fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Mama

de

Prima dată mi s-a făcut un dor cumplit de mama atunci când am născut primul copil. În vertijul uimitor al durerilor mele am simțit, cumva, inexplicabil, durerile pe care le trăise ea înaintea mea cu 32 de ani, aducând pe lume fetița speriată și însingurată care aveam să fiu.

Apoi, în lunile de început ale maternității mele, mintea mea a început să dezgroape amintiri. Mi-am amintit într-o zi în care Ilona adormise lipită de sânul meu cum, într-o dimineață în care mă trezisem plângând, oropsită de un vis pe care nu mi l-am mai putut aminti, nu m-am liniștit decât după ce mama m-a luat lângă ea în pat și am putut adormi din nou, cu căpșorul așezat pe pieptul ei. Miraculos a fost că nu întâmplarea în sine mi-a revenit în minte, ci senzația de căldură și pace, bucuria de-a mă simți apărată de orice pericol. Din senzația aceea recuperată de dincolo de uitări am putut să reclădesc pentru copiii mei simțământul încrederii. “Și dacă ar veni crocodilii să ne atace, mama v-ar apăra”, le-am spus mereu, de când erau mici. Ei știu povestea, dar întreabă și acum, din când în când. “Cum ai reuși, mami?” Iar eu le explic, a mia oară, că aș apuca de coadă crocodilul cel mai mic și i-aș lovi cu el pe toți ceilalți. Și i-aș doborî, chiar dacă ar fi uriași. Pentru că dragostea mea pentru ei îmi dă putere și îmi dă curaj.

De la o vreme încoace, m-am tot auzind vorbind cu vocea mamei. La început mi s-a părut că e doar o adiere de dor. Apoi am fost mai atentă și mi-am dat seama că îmi recunosc în voce nu doar inflexiunile glasului ei, ci mă trezesc că spun întocmai cuvintele pe care le-ar fi spus mama, dacă ar fi fost în locul meu. Uneori, chiar mă revoltă ceea ce tot eu așez în vorbe. Dacă aș auzi-o pe mama rostind aceleași păreri, cu siguranță mi s-ar părea afirmații superficiale. Sau nepotrivite. Sau demodate. Și, totuși, mă pomenesc glăsuind, ca și cum nu eu aș decide ce spun.

Ridic ochii spre bărbatul meu atunci când pleacă de lângă mine cu disperarea mută pe care am citit-o mereu în ochii mamei mele atunci când îl însoțea pe tata până la ușă și simt, întreagă, deznădejdea ei născută din prea multă iubire. Semăn cu ea, așa cum văd colegele mele de liceu având astăzi, la patruzeci de ani, chipul pe care îl aveau mamele lor acum mai bine de două decenii, când veneau la ședințele cu părinții. Observ cum ridurile li s-au asezat, nemilos, într-o constelație aproape identică celei pe care o purtau pe obraz femeile care le-au dat viață. Și văd același lucru și la mine.

Semanăm tot mai mult cu cei care ne-au dat viață. Nu am ales, iar dacă am fi vrut să ne împotrivim, probabil că ar fi fost în zadar. Pentru că retrăim, cumva, tinerețea părinților noștri și îmbătrânim la fel ca ei, purtându-le parcă încă o dată grijile, poverile, fericirile. Și, într-o dimineață, ne trezim că, atunci când privim în oglindă, nu întâlnim ochii nostri, ci ochii părinților noștri, aflați, paradoxal, la vârsta pe care-o avem noi azi. Îi revedem pe cei care ne-au crescut, așa cum arătau ei când aveau copii mici – pe noi. Și, dintr-o dată, se întâmplă cu noi o minune, pentru că suntem deopotrivă părinți și copii. Avem doar zece ani și privim dintr-un colț către cei mari, care suntem tot noi, chiar dacă avem acum chipul ridat al părintilor nostri și, atunci când vorbim, când plângem, când râdem, hohotim cu glasul lor, care s-a așezat în propriul nostru glas.

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title