Pe vremuri, fiind jurnalistă, festivaluri cutreieram. Trimiteam faxuri de acreditare şi, într- un mod complet neeminescian, mă culcam ades nu lângă izvor, ci lângă uşa câte unui sponsor, fiindcă ziarul la care lucram la sfârşitul secolului trecut nu ne deconta deplasările, doar ne îngăduia să implorăm pe cineva să ne plătească drumul şi diurna în schimbul promisiunii că-i vom scrie numele, cu font sfrijit, undeva, la sfârşitul articolului şi-al relatărilor despre festivităţile de premiere.
După ce-mi trântea telefonul în nas, plângeam cu sughiţuri şi-mi promiteam că voi bea mai puţină apă, ca să nu mai ies atât de des la toaletă şi să ratez taman momentul în care Hienă de la Animal X a sughiţat.
Mi-am petrecut ultimele zile la festivalul UNTOLD de la Cluj, uluită de grandoarea show-urilor, stând la biroul de presă printre jurnalişti tineri, care şi-au început cariera scriind pe laptop scump, veşnic conectaţi la tot ce se întâmplă în lume prin telefoanele lor sofisticate şi moderne. Am stat de vorbă de la egal la egal cu mari artişti ai lumii şi m-am minunat, smerită, recunoscătoare, că am ajuns să trăiesc şi astfel de vremuri.
Am strigat numele României împreună cu sute de mii de oameni, fericiţi, cu toţii, că ne aflăm la Cluj, iubindu- ne ţara şi adorând lacrima lui Armin van Buuren care, după un show răvăşitor de frumos, n-a ştiut cum să ne mulţumească mai din suflet pentru ceea ce şi noi, spectatori generoşi, i-am dăruit. Iar când cerul s-a aprins de artificii după spectacolul lui David Guetta, m-am bucurat că n-am ratat nici un moment “untold”, nici o emoţie. Şi nu de frica vreunui şef scârbos, ci de gloria unei clipe atât de rare, atât de preţioase, în care, la capătul unei poveşti nespuse, eşti mândru că eşti român şi onorat că, fiind jurnalist, ţi s-a dat dreptul să consemnezi şi să te minunezi…
Citește și Inima mea a rămas la UNTOLD – pe Jurnalul Ilonei.
