„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Prăpăstiile dintre părinți și copii

de

Nu cunosc pe nimeni care să nu aibă ceva de vindecat în relația cu părinții sau cu copiii săi. Am în jurul meu oameni care fie se ceartă întruna cu părinții lor, fie se bârfesc intergenerațional, în fața oricui stă să îi asculte.

Și știu destui tineri care s-au mutat în capătul celălalt al lumii, zicând că le e mai bine așa, la distanță cât mai mare de mama prea invazivă sau de tatăl prea autoritar.

Nu știu cum se face, dar relațiile dintre copii și părinți nu izbutesc niciodată să scape de sub amenințarea durerii. Cred că sunt mai multe traume născute din nemulțumirile și suferințele adunate între progenitori și odrasle decât din certurile, trădările sau separările soților, amanților și iubiților, deși parcă am fi cu toții tentați să spunem că iubirea în cuplu este cea care ne-a brăzdat sufletul cu cicatrice. Dar, pe drumurile lungi ale vindecării, obstacolele cele mai multe, cele mai greu de depășit, cele mai greu de oblojit vin chiar de la ființele care, cu siguranță, declară că nu au iubit pe nimeni mai mult decât pe noi și pe care, măcar într-o vreme, și noi am crezut că le iubim cu dragoste fără măsură…

Nici în cărțile cu Harry Potter relațiile dintre copii și părinți nu sunt deloc idealizate, pentru că, așa cum am spus mereu, cartea este o oglindă cât se poate de onestă a lumii noastre ispitite de evoluție, dar ținute mereu în loc de durerile nevindecate.

Pentru Harry, dorul de mamă e un continuu prilej de suferință, iar vocea ei auzită de dincolo de moarte e o traumă atât de mare, încât îi ia puterile, făcându-l vulnerabil în fața dementorilor. Iar când Harry reușește să se întoarcă în trecut prin intermediul amintirilor profesorului Snape, durerea și rușinea de a descoperi că James Potter, tatăl lui, pe care îl venerase până atunci, se purtase în adolescență cu agresivitate și totală lipsă de empatie față de colegul lui și, la început, chiar și față de Lily, viitoarea lui soție, îl bulversează cumplit pe Harry, făcându-l să își piardă orice reper.

„Ce-l înspăimântase și-l făcuse să se simtă atât de îngrozitor nu era că Snape strigase la el sau că aruncase cu borcanul acela după el, ci că știa și el prea bine cum este să fii umilit de față cu alții. Știa exact cum se simțise Snape atunci când tatăl lui se luase de el și, judecând după ce văzuse, tatăl lui fusese exact așa de arogant cum îi spusese Snape întotdeauna.”

Într-o lume aflată în fierbere și sub continua amenințare a forțelor răului, Harry Potter se simte complet descumpănit și vlăguit după ce realizează că nu se mai poate sprijini pe ideea că tatăl său a fost un erou. Îndoielile îl macină și-l fac să umble prin lume devastat și tăcut.

„Harry își tot amintea că intervenise în schimb Lily. Mama lui fusese amabilă. E adevărat, amintirea expresiei de pe chipul ei atunci când se răstise la James îl tulburase pe Harry foarte tare. Era limpede că Lily îl detesta pe James, iar Harry pur și simplu nu pricepea cum de ajunseseră cei doi să se căsătorească până la urmă. O dată sau de două ori chiar se întrebă dacă nu cumva James o obligase să se mărite cu el…

Timp de aproape cinci ani gândul la tatăl lui îi adusese lui Harry alinare și-i servise drept sursă de inspirație. De fiecare dată când i se spunea că seamănă cu James, se simțea foarte mândru. Iar acum… acum, gândindu-se la tatăl lui, îl lua cu frisoane și se simțea teribil de nefericit.”

Deși crescuți într-o familie minunată, cu părinți buni și iubitori, și copiii familiei Weasley au nemulțumirile, traumele și acuzațiile lor la adresa mamei și a tatălui. Toți cei șapte copii le reproșează părinților lor sărăcia și faptul că, din cauza traiului modest, au fost de multe ori nevoiți să înghită ironiile și umilințele colegilor care i-au judecat pentru hainele lor ponosite și manualele vechi, iar gemenii Fred și George se apucă să facă bani singuri  – încălcând tot timpul regulile școlii, vânzându-le colegilor obiecte interzise și refuzând să mai asculte muștruluielile părinților pe care, indirect, îi consideră răspunzători pentru rebeliunea lor. Mai târziu, unul dintre copii, Percy, refuză să mai vorbească cu părinții și cu frații, renegându-și complet familia și văzându-și de cariera sa pe cont propriu și de bunăstarea câștigată individual, printr-o slujbă bună la ministerul (corupt) pe care ai lui l-au repudiat. Îndepărtarea lui Percy naște o suferință cumplită mai ales în mama lui, apriga Molly ajungând să izbucnească în plâns ori de câte ori cineva rostea, din greșeală, numele fiului său plecat.

