Care e cartea copilăriei tale? Aceea care ţi-a schimbat viaţa şi ţi-a colorat visele, care te-a ajutat să îţi găseşti rostul şi să înţelegi cine eşti, cine vrei să fii?
Eu n-am avut parte de toate cărțile lumii, așa cum au copiii de azi, care le citesc pe cele mai frumoase de pe pământ, traduse sau în limbile în care au fost scrise, căci copiii noștri sunt, de la naștere, cetățeni ai lumii și ai universului. Dar ştiu sigur că am găsit, chiar și în vremurile acelea în care granițele fizice, dar și ale cunoașterii, erau închise cu sârmă ghimpată, o carte cât o lume și că viaţa mea ar fi fost mai tristă şi mult mai lipsită de splendoare dacă, într-o zi norocoasă, copilul care am fost nu s-ar fi întâlnit cu universul feeric din “La Medeleni”. Că aş fi bâjbâit mult printre nedumeriri, că aş fi întârziat încă un anotimp (un an, un timp…), până să îmi găsesc puterea şi îndrăzneala de a înţelege şi de a defini frumuseţea.
Din cartea lui Ionel Teodoreanu am învăţat să iubesc de copil. Am învăţat să râd cu soare şi să plâng viscolit, să cresc frumos, să cer mult de la viaţă. Să nu îngădui nimănui să îmi frângă nici aripile, nici zborul – aşa cum a promis Dănuţ. Şi să mă lupt mereu cu rutina, cu deznădejdea care te fac să uiţi cine eşti şi ce vrei – chiar dacă el nu a izbutit, până la urmă, să facă…
Ador zarzării, pentru că mi-au nins copilăria petalele lor, o dată cu rândurile superbe ale cărţii. Trăiesc azi pentru a-mi împlini marea dragoste pentru că am avut norocul să întâlnesc, în cea mai frumoasă carte a copilăriei mele, porunca de a fi fericită. Iar meseria sufletului meu mi-am ales-o tot pentru că am citit “La Medeleni” şi am înţeles că destinul unei făpturi romantice şi visătoare ca mine are în el imperativul splendid de a studia Literele, şi de a dărui lumii literele cărţilor, mai departe. Citind “La Medeleni” am întâlnit, atingând mai întâi cu papilele gândului, sărbătoarea cataifului aşezat pe masă, cu dezlănţuirea lui de frişcă şi deliciu. Citind “La Medeleni”, am învăţat să-mi aşez un trandafir galben la reverul taiorului albastru, cum făcea Monica. Din cartea de căpătai a copilăriei mele am învăţat să îmi aştept iubirea la ţărm de mare, cum l-a aşteptat Olguţa pe Vania, şi să-mi transform dragostea într-o nemărginire…
Cărţile pe care le citim în copilărie ne luminează destinul. Paginile care ne dăruiesc înţelepciunea şi splendoarea lor ne transformă pentru totdeauna, făcându-ne mai buni, mai puternici, mai profunzi. Mai adevăraţi. Îmi curg prin vene cuvinte şi imagini a căror întâlnire, la vârsta potrivită, m-a obligat să trăiesc mai mult şi mai frumos decât cei care nu au avut parte de binecuvântarea lecturii.
Care este cartea care v-a bucurat copilăria şi v-a transformat viaţa? Sub titlul şi sub frumuseţea cărei cărţi vă stau primii ani din viaţă?
„Panza de paianjen” de Cella Serghi, povestea superbă de viață și de dragoste a Dianei Slavu. E cartea adolescentei mele.
Era si cartea preferata a Simonei Catrina, am vorbit despe ea de mii de ori si am citit-o de tot atatea ori. Si a mea, ca dovada ca am si facut un efort urias si am reeditat-o, intr-o editie de mare calitate, careia i-am ingrijit cu ochiul si cu sufletul meu fiecare cuvant, fiecare virgula…
Dar nu e o carte din copilarie, ci de mai tarziu, din adolescenta, din tinerete…
Pânza de păianjen de Cella Serghi
O carte mereu castigatoare…
In primii ani ai copilariei, „Povestile” fratilor Grimm, din care povesteam la nesfarsit surorii mele, prietenilor si colegilor de clasa, in ora de lectura; pe la 9 ani, „Aventurile lui Buratino sau Cheita de aur”, la 10 ani, „Ciresarii”, la 13 – „Panza de paianjen” – eu eram Ilinca.
Intr-adevar, Luminita, cand citesti in copilarie te vezi unul dintre personaje, te identifici in mod special cu unul dintre ele, si eu eram cand Diana, cand Maria din Ciresarii. Acum nu mai citesc asa, am invatat sa iubesc toate personajele deopotriva- si parca-mi pare rau!
