Decenii de-a rândul se credea că oamenii care povesteau că au fost pe punctul de a trece în lumea de dincolo, dar, până la urmă, au ales să se întoarcă, nu ne împărtășeau decât halucinațiile lor cauzate de suferință. Povestirile cu luminița de la capătul tunelului au tot fost luate în râs, considerate forme ale unui delir comun. Iar despre tunelul trecerii dinspre viață spre moarte se credea că nu are niciun fel de luminițe, de fapt, și nici destinație reală.
Între timp, părerile noastre s-au mai decantat, au apărut cărți cu dovezi științifice și cercetări medicale documentate. Profesorul Dumitru Constantin Dulcan a scris Mintea de dincolo, iar Anita Moorjani nu doar că s-a întors din moarte, dar s-a întors vindecată și a lansat fascinantul său volum Dying to be me – Am murit și m-am descoperit pe mine.
Cred că, astăzi, au mai rămas destul de puțini care să nege existența tărâmurilor eterice de dincolo și care să se îndoiască de lumina dintre lumi. E ceața aceea strălucitoare pe care unii o zăresc la capăt de tunel al morții. Alții, aflați și mai aproape de momentul trecerii, o percep ca pe un văl alb de liniște și bucurie. Iar cei care învață să lucreze prin diverse tehnici spirituale o torc în fire vindecătoare și-o cheamă în ajutor pe pământ, prin reiki sau prin theta healing.
Este și lumina în care Harry Potter s-a întâlnit cu Dumbledore, în finalul ultimului volum al epopeii dedicate vrăjitorilor de la Hogwarts, Talismanele Morții. După ultima sa mare confruntare cu Voldemort, când Harry a decis să i se predea pentru a opri atacurile mortivorilor, bagheta celui mai crud utilizator al magiei negre l-a lovit pe tânărul magician cu o vrajă menită să îi curme viața. Numai că, înainte de a pleca de tot, Harry s-a întâlnit, în ceața alburie a marilor regăsiri ale sufletelor, cu Dumbledore, și au stat de vorbă până când Harry s-a hotărât ce are de făcut. Pentru că, așa cum povestesc toți cei care au făcut călătoria aceea până la jumătatea drumului, întotdeauna decizia întoarcerii este lăsată în seama lor, nu a universului. Probabil că majoritatea nu mai vor să revină pe pământ, iar despre ei nu mai aflăm nimic, cel puțin nu cu simțurile obișnuite. Cei curajoși, care se hotărăsc să se întoarcă, de obicei de dragul sau în ajutorul celor din viața și din preajma lor, vin înapoi și unii dintre ei – cum sunt cei intervievați în cartea profesorului Dulcan, cum este Anita Moorjani sau, iată, Harry Potter – povestesc cum a fost călătoria…
– Trebuie să mă întorc acolo, nu-i așa? – a întrebat Harry Potter, după ce și-a lămurit marile nedumeriri stând de vorbă cu directorul școlii, plecat deja dintre cei vii.
– Asta tu hotărăști – i-a răspuns Dumbledore.
– Aș putea face și altfel? – a continuat Harry, cel în a cărui viziune, ceața albă a întâlnirii se adunase într-un loc ce semăna cu gara King’s Cross.
– Cum să nu? răspunse Dumbledore, zâmbindu-i din nou. Zici că suntem în gara King’s Cross? Cred că dacă te hotărăști să nu mergi înapoi, ai putea… să zicem… să te urci într-un tren.
– Și unde m-ar duce trenul acela?
– Mai departe, zise Dumbledore simplu.
În scena întâlnirii dintre Harry și Dumbledore, tot acolo, sus, unde oamenii se privesc unul pe celălalt în esența ființei lor, se află și restul mutilat de suflet al lui Voldemort, reprezentat ca un bebeluș diform, fără piele, abia respirând. După ce și-a așezat, prin crime și orori, bucăți din sufletul său în cele șapte horcruxuri, doar o vietate chinuită, neînstare să mai evolueze vreodată, îl mai poate adăposti…
Nu îl putem ajuta? a întrebat Harry Potter, cu binecunoscutul său altruism. Iar Dumbledore i-a spus că, din păcate, nu, nu se mai poate.
Este o scenă uimitoare, care poate fi citită, ca întreaga carte, de altfel, în cheia spiritualității atotcuprinzătoare în care cu toții ne regăsim sensul, în zilele noastre. Numai că J.K. Rowling și-a lansat cărțile începând cu anul 1997, iar scena despre care vorbesc acum, cea care mi-a tăiat răsuflarea de emoție de câte ori am recitit-o pentru că m-a obligat să o privesc ca pe o fereastră deschisă între universuri, trebuie să fi fost scrisă cândva, la final de 2006…
Cărțile cu Harry Potter sunt, pentru mine, încă o dovadă că nu există granițe între lumi și că nu există, de fapt, moarte. Sufletele sunt eterne, iar periplul întrupărilor noastre este drumul, cel mai greu, cel mai frumos și cel mai uimitor pe care îl avem de străbătut. Și el are, întotdeauna, și măreție, și umor.
Decizând să revină pe pământ, înainte să-si ia rămas bun de la Dumbledore care i-a spus „să nu-ți fie milă de cei morți, Harry. Milă să ai pentru cei care trăiesc fără dragoste”, Harry Potter se mai oprește o clipă în ceața de lumină albă ca să întrebe ceva important. Iar Albus Dumbledore îi răspunde cu o replică a cărei frumusețe dă sens nu doar cărții, ci și vieților noastre, ale celor ce am avut șansa de a citi o poveste aparent destinată copiilor, dar care este, de fapt, o istorie pentru suflete curajoase, călătoare prin eternitate. Așa cum sunt sufletele noastre, întâlnite aici, la umbra aceleiași uimiri.
– Mai spuneți-mi un singur lucru. Toate astea sunt adevărate ori sunt plăsmuirea minții mele?…
– Bineînțeles că sunt plăsmuirea minții tale, Harry! Dar de ce oare ar trebui să însemne că nu sunt adevărate?…
