de sol continental sau insular al Terrei.
Dar în vara aceasta, după ce ani la rând refuzasem orice ocazie de-a merge în Munții Orăștiei, la cetățile dacice păstrate în toată splendoarea energiei lor unice, am descoperit că există, totuși, pentru fiecare dintre noi, un loc sfânt pe care îl putem numi acasă. Și că inima noastră, dragostea noastră va fi, înainte de toate, acolo.
În cea mai uimitoare și transformatoare vară a vieții mele – da, vara pandemiei care, teoretic, ne-a încremenit în proiectele noastre, dar, de fapt, ne-a urcat în evoluția sufletului mai sus decât ne-am fi putut imagina vreodată! – am ajuns în tabăra de theta healing a maestrului meu Dorin Roman și am mers în toate locurile în care cu siguranță am mai trăit și altădată. Sunt convinsă că a contat faptul că nu am mers oricum, ca o turistă plictisită, așa cum, poate, aș fi mers acum câțiva ani, ci cu sufletul scăldat în lumină, deschis spre cunoașterea întregului univers, gata să primească, în meditația theta, darurile divinității. Dar însuși faptul că am ajuns acolo poate să fi fost de ajuns ca eu să știu fără îndoială că acolo e familia mea, acolo e casa mea, acolo sunt părinții, frații, copiii mei și că între siluetele de piatră și de lemn ale sanctuarului rotund își caută locul și silueta sufletului meu.
Ubi amo, ibi patria – rescriu dictonul latin cu înțelesurile de azi. Unde mi-e dragostea îmi este și patria, dar știu astăzi, în plus, că nicio iubire trăită în întruparea mea pământeană n-o va întrece în măreție pe aceea simțită în locul de acasă, de care mă leagă nu o singură chemare, ci o mie de legături de sânge, de suflet, de curaj, de unicitate, de demnitate.
Spun azi La mulți ani țării mele eterice și pline de vibrația iubirii; munților sfinți în care s-a păstrat pentru eternitate curajul sufletului dac; pietrelor de la Sarmizegetusa Regia pe care le-am sărutat, în rugăciune, ca pe niște icoane ale adevărului; frunzelor din codru, care și-au schimbat culorile sub privirea mea uimită și îndrăgostită; drumurilor de munte care mi-au îngăduit să le străbat până pe piscuri ale înălțimii și ale credinței în Dumnezeu; peșterilor vrăjite care m-au primit în adăpostul lor de întuneric și mi-au dat voie să le ascult simfoniile celeste; corăbiilor plecate pe marea noastră cea neagră cu pânzele umflate de dor; apelor lângă care m-am odihnit privind luciul lor preschimbat de strălucirea soarelui în solzi de aur ai tuturor dorințelor împlinite; maeștrilor și profesorilor de suflet care mi-au ieșit în cale ca să mă ajute să înțeleg că există o noimă în faptul că ne-am născut aici, o misiune, o legătură eternă care, oriunde aș fi în univers, nu se va risipi niciodată.
Țara mea e acolo unde îmi e inima. Iar inima mea e acasă, locul binecuvântat în care, în zile alese precum cea de azi, e mare sărbătoare!
La mulți ani, țara mea, la mulți ani, prietenii mei, la mulți ani, iubirile mele!
