Sunt doar câteva lucruri de la care trebuie să ne luăm la revedere pentru totdeauna într-o viaţă de om. Şi, bineînţeles, acelea ne sunt cele mai dragi. Poemul lui Edgar Allan Poe, Corbul, o creație nespus de aproape sufletului meu, este o capodoperă dedicată neputinţei de a întoarce în vieţile noastre ceea ce am pierdut definitiv.
Am învățat la Teoria Literaturii un lucru pe care nu l-am putut crede niciodată, că poetul și-ar fi construit cu luciditate și calcul rece poemul de dragoste sfâșietoare. Că a stat la masa de scris și-a socotit cam cât de lungă să fie poezia, cam ce temă să aibă, ca să emoționeze, și ce fel de rime să îmbârlige în ea ca să fie mai sonoră. Lecția de atunci nu mi-a folosit deloc în anii de școală, însă mi-am amintit-o abil de câte ori am declarat, privind către o carte a mea din trecut, că am mimat, în numele literaturii, și dragostea, și așteptarea, și deznădejdea. Dincolo de asta, scris cu sau fără intenții pur poetice, „Corbul” este o poveste de dragoste aşezată în versuri, o poveste iremediabil încheiată, pentru că preaiubita Lenore a plecat de mult dintre cei vii. Cel care nu şi-a vindecat încă sufletul de iubire şi de aşteptare întreabă corbul intrat în casa lui, pe neaşteptate, într-o noapte:
,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: Nevermore.
Sunt atâtea lucruri în vieţile noastre la care nu ne mai putem întoarce şi, din când în când, cu penele lui negre, ne intră în casă şi în suflet un corb care ne spune: „Nevermore”. Privesc către propria mea viaţă şi mi se pare, uneori, că, dacă aş vrea cu adevărat, aş putea răsturna înapoi către mine şi către alte sensuri mai bune orice întâmplare, orice întâlnire. Dar, în momentele mele de luciditate, ştiu că ceea ce s-a pierdut rămâne iremediabil pierdut. Că viața celor plecați, încrederea, dragostea semeaţă, dezinvoltura în faţa vieţii nu mai pot fi recompuse din cioburi, odată ce au fost zdrobite de câte o întâmplare nedreaptă. Şi că e mai înţelept să acceptăm că există şi „nevermore”, să fim prieteni cu corbul lui Edgar Allan Poe şi să nu ne împotrivim atunci când el ne răspunde cu singurul cuvânt învăţat vreodată.
