„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Iubesc filmele, iubesc cu patimă filmele…

de

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/Înnebunitele ploi şi ploile calme,/Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,/Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,/Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile…

Așa își începe Ana Blandiana descântecul de ploaie, cântul său poetic de recunoștință față de căderile de ape din cer care o fac să se simtă cea mai frumoasă femeie din lume.

Eu, dacă aș putea așeza în poezie recunoștința mea pentru un dar aproape la fel de îndemână ca ploaia, aș mărturisi, la rându-mi, că iubesc filmele, iubesc cu patimă filmele, pentru că poveștile lor așezate în culori și imagini împletite cu artă de regizori iscusiți – acești zei ai prezentului nostru – mă fac să mă simt cea mai fericită femeie din lume.

Aș evada pentru zile întregi doar într-o lume a filmelor, aș tot vedea și aș revedea poveștile ecranizate care mi-au marcat viața, dar mi-aș rezerva și la cinema o lojă pentru filmele noi – așa cum visez să am cândva o lojă a mea la operă, pe care o iubesc la fel de pătimaș, nesăbuit chiar. Dar aceasta este o altă poveste despre care vă voi scrie altcândva, fiindcă acum mi-am propus să vă dezvălui încă un motiv pentru care iubesc filmele, altul decât cele despre care v-am mai vorbit până acum.

Să vezi un film bun e un dar la îndemână pentru fiecare dintre noi. Eu n-aș mai putea trăi fără HBO, fără Diva, fără Paramount, dar chiar și pentru cei care nu-s abonați la canalele de filme, măcar din când în când televiziunile difuzează câte un film splendid, de la care nu-ți mai poți lua ochii. Iar o ieșire la cinematograf e o mare, mare bucurie, pe care eu o aleg oricând în locul unei ieșiri la restaurant- mai ales că, de când există sălile VIP la Cinema City, poți să iei și o masă grozavă, cu gustări rafinate, ca preludiu al unui film bun, cu bani mult mai puțini decât ai cheltui dacă ai ieși la o crâșmă fițoasă. Și chiar și atunci când n-ai bani decât pentru biletul la film, nu-ți iei nici popcorn, iar sticla de apă o scoți pe furiș afară din geantă după ce se stinge lumina – fiindcă nu știu dacă vouă vi s-a întâmplat să ajungeți până la fondul de maximă avarie, dar pe mine criza scârbavnică m-a lovit chiar și așa de tare, uneori – mie mi se pare că tot mai plăcută e ieșirea în oraș la cinema, decât la o masă unde dai bani pe ceva înțesat de calorii, care nu-ți va lăsa impresii și amintiri, doar, poate, încă o dâră în plus de celulită și-o graniță albă pe harta vergeturilor eterne.

Am povestit de curând cum m-am trezit spunând cu voce tare, în sala de cinematograf, în timp ce mă uitam uluită la King Arthur-Legenda Sabiei, noul și splendidul film al lui Guy Ritchie: „Doamne, ce film frumos!”… Deci acest film e marea mea revelație din ultimul timp. Și tot recent le-am povestit unor amici că am revăzut, la televizor, a nu știu câta oară, un film la care nu mă așteptasem să mă cucerească atât de iremediabil, dar, uite, a făcut-o: Mad Max- Fury Road. Și vă mai spun că mi-a plăcut enorm abia intratul în cinematografe Absolut tot – Everything, Everything, pentru că, de când sunt mamă de adolescenți, văd poveștile  de iubire ale tinerilor cu alți ochi, cu altă duioșie, cu alte speranțe, și știu că am încontinuu enorm de învățat, pentru iubirile lor și pentru iubirile mele câte mi-au mai rămas. (Și, apropo de iubirile mele, ca imagine de fundal pe telefonul meu îl am tot pe Chris Hemsworth, carevasăzică domnul Thor, căci, mă scuzați, n-am putut renunța…).

Dar un lucru pe care nu l-am povestit niciodată până acum este că ultima oară când am văzut-o pe Simona am fost împreună la film, unde am invitat-o să vedem împreună oscarizatul și controversatul Moonlight care în martie abia ajunsese în România și că, după film, ne-am oprit pe o canapea chiar acolo, în cinematograf, și am râs, povestindu-le lui Doru și Ilonei despre escapadele noastre din anii studenției, când ne drămuiam banii de masă ca să ne rămână și de un film și când, înghesuindu-ne să vedem Călăuza lui Tarkovski, despre care se vorbea atât de mult în anii aceia, ne-am străduit să îl urmărim cu seriozitate și atenție până la capăt, dar am sfârșit râzând pe înfundate, căci Simona a adormit în timpul vizionării, apoi s-a trezit brusc și-a întrebat: ce-i cu câinele ăla?

Nu-mi mai amintesc nimic din Călăuza, deși știu sigur că ar merita să îl revăd la vârsta de acum. Îmi voi aminti, însă, mereu, de câinele căruia eu și Simona îi datoram multe zâmbete, multe povești îmbârligate în jurul cozii lui, multe motive să strângem bani și să mergem iarăși la film, la Catifeaua albastră a lui David Lynch sau la Rochia albă de dantelă a lui Dan Pița, filme pe care le-am văzut împreună și le-am comentat îndelung.

Iubesc filmele, iubesc cu patimă filmele, cu atât mai mult cu cât pe Simona am văzut-o ultima dată la un film și, deși povestea băieților negri care, în lumina lunii, par albaștri, a fost sfâșietoare, la sfârșit noi am râs amândouă, discutând, povestind, amintindu-ne de filmele noastre, răsturnând toate lacrimile în zâmbete, așa cum știam să facem împreună, într-o magie pe care eu, singură, n-o mai stăpânesc…

Ce filme iubiți? Ce filme ați revedea? Ce filme ați văzut de curând la cinematograf și mi le puteți recomanda, ca să mai râd, ca să mai plâng?

P.S. Toate fotografiile din articol sunt făcute de Ilona mea scumpă – cea din deschidere ieri, pe 21 iunie, cele cu Simona pe 7 martie 2017.

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Bine ai revenit acasa,Alice!Asteptam sa revii si sa ne inseninezi zilele cu minunatele scrieri…….. Dumnezeu ne-a dat intai bucuria vietii si ne vrea in armonie .Noi ,trecatori razvratiti ,am scormonit tot felul de trairi ca sa ne fie viata complicata.Ne lasam prada durerii , pierdem clipe unice si nu avem puterea sa acceptam vremelnicia vietii pe pamant.
    Iti trimit un gand bun !
    P.S.Mi-a placut mult intamplarea cu atipitul la film:)

    Muza 22 iunie 2017 19:53 Răspunde
    • Muza mea draga, iti multumesc ca ai revenit aici si tu. Mi-e dor de blog, de intalnirile noastre de odinioara, mi-e dor sa vorbim despre noi… Chiar si daca spunem lucruri care dor, sau lucruri care nu suna „glossy” 🙂

      Alice Năstase Buciuta 22 iunie 2017 20:47 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title