Robinson Crusoe
Pentru ca m-a dus pe insule pustii cu plajă cu nisip fierbinte si cu soare…mult soare. Cum mie imi era frig mereu in Romania, ma transpuneam acolo, pe plaja aia fierbinte unde trebuia sa meşteresc o pluta sau sa caut ceva de mâncare… Era un vis.
Şi am citit-o şi din ambiţia născută când cel caruia i-am cerut sa mi-o imprumute mi-a răspuns „nu e o carte pentru tine! ” Eu aveam vreo 10 ani iar el era de vârstă tatălui meu – prieteni de familie… Mă gândesc acum, adult… Cum sa descurajezi aşa un copil? Ma bucur ca nu l-am luat in seamă… Robinson Crusoe chiar trebuie citită când eşti copil…
Lorelei, da, Robinson Crusoe trebuie citita in copilarie, cand poti mai bine ca oricand sa calatoresti cu puterea gandului pe insule pustii si insorite! Eu am citit asa, din ambitie, o alta carte minunata, Jane Eyre, despre care mama mi-a spus ca nu-i pentru varsta mea. Ba era. Daca n-ar fi fost, n-as fi dus-o pana la capat cu asemenea bucurie.
Draga mea Alice, cu acest subiect ai deschis o lume minunata in care, sunt sigura, cu totii ne-am simtit eroi ai ei, ne-am alaturat personajelor si ne-am prins in jocul lor cu tot sufletul nostru. Cred ca, exact, asta este marele har al unui scriitor si doar astfel se rescrie opera lui, iar si iar. Cred ca am inceput sa citesc ceva mai tarziu pentru ca joaca afara cu prietenii si vecinii era prioritatea principala atunci cand timpul imi permitea si cand mama ma lasa la joaca. Alergatura pe afara, cataratul prin copaci a fost indeletnicirea principala a primilor mei ani de copilarie. Dar si cand am descoperit cartile, am inlocuit cu mare bucurie joaca efectiva si am intrat intr-o lume de vis din care, uneori, imi pare ca n-am iesit nici azi.
Am inceput, cum se incepe cu povesti, dar, dincolo de farmecul lor imediat nu as putea spune ca mi-au marcat copilaria. Cartea de care imi amintesc, insa, si care si azi imi aseaza in suflet o usoara nostalgie a fost „Singur pe lume”, scrisa cu mult talent de Hector Malot. Iar apoi, ca intr-o rasturnare de situatii, calatoriile lui Jules Verne au fost cele care m-au dus pe mari nesfarsite spre tarmuri a caror mister si frumusete m-au facut sa-mi doresc, mereu, sa calatoresc prin lume. Viata, mai apoi, nu a fost chiar atat de darnica, dar dorinta de atunci a ramas. Si totusi o carte care m-a emotionat si m-a facut sa cred ca iubrea e cea mai mare insussire a unui suflet si e cea care ne leaga definitiv si pentru totdeauna pe noi, oamenii, a fost cartea lui Charles Dickens „David Copperfield”, pe care am citit-o si rascitit-o, bucurandu-ma, cu lacrimi in ochi, de fiecare data, de sfarsitul minunat al intalnirii dintre David si Agnes, simbolul iubirii desavarsite, pentru mine, pentru multi ani de atunci inainte.
„La Medeleni”, insa este si in ceea ce ma poriveste, o carte minunata pe care o am asezata in suflet pentru totdeauna. Iar ca sa nu o uit, Olguta este cel mia frumos nume din lume, fiind numele fiicei mele!
Luminita, stiu ca fiica ta poarta numele minunatei fete din La Medeleni, ca dovada ca tu esti cea mai fidela dintre cititoarele cartii.
In ceea ce-l priveste pe Jules Verne, eu l-am adorat si i-am citit cu dedicatie toate cartile. Fiind insa atat de multe, nu as putea alege una anume, ci toata opera lui mi-a marcat copilaria. Ma contraziceam cu Simona mea – ei cartile lui Jules Verne nu-i placusera si ne bombaneam pe tema asta… Dar eu le iubesc atat de mult, incat mi le-am cumparat din nou pe toate, in speranta ca voi avea candva ragaz sa le recitesc – ca odraslele mele n-au niciun gand sa le citeasca, asa cum nu vor sa citeasca nici Ciresarii, nici La Medeleni… Lor le plac cartile straine, Ilona citeste mai mult in engleza, Victor citeste mai mult carti cu multe poze, Iza are carti cu iepurasi… 🙂