Am avut o zi groaznică…

Am avut câţiva ani buni când, înainte să mă aşez în pat şi să-mi trag sufletul, mă văicăream măcar puţin despre ziua care dădea să se încheie. Mi-am dat seama cât de des obişnuiam să-mi plâng de milă când Ilona, abia întoarsă de la grădiniţă, s-a aşezat pe marginea patului şi, dându-şi pletele blonde peste umăr, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glăsciorul ei fraged: „Oh, am avut o zi groaznică”… Şi abia în glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal şi mi s-a făcut ruşine, şi mi s-a făcut părere de rău, şi mi-am promis să fiu mai atentă cu lucrurile pe care le spun şi le trăiesc în faţa copiilor mei. Pentru că ei reţin totul, repetă totul. De la cuvinte şi gesturi, până la marile greşeli ale vieţii noastre.

Am revăzut azi episodul acela din Anatomia lui Grey în care personajele mor, iubirile se destramă, copiii îşi pierd părinţii, iar părinţii rămân fără copii. Episodul în care Meredith şi Alex rămân blocaţi într-o ambulanţă, cu un bebeluş bolnav în braţe… În care soţul lui Teddy moare pe masa de operaţie, în timp ce soţia lui opera o femeie cu inima făcută ferfeniţă dintr-o greşeală a altui medic. În care Meredith şi Derek sunt anunţaţi că fetiţa iubită, Zola, nu le va mai fi încredinţată…

L-am revăzut şi am plâns, cu recunoştinţă că trăiesc. Că iubesc. Că sunt mamă. Am plâns cu dragoste şi cu nemăsurată admiraţie pentru scenariştii geniali ai serialului meu adorat, care m-au făcut să-mi amintesc, într-un talmeş-balmeş demn de mărturisit doar în cabinetul unui psihoterapeut încercat în ale ţicnelilor – sau pe un blog avangardist – de o mie de întâmplări uitate. De fetiţa mea mică şi blondă, care mi-a atras atenţia în felul ei inocent şi splendid, că nu trăiesc cum se cuvine, din moment ce vin acasă şi spun, zi de zi, aceeaşi formulă. Mi-am amintit de vechea mea tristeţe intrată în sânge, şi de dorinţa mea nebunească de a evada odată pentru totdeauna din cercul nemulţumirii perpetue. Şi de adevărul înalt, profund, iremediabil, pe care nu ştiu de ce îl uităm mai des decât ni-l amintim: că o zi n-a fost groaznică dacă ne-am certat cu şeful sau cu soţul, dacă am avut pană de cauciuc, dacă ne-am rupt tocul la pantof, dacă am făcut scabie, dacă ni s-a oprit curentul, dacă cel mic a luat notă proastă sau am constatat că nu ne mai încap blugii de anul trecut.

Pândesc din hăţişuri lucruri cu adevărat groaznice, la care nici nu îndrăznim să ne gândim că ni s-ar putea întâmpla. Iar toate celelalte, pe care le putem repara cu un zâmbet, cu o oră de trudă în plus, cu o rugăminte de a fi iertaţi, cu o rugăciune de a învăţa iertarea, cu o rundă de exerciţii la matematică făcute în locul plimbării cu rolele, cu o lacrimă, sunt doar mici încercări din care s-ar cuveni să învăţăm să fim mai buni, mai demni, mai atenţi, mai bucuroşi că noi şi toţi ai noştri trăim şi, cât trăim, ne mai întâlnim. Ca să reparăm ce am stricat sau ca să ne amintim, cu folos, ce am uitat.