Pe vremea când familia era încă unul dintre reperele esențiale ale lumii noastre, bărbații își căutau, ca hipnotizați, femei care să semene cu mama lor. Cred că după ce familiile și-au risipit marile valori, căutările bărbaților și-au cam răsturnat sensul: nevestele sunt pe de-a-ntregul neasemănătoare cu mama.
E la fel de valabil și în ceea ce le privește pe femei… Soții seamănă sau nu seamănă cu tații.
Merg adesea în mașină și văd cu coada ochiului un bărbat frumos și tânăr pe care îl iubesc, și nu mai știu dacă stau lângă soțul meu sau dacă sunt din nou copila și tatăl meu mă conduce, cu mașină, la școală. Îi văd lui, iubitului meu, mâna frumoasă, fină, împodobită cu verighetă, și îmi pare, amețitor, că este mâna stângă a tatălui meu, mâna pe care fruntea mea o aștepta cu toate temerile, cu toate visele rele, cu toate neliniștile, pentru a se elibera sub o simplă mângâiere.
Suntem prinși într-o capcană perpetuă a iubirii. Ne căutăm parteneri care să semene sau care să nu semene cu părinții noștri de sex opus, în funcție de cum reușim să ne proiectăm viețile privind prin vizorul îngust al copilăriei. Modelul de iubire a părinților noștri se răsfrânge, fără să vrem, fără să știm, asupra modelului nostru de iubire. Iar frumusețea, demnitatea, fidelitatea, onestitatea sau, dimpotrivă, nimicnicia ori urâțenia făpturilor lângă care creștem ne condamnă la căutări al căror sens și rost a rămas undeva, într-o vârstă de care abia ne mai amintim în stare de veghe. Uneori, iubiții noștri sunt părinții noștri, întineriți și aduși în viețile noastre sub o altă formă. Alteori, cei pe care îi iubim sunt niște făpturi pe care le-am ales tocmai ca să uităm cum erau părinții noștri – deși asta nu se va întâmpla niciodată.
Dintre modelele și contramodelele copilăriei, cu cine seamănă, cu cine nu seamănă partenerii voștri?