Cel de-al cincilea volum al epopeii, Ordinul Phoenix, pune pe tapet – la figurat – și pe tapiserie – la propriu- relațiile cumplite de familie din casa Black, în care nașul lui Harry Potter, Sirius Black, avusese literalmente o relație de ură cu părinții lui, așa că aceștia îi arseseră numele de pe tapiseria care înfățișa arborele genealogic al neamului lor, din care Sirius evadase de îndată ce putuse s-o facă.

„- De ce am plecat? spuse Sirius, zâmbind amar și își trecu degetele prin părul lung, vâlvoi. Fiindcă îi uram pe toți. Pe părinții mei, cu obsesia lor pentru sângele pur. Erau convinși că a face parte din familia Black e ca și când ai face parte din familia regală… Pe idiotul de frate-meu, care a fost destul de bleg să-i creadă…”

Iar în fosta reședință a familiei Black, devenită apoi sediul de taină al Ordinului Phoenix, atmosfera se păstrează în continuare cumplit de sumbră sau cumplit de ilară – depinde cum alegi să privești răcnetele pline de ură ale mamei lui Sirius, care îi ocărăște pe oaspeți din tabloul pe care l-a fixat pe perete cu o vrajă de fixare definitivă sau bombănelile dușmănoase ale servitorului ei credincios, elful de casă Kreacher, care, deși are obligația de a-l asculta pe Sirius, în sinea lui ar vrea să-l trateze și pe el, și pe oaspeții lui cu sânge impur, cu disprețul cu care ar fi făcut-o fosta lui stăpână, creând situații în care, dintre declarațiile sale făcute cu glas tare și cele șoptite nu îndeajuns de încet pentru a nu fi auzite, țâșnește un umor negru abisal…

Când dădu cu ochii de Sirius, Kreacher făcu o plecăciune ridicolă, foarte adâncă.

– Ridică-te, zise Sirius, pierzându-și răbdarea. Ce mai pui la cale de data asta?

– Kreacher face curățenie, repetă elful. Kreacher trăiește numai pentru a servi nobila casă Black…

– … care este tot mai întunecată pe zi ce trece. E un jeg îngrozitor aici, spuse Sirius.

– Stăpânului i-a plăcut întotdeauna să glumească, zise Kreacher, făcând o nouă plecăciune, după care continuă ca pentru sine. Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care a călcat în picioare inima mamei sale…

– Mama mea nu avea inimă, Kreacher, izbucni Sirius. O ținea în viață numai răutatea.

Kreacher făcu încă o plecăciune și bombăni furios:

– Cum spune stăpânul. Stăpânul nu e vrednic nici măcar să șteargă noroiul de pe botinele mamei sale, of, biata mea stăpână, ce-ar zice să-l vadă pe Kreacher slujindu-l, cât îl ura ea, câte dezamăgiri i-a provocat… (…) ... se întoarce din Azkaban și-i dă ordine lui Kreacher, of, biata mea stăpână, ce-ar mai spune ea să-și vadă casa acum, cu scursurile astea în ea și lucrurile ei de preț azvârlite la gunoi. Jura că nu-i fiul ei, iar acuma, uite-l că s-a întors și se zice că-i și criminal…

– Mai bombăne tu mult și-o să devin și criminal! strigă Sirirus iritat, trântind ușa în urma elfului.

– Sirius, elful nu e în toate mințile, zise Hermione. Nu cred că-și dă seama că-l auzim.

Sirius spuse:

– Într-adevăr, a stat prea multă vreme singur, primind comenzi ciudate de la portretul maică-mii și vorbind singur, dar dintotdeauna a fost un ticălos, un…”

Unde greșim când ne creștem copiii? Unde greșim când ne judecăm părinții?!

Înainte de a avea un copil ne gândim cum să-i mobilăm camera, ce nume o să-i punem, cum și unde va naște mama și, poate, unde vom face petrecerea de botez. Ce-ar trebui, însă, să învățăm neapărat înainte de-a avea copilul? Iar dacă n-am apucat să găsim răspunsul ăsta magic înainte de-a fi devenit părinți, ce mai putem face acum, cât încă relațiile dintre noi, cei cărora le-am dat viață și cei care ne-au dat viață mai pot fi recuperate?!

