I love Dumbledore, I hate Umbridge

Mă recunosc în felul tolerant și bun al lui Harry Potter de a privi toți oamenii și toate viețuitoarele din jurul lui, în stilul aproape obsesiv al lui Hermione de-a învăța totul și de a-și dori să fie mereu prima din clasă, în felul demn în care Ron își poartă condiția materială modestă, neacceptând-o și nelăsând-o să-i frângă aripile.

Mi se pare, de fapt, că semăn cu mai toate personajele din Harry Potter. Sau măcar că aș vrea să semăn cu ele…

Cu doamna profesoară McGonagall, care e adesea cam înțepată, dar care se poziționează întotdeauna de partea dreptății și e loială fără ezitări școlii și lui Dumbledore, cu Lupin, cel pedepsit să devină licantrop, dar care nu lasă o asemenea întâmplare nedreaptă a sorții să-i știrbească bunătatea sufletului, cu Tonks care crede în iubire și își dedică toată energia căutării împlinirii prin dragoste, cu Hagrid cel iubitor de animale și de ciudățenii, cu Sirius cel viteaz, frumos și bun, cu doamna Weasley cea mămoasă și curajoasă…

Însă dintre toți, de departe, cel mai mult îl iubesc pe Dumbledore. Și nu pentru măreția lui și pentru faptul că este considerat cel mai puternic dintre vrăjitori, ci pentru felul în care lăcrimează discret atunci când se emoționează, pentru umorul lui subversiv, pentru felul în care nu dă doi bani pe protocol, încât ajunge să le spună elfilor de casă, pentru a-i încuraja pe drumul lor spre dezinhibare, că, dacă vor, pot să vorbească despre el ca despre un ramolit bătrân.

Așa cum, atunci când eram copilă, îmi doream să fi fost eu Olguța din La Medeleni, așa mi-aș dori acum, când sunt femeie în toată firea și am ajuns la cărțile cu Harry Potter citindu-i fetiței mele micuțe, Iza, să fiu pe de-a-ntregul un personaj dintr-o carte pe care mulți o cred carte de copii. Dar eu consider povestea în șapte volume a lui Harry Potter drept cel mai bun manual de dezvoltare personală și evoluție spirituală. Și pe Albus Dumbledore un model de urmat în viață, așa cum modele îmi sunt toți oamenii valoroși și puternici, dar care știu să se poarte prietenos și generos cu cei din jurul lor, care încă mai suferă din cauza greșelilor trecutului și se străduiesc să le îndrepte și cărora, oricât de consacrați ar fi, li se mai umezesc uneori ochii de lacrimi de recunoștință, surprinși de admirația celor din jur.

„It is our choices, Harry, that show what we truly are, far more than our abilities.

Alegerile noastre, cu mult mai mult decât abilitățile noastre, Harry, arată ceea ce suntem cu adevărat.”– spune Dumbledore cu fermitate și noblețe.

La polul opus al acceptării mele sunt, în viață, personajele tip Umbridge, cea care încearcă și reușește, pe căi corupte și mincinoase să se afirme ca o vrăjitoare demnă de luat în seamă și care îi ia locul lui Dumbledore la conducerea școlii, ajungând să preschimbe instituția magică într-un regat al minciunii, al prefăcătoriei, al răutății și lingușelii ridicate la rang de politică educațională în care până și tortura elevilor este îngăduită.

„Deep down, you know that you deserve to be punished. 

În adâncul sufletului tău, tu știi că meriți să fii pedepsit” – spune Umbridge cu vocea ei cu inflexiuni răsfățate, dar malefice, înainte de a obliga câte un copil să-și încrusteze în carne, la propriu, poruncile ei…

Când am citit pentru prima dată volumul al cincilea al epopeii, Harry Potter și Ordinul Phoenix, cartea în care apare zâmbitoarea, rozalia, învolănata, buclata și prefăcut delicata Dolores Jane Umbridge, mi-a trecut prin minte că mi-ar plăcea să lansez o linie de tricouri sau de post-carduri pe care să scrie I love Dumbledore, I hate Umbridge. Și că mesajul meu ar fi limpede, pentru toți cei care au citit splendidele cărți ale lui J.K. Rowling, nu doar ca o alegere între dragoste și ură, ci mai mult de atât, ca o declarație de subminare a autorității impuse cu forța în favoarea autenticității, ca un manifest de susținere a marilor lideri înnăscuți în fața celor impuși prin decizii corupte și dictatoriale, ca un strigăt de libertate și de demnitate care să minimizeze și ridiculizeze pretențiile șefilor de tip Umbridge de a li se oferi ascultare, supunere și osanale.

Când eram mică, voiam să fiu Olguța. Când m-am făcut mare, vreau să fiu Dumbledore.

Tu?