fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Munții mei. Peșterile mele. Iubirile mele

de

Există întâmplări simple care îți pot schimba iremediabil drumul vieții. Gesturi banale care să se așeze în crucea destinului tău și să răstoarne felul în care văzuseși lumea, universul, divinitatea, misiunea ta pe pământ.

Poți să îmbrățișezi un copac și să afli că dincolo de clipa sfântă de odihnă a obrazului tău pe scoarța lui severă vei pricepe cu totul altfel legăturile cu natura și cu Dumnezeu. Poți să urci un munte și să simți, pentru prima dată, că cerul cu toți îngerii lui nu e atât de departe pe cât crezuseși cândva. Să mângâi o piatră și piatra să-ți vorbească despre eternitatea iubirii. Să cobori într-o peșteră și să reauzi muzica ce a slăvit măreția vieții de-a lungul tuturor existențelor tale trecute, în armonii complexe și imposibil de imaginat cu puterea gândului, dar firești în necuprinsul sufletului.

Există anotimpuri ale marilor transformări, așezate în calendare uluite de atâta noroc, pentru că nu, nu le-au așteptat. Miracolele se produc, oricum, în afara timpului.

Un astfel de anotimp a fost vara mea. Vara în care, în tabăra de theta healing organizată de Maestrul meu, Călăuza noastră, Dorin Roman, am urcat un munte și am escaladat o mie de frici. (Am povestit o frântură din experiența de la începutul lunii august în articolul Primul munte, ultima rană.) Și apoi, pentru că un gest de curaj nu rămâne niciodată fără urmări și descătușează alte zvâcnete spre libertate, m-am încumetat să merg încă o dată în Apuseni, într-un șir de expediții ale spiritualității alături de colegii mei din echipa de lucrători în lumină, strânsă, probabil de veacuri, în jurul aceluiași maestru care ne călăuzește și azi.

În ultimele zile din august, m-am întors în Munții Apuseni ca și cum m-aș fi întors acasă. Avându-l alături pe fiul meu, Victor, și lumina divină desupra creștetului amândurora. Și am trăit din nou experiențe mai presus de puterea gândului de a le cuprinde sau de a le traduce în noime pământești, dar pe care inima le-a primit însetată, iar sufletul meu, sufletul meu strălucind de lumină, de iubire, de noroc, de divinitate, le-a așezat în nemurirea sa.

Cât de greu mi-a fost să străbat drumurile până la capăt? Mai greu decât îmi imaginasem când am pornit.

Până la Peștera Șura Boghii am coborât o nesfârșită vale abruptă, prăvălită printre copaci cu rădăcini răsucite, unde pietrele se desprindeau, uneori, sub pașii noștri. Pot să cobor?, l-am întrebat pe Dorin din priviri și el mi-a făcut semn că da, și atunci am crezut, am știut că pot. Și așa a fost.

În Peștera Șura Boghii am văzut maeștrii înălțați, deși aveam ochii închiși.

Până la altarul din Peștera Cetățile Rădesei, am coborât pe lanțuri, pe stânci verticale. O să reușesc să mă țin cu mâinile mele fragile, o să am curaj să alunec în jos și, apoi, să urc la loc?, am întrebat-o, probabil fără cuvinte, pe Adriana, supraveghetoarea angelică a grupului nostru. Și ea m-a îmbrățișat și mi-a spus că da. Și atunci am crezut, am știut.

În Peștera Cetățile Rădesei am primit, mai vii ca oricând, sensurile conceptelor de demnitate, mândrie, libertate, onoare, curaj, eternitate.

Până la intrarea de sus, din munte, a Peșterii Cetățile Ponorului, am avut de străbătut un traseu pe care încercasem să mai merg cândva, altădată, fără să reușesc. Cărări înguste, împiedicate de stânci și înghesuite în coaste colțuroase de munte, pante vertiginoase, scări subțiri de metal, până la care te cațeri pe stânci mai înalte ca tine, pereți pe lângă care treci ținându-te de lanțuri. Traseul cu cel mai mare nivel de dificultate de care eu m-am apropiat vreodată. O să pot merge până la capăt, fără să cad, fără să mă rănesc, fără să-i încurc pe cei de alături, fără să mor de rușine că nu reușesc ceea ce alții pot? Da, vei putea – mi-au spus toți cei din jur. Pentru că atunci când Dumnezeu te întoarce acasă printre ai tăi, oameni care formează împreună cu tine, așa cum spune Dorin cu glasul lui nobil, „o singură lumină, o singură inimă”, ei recunosc în tine ceea ce tu nu mai ai demult puterea să recunoști. Dacă ne-am vedea cum ne văd ei, companionii demnității noastre eterne, am fi și-n întruparea asta mai curajoși și mult, mult mai frumoși.

