Pe măsură ce trece timpul, am parte de revelații care contrazic tot ce am știut și tot ce am făcut până acum.
Multă vreme m-am împotrivit amarnic ideii de iubire de sine. Crescută în spiritul sacrificiului atât de ridicat în slăvi în neamul de femei din care mă trag – femei care au renunțat la slujbe îndrăgite sau la școli pentru a se dedica exclusiv treburilor casnice sau susținerii soțului în ascensiunea lui – mi s-a părut că nu există dovadă mai mare de egoism decât să te iubești pe tine și să-ți prețuiești viața într-atât, încât să ai grijă să îți împlinești propriile dorințe. Am preluat din familie o jignire șfichiuitoare pentru cei care păreau prea preocupați de binele, sănătatea, tihna, bucuria lor de viață și am spus și eu, de mai multe ori, cu un zâmbet disprețuitor: „Oh, vei trăi o sută de ani!”.
În meditație și-n rugăciune, în drumul meu de căutătoare a luminii, mi-am spus de mai multe ori că scopul meu e să aduc pacea și frumusețea în lume și voia lui Dumnezeu în univers. Am făcut-o, bănuiesc, tot din zvâcnetele orgoliului, care nu se mulțumea cu o misiune simplă, domestică sau locală, ci voia certificări cosmice. Însă mi-a luat ceva până să pricep că nu voi putea face nimic din toate astea până nu aduc mai întâi în mine însămi pacea și frumusețea și nu mă las, onest, definitiv, în voia Domnului. Care – între noi, freak-controllerii, fie vorba – aduce rezolvări mai de soi decât izbutim noi să extragem din jobenul adânc al strădaniilor noastre întortocheate. Și deși m-a tentat la început să cred că doar retrăgându-mă departe de lume, în vreo chilie fără confort sau vreun colț de coclaur fără internet, voi putea purcede la exercițiul remodelării interioare neprefăcute, cum făceau odinioară sihaștrii credincioși, am început să bănuiesc că, până la urmă, poate că am căpătat viața pe care o am tocmai ca să îmi găsesc pacea, liniștea, încrederea în divinitate trăind printre oameni și având de dus la bun sfârșit, în același timp, tot felul de aventuri lumești. Astăzi cred că, da, adevărata mea ispravă ar fi să dăruiesc mai departe pace, lumină, frumusețe, credință pe pământ, pornind de aici, din epicentrul agitației cetățenești în care activez. Însă până atunci mai am câte ceva important de făcut.
Așa cum în meditație le spun gândurilor că mă voi întoarce la ele mai târziu, tot așa am spus deciziei mele de a schimba lumea că voi reveni la înfăptuirea ei puțin mai încolo, când voi fi mai pregătită…
Când eram mică, tata se juca cu mine și cu sora mea, invitându-ne să ne lăsăm în cădere pe spate, fără să privim înapoi, știind că el ne va prinde negreșit. De fapt, doar încerca să se joace, pentru că eu n-am reușit niciodată să duc gestul până la capăt. Pur și simplu, mi-a fost imposibil. Nici mai târziu, vreodată, în viață, n-am reușit să îmi găsesc curajul să-mi dau drumul pe spate, oricine ar fi stat acolo să mă prindă, tata, iubitul, prietena mea sau altcineva apropiat. Nici când covorul de dedesubt era pufos și moale, nici când joaca avea loc într-o sală plină de cursanți adulți a căror privire mă măsura și mă rușina – căci e un exercițiu pe care l-am regăsit peste ani în cursurile de dezvoltare personală la care m-am dus din ce în ce mai des- , nici măcar atunci când cel din spatele meu mă iubea și simțeam asta din tot sufletul. Niciodată.
Refac acum la nivel abstract exercițiul neizbutit o viață și mă las să cad în lumina și strălucirea divinității, fără niciun control. Facă-se voia Ta, spun doar în gând, și îngădui căderii să înceapă. Și, culmea, cu cât cad mai adânc, cu atât mă înalț mai mult și mai mult. Pentru că așa funcționează lucrurile în universul paralel, acela etern în care nu există nici spațiu, nici timp, nici prăbușire, nici frică.
Acum știu că, după ce voi fi exersat îndeajuns de mult pentru mine, voi putea duce misiunea încrederii mai departe, și către semenii mei, așa cum și iubirea o aduc mai întâi în mine și apoi în alții. Și pacea, în sufletul meu, și apoi pe pământ. Și frumusețea, și iertarea, și bucuria… Mai întâi le cresc în mine și apoi le dau mai departe, ca pe niște lecții către cei apropiați, cei din casa mea, de pe strada mea, de pe pagina mea, din țara mea și până unde o fi să fie – nu contează. De undeva trebuie început, iar aria de acoperire se calculează doar dinăuntrul unei matematici a inimii lipsite de orgolii și se lasă, pe de-a-ntregul, în voia divinității.
Beneficiul într-un asemenea mod de a înțelege lumea și de a sluji lumina e nu doar că faci ceea ce-ți place, ceea ce e bine și ceea ce-ți aduce împlinire, ci, în plus, vei trăi, în sănătate și în bucurie de viață, o sută de ani, ba chiar mai mult decât atat. Și fără ca asta să fie o rușine, ci, dimpotrivă, o mare izbândă a minunii că ești, a întâmplării că, în sfârșit, ai înțeles… Oh, da! Vei trăi o sută de ani!
