„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

La Ploiesti, adica acasa

de

Mi-a fost greu la Ploiesti. Mi-a fost bine. Mi-a batut inima cu deznadejde, de teama sa nu gresesc ceva, sa nu uit altceva, sa nu supar pe cineva. Pentru ca acolo, acasa, nimic nu-mi poate fi indiferent. Fiindca sunt acolo prietenii mei, repere ale devenirii mele. Sunt martorii frumusetii inimii mele de adolescenta, sunt cei care stiu ca, dintotdeauna, am avut aripi si am vrut sa zbor. Am avut emotii, am avut sperante, am avut asteptari, am avut revelatii. In intalnirea cu cititoarele mele din Ploiesti, intre parintii si copiii mei, intre prietenele mele regasite peste ani si prietenele mele de azi, mi-a fost greu. Mi-a fost bine. Mi-a fost dor de cea care am fost candva si dor de cea care vreau sa devin, de acum inainte.

 

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title