fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Nu îmbătrânim

de

E clar, nu îmbătrânim de Revelioane. Nici măcar de aniversările naşterilor noastre nu îmbătrânim. E la fel, şi la unele, şi la altele.

Ne pregătim cele mai grozave ţinute, ne coafăm, ne machiem cu grijă şi alegem meniul ca şi cum am mânca pentru ultima dată, convinşi că dincolo de miezul nopţii se va întâmpla o minune şi viaţa noastră se va rostogoli, clar şi zgomotos, către o altă etapă. Dar, de fapt, după ce orologiul sună noaptea jumătate, la castel în poartă… nimenea nu bate. După o noapte de petrecere, dimineaţa vine la fel de urduroasă şi de sleită de puteri ca după o banală noapte de coşmar.

Hotărât lucru, nu îmbătrânim când vor calendarele. Eu am îmbătrânit, fizic, cât în mulți ani adunați mai înainte, când am născut copilul meu dintâi şi, în dimineaţa nu de după întâlnirea miraculoasă și fericită cu fiica mea, ci de după întâlnirea durerilor insuportabile în care m-am perpelit într-un spital murdar, m-am privit în oglindă şi am constatat că am încărunţit. Brusc, într-o singură zi de travaliu. Asta mi-a amintit de povestea bunicii mele cu femeia care fusese răpită de urs şi ţinută în vizuina lui, până când oamenii au găsit-o acolo, ghemuită, speriată şi încărunţită ca o bătrână, deşi stătuse doar câteva zile şi nopţi. Crezusem, până când mi s-a întâmplat asta mie însămi, că e doar o poveste de speriat copiii care nu ascultă de bunici. Dar, de fapt, nu era decât încă o dovadă că nu înaintăm în vârstă când vor firele de nisip ale clepsidrei, ci atunci când soarta ne pune cu adevărat la încercare.

Nu am îmbătrânit de Revelionul ăsta. Am îmbătrânit deja cât o viață și o moarte întreagă mai demult când l-am pierdut pe tata și, mai mult de jumătate de an după aceea mintea mea s-a luptat să mă apere, făcându-mă să uit ce-am trăit cu o zi înainte, condamnându-mă la o zi a unei cârtițe îndoliate.

Acum, de sărbători, am întinerit puţin. Am văzut câteva filme cu actori frumoşi şi talentaţi, am urmărit suflete şi minţi de regizor geniali, am fost la Operă, atât de frumoasa Operă, unde mari artiști binecuvântați cu har au cântat, au dansat și au regizat parcă numai pentru mine, m-am răsfăţat fără cure de slăbire, am avut timp mai mult să mă joc cu copiii mei şi să râdem împreună, am dormit fără vise, m-am trezit fără grabă, am scris fără deadline. Şi, până de ziua mea, în miez de vară a anului de graţie 2017, am de gând s-o ţin tot aşa, întinerind. Între timp, ca să-mi fie drumul mai lin, am să mă rog cu rugăciunea inimii mele neîncărunțite: lasă-ne, Doamne, să ne trăim vieţile şi iubirile în ritmul bătăilor inimii noastre, nu al secundelor Tale. Oricum, nu îmbătrânim atunci când schimbăm vârsta, nici când schimbăm anul. Ci doar atunci când ne dai o nouă lecţie, punându-ne să o luăm de la capăt cu aşteptările, cu disperările…

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title