Unul dintre bolnavii de Alzheimer din Anatomia lui Grey trăieşte, din pricina bolii, două vieţi paralele. Într-una dintre existențe îşi urmează vechiul destin, acela în care este însurat şi demn în blazarea sa maritală, în cealaltă viaţă, în care a uitat tot ce i s-a întâmplat mai înainte, fiind singur şi eliberat de orice responsabilităţi, s-a îndrăgostit din nou, nebuneşte, de o colegă de demenţă, întâlnită în spital. În funcţie de voia Domnului şi a bolii, se trezeşte din somn într-una dintre cele două vieţi. Sau alunecă din luciditate în libertate şi o strigă pe Victoria, cerându-i soţiei care îl veghează – dar pe care el n-o recunoaşte – să îi aducă femeia iubită. Medicii şi soţia ştiu că, la un moment dat, dacă nu i se va găsi leac, se va stabiliza în cea de-a doua lui viaţă. Aceea începută târziu, dar care, în mod straniu, pare frumoasă şi plină de emoţie. E viaţa adusă de boală, e regăsirea de sine de pe tărâmul absurdului şi al inconştienţei.
Mi-am amintit, văzând episodul respectiv, de toate neputinţele mele de a accepta plecările şi trădările bărbaţilor pe care i-am iubit. Şi de Fiona lui Shrek, cea care era în jumate de viaţă prinţesă cu talia fină şi în altă jumătate căpcăuniță bondoacă şi cu faţa turtită. Văzută din afară, alunecarea ei dureroasă nu părea să aibă decât un singur leac. Fixarea în viaţa aceea pe care noi o considerăm adevărată. Viaţa în care Fiona e om şi are fiţe, ipocrizii şi rochii de prinţesă. Şi, totuşi, dragostea alege pentru ea. Dincolo de sărutul adevăratei iubiri, Fiona se aşază pentru totdeauna în existenţa cu căpcăuni grăsani şi râgâieli voioase.
Ne temem cumplit de bolile care îi transportă de lângă noi pe oamenii pe care îi iubim şi ne e la fel de frică de deciziile lor de a pleca, de bună voie. Îi considerăm nefericiţi pe autişti, fiindcă fug de noi într-o lume în care noi nu avem acces, aşa cum ne e imposibil să acceptăm că oameni care ne-au iubit cândva s-au îndrăgostit de altă femeie, de alt bărbat şi sunt hotărâţi să îşi afle fericirea în case şi-n vieţi care nu-s ale noastre. În case şi-n vieţi care nouă ni se par case şi vieţi de căpcăuni, dar lor le aduc lumină şi cântec în suflet. Şi poate că ar fi mai înţelept doar să acceptăm așezările Domnului și plecările oamenilor şi să dăm binecuvântarea celor care au ales altă femeie, altă viaţă, altă boală sau altă iubire decât aceea pe care o putem înţelege noi. Poate că ar fi mai simplu şi mai puţin dureros să ne bucurăm pentru fericirea lor dobândită altfel decât am fi vrut noi şi să mergem mai departe, aşteptând să se deschidă cândva şi uşile propriilor noastre evadări spre miracol.
Uitându-ne la televizor sau auzind povestea unei prietene, suntem cu toţii în stare să vedem că asta rămâne singură soluţie. „Lasă-l să plece. Eliberează-te, iartă, urează-i fericire”, îi sfătuim pe cei care ni se confesează. Dar nu suntem niciodată la fel de înţelepţi şi generoşi când vine vorba despre iubirile noastre. Doar cei pe care îi iubesc alţii pleacă spre câte o lume mai bună sau către o viaţă mai senină. Ai noştri am vrea să ne rămână alături pentru totdeauna. La bine, la rău, la tot mai rău. Dar să rămână cu noi, aşa cum ne-au promis. Dar, Doamne, bunule Doamne, aproape nimeni nu mai crede azi în promisiuni…
„Dacă tu ai dispărea, si din răsu-mi si din plansu-mi, te-aș zidi din sinea mea, te-as clădi si mine însumi”.Ce poate fi mai frumos de atât…
Nimic nu poate fi mai frumos de atat, Miruna. Iubirea inseamna sa porti pe cineva in tine si sa-l renasti, iar si iar. E o forma de nemurire, cea mai frumoasa si la indemana dintre toate.