Și atunci am mers înainte, sprijinită de mâna bună, puternică și generoasă a lui Adrian, asigurată adesea de brațul sau de zâmbetul încurajator al Maestrului Dorin Roman care nu lasă niciodată pe nimeni în urmă, încurajată de cuvintele tuturor celor care străbăteau același drum inițiatic ca și mine, doar că ei o făceau cu pas mai antrenat și mai sigur. Eu am fost mereu ultima din șir, însă nimeni nu mi-a zis, vreodată, „hai mai repede” sau, cum am auzit de atâtea ori în astfel de contexte, „ar fi fost mai bine să nu vii”. Am primit doar încurajări și laude, numai felicitări. Numai bucurie și dragoste.

În Peștera Cetățile Ponorului am auzit corurile de îngeri cântând și mi-am amintit că suntem nemuritori.

Mi-am văzut apoi chipul în fotografii și mi-am dat seama că fericirea, la fel ca dragostea, sunt imposibil de ascuns. Mi-am văzut în ochi sufletul împlinit nu doar de întoarcerea acasă, acolo unde mi-am lăsat, în urmă cu aproape 2000 de ani, marile iubiri, ci și de întoarcerea la mine însămi, cea evadată dintre frici, dintre neputințe, dintre renunțări. Și am mulțumit, fără glas, pentru felul divin în care destinul m-a adus până aici, scoțându-mi în cale oameni, îngeri, maeștri, revelații, miracole.

Mă simt aleasă și sunt atât de recunoscătoare, încât nici măcar o mie de strofe de slavă n-ar putea să-mi cuprindă dorința de a mulțumi. Poate doar o clipă de reculegere adâncă, la final de rugăciune rostită în gând și aruncată în văzduh, de unde să coboare asupra tuturor celor care m-au ajutat să ajung până aici, ca un praf de stele, ca o binecuvântare, ca o ploaie de lumină.

P.S. În cel dintâi an în care Iza, fetița mea cea mică, a ajuns la mare, uluită de splendoarea întâlnirii dintre nemărginirile pământului, și-a înfipt trainic piciorușele minuscule pe țărm și a declarat, cu glăsciorul ei fraged: „Marea mia. Plaja mia„… A și însoțit declarația de luare în stăpânire a pământurilor și a apelor cu un gest amplu, princiar, împingând cu mâna aerul dintr-o parte în alta.

Abia acum, când m-am întors din cel de-al doilea drum în Munții Apuseni al verii mele uluitoare, am înțeles cu adevărat inocența și emoția din trăirea de odinioară a puiului meu. Pentru că așa am spus și eu la despărțire: „Munții mei. Cărările mele. Stâncile, pădurile, peșterile, cascadele mele. Iubirea mea”. Și am împins aerul dintr-o parte în alta cu mâna mea mică, într-o fluturare de bun rămas, într-un gest de dragoste fără sfârșit.

 

 

 

Comentarii

  • Ți se citește fericirea pe chip! Ti-am urmărit cu atenție traseele prin Apuseni, m-am reîntors acolo prin fotografiile tale! Felicitări! Te așteaptă alți munți luminați…

    Andreea 6 septembrie 2020 15:02 Răspunde
    • Andreea, pur si simplu viata mea a luat o intorsatura divina, de aceea nu contenesc sa ma mir si sa multumesc! Si eu vad ca mi se citeste fericirea pe chip,, chiar sunt fericita! Si astept urmatorii munti… Mai am cateva rani de inchis…

      Alice Năstase Buciuta 6 septembrie 2020 21:19 Răspunde
  • Alice, ești atât de frumoasă, de luminoasă, de naturală …. Radiezi mulțumire și înmiresmezi cu tămâie de bucurie și dor bun. Iți mulțumesc pentru emoțiile vii, dătătoare de sens și viață, arzătoare veșnic în sufletul meu: divinitate, lumină, recunoștință, onoare, eternitate, rugăciune, curaj, bunătate…cât de înălțător, cât de simplu și de firesc, cât de dumnezeiesc. Cu dor și drag pentru tot și toate ce au fost și ce-or să vină, cu infinită bucurie te îmbrățișez.

    Adela 11 septembrie 2020 13:28 Răspunde
    • Adela, cu mare emotie iti intorc imbratisarea! Sunt recunoscatoare pentru intalnirea noastra sufleteasca.

      Alice Năstase Buciuta 21 septembrie 2020 17:21 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title