Dragostea din care te poți îmbăta

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să evadez din timp prin câte un sărut. Culmea este că pot retrăi și acum miracolul acelor întâlniri. Îl pot evoca cu precizie, chiar dacă o fac apelând la alte simțuri decât cele pe care le folosesc de obicei în exercițiul aducerii aminte.

Îmi pot aminti mereu vertijul unei îmbrățișări de pe malul lacului Michigan, și poate nu sărutul în sine, primul nostru sărut, deși parfumul băiatului acela mă bântuie câteodată și-acum… Ci mai degrabă starea aceea de plutire, de ebrietate uimită, de înălțare, pe care am trăit-o atunci când m-am întors la clipa trăită, fără să știu dacă a trecut o oră, un an sau o viață întreagă de când m-a îmbrățișat și și-a atins buzele de ale mele, fără să mai știu dacă e dimineață sau seară, iarnă sau vară, dacă suntem încă pe pământ sau în nori. Și mai am un sărut din colecția de întâmplări fără seamăn ale iubirii mele, undeva, pe un peron de metrou înțesat de studenți, în Grozăvești, unde mă despărțeam de un băiat care pleca spre gară. Și un ultim sărut uimitor care, tot așa, a oprit timpul în loc. Eram în mașina mea și, deși conduceam, m-am întors, la semafor, către pasagerul din dreapta, și mi-am dat seama că sunt îndrăgostită de el atunci, în aceeași secundă în care m-am aplecat să îl sărut.

După toate întâmplările acestea miraculoase am umblat ca beată, zile în șir, săptămâni în șir, poate luni. Mi-era de ajuns să mă întorc în clipa acelor atingeri electrice, ca să uit unde sunt, ca să nu-mi mai fie frig sau foame, ca să nu mai aud zgomotele din jur.

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să am aceeași stare de plutire, de evadare din mine însămi și din lumea în care trăiesc, la finalul câte unei cărți. Așa am umblat vrăjită de frumusețe când am terminat pentru prima oară Un veac de singurătate a lui Márquez, sau Noaptea de sânziene a lui Eliade, sau Ușa interzisă a lui Liiceanu. Pe toate le-am recitit de zeci de ori, mai apoi, și, de fiecare dată, m-am amețit de splendoarea lor, care m-a supt în alte universuri.

De o vreme încoace, însă, viața mea s-a schimbat. Umblu beată din ce în ce mai des, pentru că mă înalț de extaz în câte-o meditație, în câte-o rugăciune, în câte o clipă sacră în care aerul se pornește să vibreze în jurul meu, urnit de câte-o mantră sau de câte un sunet de clopot. Mă amețesc de culori coborâte în vertij peste mine din portaluri cerești, las cerurile să se rostogolească și plâng în beția extazului, de-atâta credință, de-atâta speranță, de-atâta măreție.

Nu știu nici dacă am pierdut ceva, nici dacă am câștigat altceva. Port cu mine toate iubirile mele și evadez din timp prin clipele lor de maximă străfulgerare. Închid pleoapele și zâmbesc unui bărbat frumos și zvelt, unui munte cu creasta de zăpadă, unei icoane albastre, unei coloane de la Sarmizegetusa, unui portal de culori. Și apoi mulțumesc pentru dragoste, pentru marea dragoste, care e pretutindeni, dar n-o putem trăi cu adevărat decât în poveștile sfinte, pentru care nu există timp, nici maluri care să ne despartă, nici distanțe, nici uitare. Dragostea din care te poți îmbăta mereu, cu un sărut, cu o revelație de lumină și de măreție, cu o rugăciune, și pentru care eu mă închin: În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh și al Sfintei Fecioare, Amin!