Nu am mai fost acasă demult

Am umblat ieri întreaga zi cu splendidul cântec al celor de la Poesis în gând și în suflet. Mă pregăteam să-mi fac curaj și să scriu pe blog. Să recunosc că nu am mai scris aici demult, dar că-mi pare rău… Că am realizat că, în vreme ce rătăceam prin mine însămi, întrebându-mă de unde să îmi iau mai multă putere, am uitat că aici, în căsuța mea virtuală, găsesc mereu limanul și alinarea tuturor tristeților și sursa tuturor răspunsurilor.

Așa că, de astăzi, mă întorc la scris. Îmi promit mai întâi mie, și abia apoi vouă, prieteni dragi, întâlniți mai mult în vis și în scris decât în realitate, că voi scrie mereu, despre tot ce simt, într-un exercițiu de salvare, de vindecare.

Am avut o primăvară cumplită. Știți de ce… Și acum a venit vara, iar eu încă nu-i simt culorile, nu-i adulmec parfumurile, nu-i găsesc liniștea. Dar, din când în când, îmi amintesc să fiu recunoscătoare pentru tot ce am avut, lucruri atât de valoroase, încât din frumusețea lor mă pot hrăni o viață și-o eternitate. Și să fiu recunoscătoare pentru tot ce mai am, miracole născute din dragoste, care au nevoie de dragostea mea. Nu folosește la nimic să mă întind pe jos și să renunț la luptă. Trebuie să merg mai departe, oricât de greu ar fi. Oricât de pustii mi s-ar părea amiezele în care întind mâna spre telefon și apoi îmi dau seama că n-am pe cine să sun și să spun, ca mai ieri, „Ce faci, iubita mea?”, știind că, oricât de amărâte am fi, împreună cu Simona mea, scotocind printre amintiri, ne vom găsi motive de râs.

Nu am mai scris demult aici, pe blog, în mod autentic, așezându-mi sufletul sub ochii voștri. Sigur, am mai povestit câte ceva, am mai lansat câte-un subiect de discuție, dar n-am mai fost în stare să spun, cu adevărat, ce simt.

Mă întorc acum, la voi, cum m-aș întoarce acasă. Mi-e dor să spun toate adevărurile inimii mele și, astfel, să îmi regăsesc puterea de a zâmbi. Terapia confesiunii chiar funcționează, nu-i așa? Probabil că o folosiți și voi, cu prietenii voștri, cu oamenii buni care vă stau în preajmă… Și cred că aici e locul în care și eu am să mă vindec, așa cum m-am vindecat și alte dăți. Aici e acasă, chiar dacă, așa cum spun talentații Marius Bațu și Eugen Baboi, prin versurile poetului Mircea Micu, nu am mai fost acasă demult.

Dar acum sunt aici.