Să fii mare? Să fii mic?

Toată copilăria mea oropsită de griji mărunte şi atât de diverse, încât copiii din ziua de azi nici cu gândul nu le-ar putea gândi, mi-am aşezat-o sub umbrela speranţei că, lasă, mă fac eu mare în curând… De exemplu, pentru că nu aveam niciodată bani de ajuns ca să îmi cumpăr cărţile pe care mi le doream, mă hotărâsem să mă fac vânzătoare în librăria aceea mare şi frumoasă, la vitrinele căreia mă uităm cu jind de câte ori treceam pe lângă ea. Eram sigură că am găsit astfel varianta cea mai abilă de a citi toate cărţile lumii, în timpul programului, şi că voi primi şi salariu pentru asta. Dar recunosc că ideea nu era peste măsură de originală, fiindcă, pe atunci, la serviciu, oamenii făceau cu totul altceva decât îţi imaginai. Doamnele care lucrau în rafinării tricotau pulovere, iar domnii angajaţi la fabrică dădeau cu zarul ca să-şi anime jocul de table.

Hmmm…

În anii mei de copil, aş fi fost dispusă să renunţ, printr-o vrajă absurdă, la felii întregi de viaţă viitoare, numai pentru că eram nevoită să port îmbrăcămintea rămasă de la sora mai mare. De dragul perfid al unor haine noi, musai elegante şi suave, de dorul de a ajunge mai curând la dreptul constituţional de a-mi cumpăra singură veşmintele și pantofii, aş fi vrut să fac un salt crăcănat tocmai peste adolescenţa aducătoare de miracole…

Dar eu, de fapt, nu mă săturasem să fiu copil. Îmi erau dragi plimbările cu bicicleta mea Pegas cu coarne, chiar şi  pe străzile neasfaltate ale cartierului nostru, şi eram mereu fericită la finalul spectacolelor pe care le organizam cu copiii din vecini, mai ales că recitam şi cântam frumos şi eram răsplătită cu potop de aplauze – atât cât puteau să potopească palmele pline de bătături ale bunicilor și străbunicilor pe care îi adunam noi pe post de spectatori. Însă epoca adultă mă ispitea cu nişte utopii atât de dulci, încât nu le mai puteam rezista. Eram convinsă că, atunci când eşti mare, viaţa ţi se rânduieşte după bunul, răul sau leneşul tău plac. Că, dacă vrei să fii fericit, se îmbulzesc peste tine toate noroacele, că, dacă nu ai chef de nimic, poţi să zaci, întins pe vreo poieniţă însorită, sau să te cuibărești în fotoliu cu o carte bună, până-ţi vine poftă de muncit sau de trăit şi că, dacă nu-ţi place ceva sau cineva, îl poţi face să dispară doar cu puterea gândului. Iar toate aceste imaginate şi splendide motive îmi erau de ajuns ca să nu mai vreau să zăbovesc pe tărâmul anilor fragezi.

Vreau să fiu mare! – recitam înainte să adorm, în loc de rugăciune, fiindcă învăţasem la şcoala noastră comunist-ateistă că nu e voie să te rogi, iar eu simţeam, totuşi, nevoia, să spun ce am pe suflet înainte să alunec în somn. Rugămintea – că rugăciune nu pot să-i spun – nu mi-a fost îndeplinită înainte de vreme, aşa cum nădăjduisem. Am străbătut pas cu pas toate vârstele, toate erele, toate amăgirile şi dezamăgirile primelor încercări şi ale primelor iubiri şi mi-a luat o viaţă de om până să simt că m-am făcut mare cu adevărat. Însă acum pot privi în urmă şi îndrăznesc să cred că ştiu să cântăresc mai corect, comparând lucruri trăite, lucruri simţite.

După ce îmi adorm pruncii, citindu-le povestea de seară dintr-o carte frumoasă, pe care ne-o permitem, chiar dacă nu am izbutit să ajung vânzătoare într-o librărie, aşez eu însămi fruntea pe pernă. Şi legăn în minte un gând care, în clipele acelea dintre veghe şi somn, când totul pare posibil, mă ademeneşte înspre cel mai frumos vis. Vreau să fiu copil…- îmi spun, aproape seară de seară, cu inocenţa pe care nu au reuşit să mi-o alunge pe de-a-ntregul nici căderile, nici depărtările, nici aşteptările. Şi aştept să mă visez întoarsă în epoci lipsite, poate, de haine frumoase, dar cu siguranță şi de griji şi de răspunderi, în care părinții mei erau tineri, frumoși și veseli. Sau în splendide vremuri neîntâmplate, în care să fiu sora copiilor mei şi să alergăm toţi, împreună, pe dealuri ale copilăriei fără sfârşit.

Jinduiesc după vis chiar dacă ştiu că, atunci când mă voi trezi, îmi voi aduce aminte că trebuie să merg mai departe. Să străbat pas cu pas toate vârstele, toate împlinirile, toate erele, toate amăgirile şi dezamăgirile ultimelor încercări. Şi ale ultimelor iubiri. Pentru că am vrut să fiu mare. Şi sunt, chiar dacă acum aş da orice să răstorn înapoi lumile, dorinţele, vârstele…

Imposibil.