Nu am răspunsuri întregi, doar frânturi de gânduri și de speranță pe care le exersez în relația cu copiii mei, Ilona, Victor și Iza, dar și în relația cu mama mea de pe pământ și cu tatăl meu din cer. Umplu prăpăstiile dintre mine și ei cu lacrimi, cu căutări, cu învățări, cu iertări…

Pentru ei, mă străduiesc să învăț să înlocuiesc judecata cu dragostea și măsurătorile făcute din trufie cu învăluirile iubirii. Pentru ei mă dezvăț de la bârfă și de la vorbitul urât, căci am priceput că dacă vorbesc de rău despre părinții mei în fața copiilor mei, cândva se vor simți și ei îndreptățiți să facă la fel vorbind și gândind urât despre mine sau despre tatăl lor. Pentru ei vreau să fiu sănătoasă și să trăiesc mult și frumos, ca să nu-i abandonez înainte de vreme, lăsându-i cu trauma unei sfâșietoare plecări. Pentru ei am încă un motiv în plus să doresc să-mi aflu sensul vieții și să trăiesc cu noimă, cu mândrie, cu bucurie, cu demnitate. Pentru ei mă străduiesc să învăț tainele abundenței care îți dă libertate, ca să-i scutesc de lecțiile atât de incorecte ale sărăciei și ale umilinței în fața celor care le arată ostentativ că au mai mult și ca să le pot da mai ușor dreptul să zboare acolo unde îi cheamă sufletul, nu doar până acolo unde le îngăduie banii din pușculiță să ia biletul de autobuz. Și, cu siguranță, cel mai important lucru pe care îl învăț e să fiu fericită. Tristețile și durerile nu se împart la doi. Nimeni nu-ți ia o parte din durerea sau din nefericirea ta, chiar dacă îți spune că îți este alături în greaua încercare prin care treci. În schimb, fericirea se multiplică la infinit, e contagioasă și e de ajuns pentru toată lumea.

Vreau să fiu fericită și să dau asta mai departe, în cea mai de preț lecție de mamă și de fiică a vieții mele! Mă vindec de rănile căpătate din relația cu părinții și familia mea de ieri, ca să vindec rănile pe care le-am născut, fără voie, în copiii mei, în părinții și în familia mea de azi. Iar una dintre cele mai plăcute, mai sigure și mai eficiente căi de vindecare și de rostogolire către fericire e chiar lectura de fiecare seară din cărțile magice cu Harry Potter prin care, ce minune!, o mamă cu trei copii, J.K. Rowling, și-a vindecat mai întâi propria viață și apoi a început să ne ajute și pe noi să ne-o vindecăm pe a noastră. Pagină cu pagină, personaj cu personaj, vrajă cu vrajă, revelație cu revelație.

Citiți împreună cu copiii voștri cărți frumoase, cărți vindecătoare, cărți înălțătoare, căci aceasta este una dintre căile sigure spre cea mai de preț lecție pe care o avem de învățat: lecția bucuriei împărtășite, a descoperirii în doi, a fericirii date mai departe, cu magică generozitate. Citiți și iubiți! Iubiți!

Comentarii

  • Cat adevăr, Alice! Și cât de frumos ai scris… Pana la lacrimi… De ieri, sunt andreeagiorgia28 pe Instagram… Mulțumesc mult ca ti-ai făcut timp sa-mi raspunzi pe mail… Dna Dumitrescu se operează la rinichi pe 10 iunie, are niște probleme, asta încercam sa-ți spun… Dar e alături de tine… Nici noi nu suntem prea bine, e posibil ca tata sa iși piardă și celălalt picior… Dar toate au rezolvarea lor… Te pupam cu toții! P.S. Tocmai mi-am comandat Caietul jurnal de fericire al Georgianei Spataru…

    Andreea 24 mai 2019 16:41 Răspunde
    • Andreea, imi pare asa de rau ca treceti prin momente grele cu sanatatea! As vrea sa iti dau putere prin gandul meu, dar stiu, asa cum scriam si in text, ca durerile si suferintele ni le purtam singuri. Te imbratisez tare si abia astept sa apara cartea cea frumoasa a Georgianei, ca sa ti-o pot darui.
      Va imbratisez pe toti, sunteti frumosi si buni si faceti parte din sufletul meu. Transmite, te rog, urarile mele de sanatate si de curaj si doamnei Dumitrescu, si taticului tau!

      Alice Năstase Buciuta 24 mai 2019 21:51 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title