fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Copiii noștri sunt ai noștri

de

Ne-am minunat cu toții de splendoarea poeziei lui Khalil Gibran și am decis că da, are dreptate, copiii noștri nu-s ai noștri.

“Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi, dar nu din voi,

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri”.

Așa spune poetul, cu dreptate, deși el nu a avut niciodată propriii lui copii. Poate, dacă ar fi fost tată, n-ar mai fi avut înțelepciunea și tăria pasului înapoi care să-i îngăduie să vadă totul cu atâta limpezime.

Eu, care am născut de trei ori, luând de fiecare dată propria-mi viață de la capăt, pot să accept doar cu puterea minții înțelepciunea profetică. Știu că țara nu e a noastră, copiii nici atât, soții nu-s ai soțiilor și nici amantele ale amanților, iar lumea, în general, nu aparține oamenilor, ci lui Dumnezeu. Mintea pricepe, dar sufletul meu “arde-n iubire ca para”, cum spune Eminescu, nu cum spune poetul arab. Inima mea simte, prin zbaterea ei, că, dacă tot mi-a fost dată lecția maternității, atunci trebuie s-o trăiesc, s-o exersez și s-o repet nebunește, până la ultima suflare. Și de aceea eu cred că, totuși, copiii sunt bucăți din noi. Sunt sensul și bucuria pe care le-am primit în dar de la o viață care a fost atât de generoasă cu noi, încât ne-a livrat, sub privirea uluită în fața miracolului, cele mai la îndemână și la îndeinimă motive să ne simțim ca și cum n-am fi trăit degeaba. Alții trebuie să-și caute rostul în cărți, în călătorii, în epifanii, dar noi, părinții, nu! Am primit totul de-a gata, printr-o mare iubire. Sau prin două, prin trei sau chiar patru…

Copiii sunt motivele noastre cele mai evidente ca să evoluăm și să creștem. Sunt reperele noastre în fața propriei deveniri. Sunt cei care ne țin în viață atunci când nicio altă rațiune nu mai pare la fel de bună ca să ne mai luptăm cu mizeriile traiului de zi cu zi. Sunt lecțiile cele mai grele, cele mai frumoase. Și poate că noi, părinții, nu suntem ai lor, fiindcă ei au dreptul și uneori chiar și puterea să se dezică de noi, să ne uite și să meargă mai departe. Dar ei sunt ai noștri pentru totdeauna și niciun gest, nicio respirație, nicio tresărire de emoție, de drag sau de bucurie, din cele care ne vor mai fi date după întâlnirea cu ei, nu-i va exlude și nu-i va ocoli, chiar dacă nu vor vrea să le știe. Copiii noștri sunt ai noștri. Ce noroc, ce miracol, ce șansă!

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Tag-uri:
· · · ·
Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Adevarat! Ce frumos ai scris!

    Andreea 11 februarie 2021 14:04 Răspunde
  • Va citesc cu drag articolele, dar acesta Mi_a lăsat un gust amar. Copiii sunt ai noștri. Asa cum zicea Mihai Morar de ziua tatălui sau.. este cel din care provit și singura zi a tatălui este ziua lui… Da trebuie sa le permitem să-și ia zborul și sa aibă propria familie și ne ne bucuram de fiecare realizare a să. Mi se pare crud sa credem ca copilul nostru are dreptul sa ne uite. Nu, unde este iubire nu trebuie sa fie uitare. Depărtare, poate da. Dar dacă îți uiți părinții, personal cred ca nu-i iubești. Este doar o părere. Numai bine

    Frigulet 11 februarie 2021 19:51 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title