fbpx
„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Voi scrie cartea fericirii

de

Tot ceea ce am așezat pe hârtie sau pe ecran virtual de computer a devenit realitate. Nu știu prin ce lege nebună a firii sau nefirii s-a întâmplat că aproape tot ceea ce am proorocit pe tărâm literar s-a făcut viață și, câteodată, fără să știu și mai ales fără să vreau, s-a făcut și moarte.

Îi scriam așa în iulie 2003 – sunt, deci, 15 ani de atunci! – Simonei mele abia plecate în Canada, și absolut întâmplător am dat azi peste scrisorile noastre de atunci:

„Eu și Ilona am învățat să deschidem brațele și să spunem”Atîta!” ca răspuns la întrebarea „Știi cît de mult te iubesc?”. Întindem aripile ca pentru zbor și spunem în cor, „Atîtaaaa!”. Tot „atîtaaa” te iubesc și pe tine, Simona. Deschid și pentru tine brațele, ca să primești îmbrățișarea mea plină de dragoste. Îmi lipsesc taclalele noastre, privirile noastre cu subînțeles, semnele imperceptibile prin care reinterpretam lumea. N-am știut cît de mult însemni pentru mine – ba am știut, dar mă obișnuisem prea tare cu ideea – decît după ce ai plecat și, chiar dacă asta sună ca un vers prost dintr-o romanță lăcrămoasă, așa stau lucrurile. Te iubesc enorm și-mi lipsești. Aș vrea să primesc în dar măcar o zi cu tine, o zi normală, cum aveam pe vremuri, în care să vii dimineața la mine și să te joci cu Ilona și apoi să plecăm împreună în lume…Te sărut, iubita mea. Regret tot timpul în care n-am știut să mă bucur de noi și de siguranța pe care am avut-o cînd eram împreună. Aveam spatele asigurat în permanență, noi știam aceleași lucruri și puteam aceleași lucruri, oricînd ne puteam substitui și da o mînă de ajutor una celeilalte. Mă lamentez ca o baba sau ca un bărbat netrebnic, dar asta e, la următoarea noastră întîlnire va fi altfel, vom ști să profităm de tot ce avem împreună și să fim fericite.

Iubita mea adorată,

Eu am plîns ieri ascultînd, pentru prima dată după plecarea ta, discul Holografilor. Am vrut să-i fac un moft Ilonei, care e înnebunită după A-Bi, – așa îl strigă ea pe Dan Bittman- și m-am trezit gândindu-mă la tine și bocind într-un colț pe “Fără ea” și “N-am iubit pe nimeni”. M-am consolat apoi, cumva, spunîndu-mi că poate în felul ăsta relația noastră a scăpat de finaluri monotone, că ne-am transformat într-un fel de poveste cu Julieta și… Julieta, pentru totdeauna. Pe de altă parte mi-e greu și să mă resemnez în numele literaturii, drept care coc în mine speranțe nebunești că ne vom reîntîlni și o vom lua de la capăt.”

Mi-e greu, și azi, să mă resemnez în numele literaturii, așa că visez să mă entuziasmez în numele ei. Vreau să scriu cartea fericirii perfecte, pentru ca apoi slovele ei să vină și să vindece lumea. Cartea vieții fără de moarte și a iubirilor și a prieteniilor fără sfârșit. Cartea morților răsturnate, prin iubire, înapoi la viață. Cartea destinelor care se aștern lin, splendid, cu dreptate, cu noimă, în fața copiilor noștri adorați, luminați, sănătoși, norocoși. Cartea unei lumi în care nimeni să nu sufere de foame, de sete, de dor, de injustiție, de revoltă. O carte a fericirii tuturor semenilor mei. Și apoi vă voi invita pe toți să ne adunăm gândul pentru împlinirea profeției.

Credeți că se poate?

 

Tag-uri:
· · · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Of,Doamne?

    Mihaela 13 iunie 2018 6:40 Răspunde
  • Sigur se poate! Ma emotioneaza profund ceea ce tu Alice, inca simti pentru prietena ta. Ma alatur tie in gand si simtire , cu randuri presarate de lacrimi , care formeaza un rau plin de amintiri , ce mereu vor fi la suprafata . Cu drag, in asteptarea scrierilor tale.

    Andreea 14 iunie 2018 9:07 Răspunde
  • Ai talent,daruire, motivatie si mai presus de toate ai gandurile de iubire trimise spre tine din partea tuturor celor care te cunosc personal sau prin scris doar-asa ca mine.”Cartea unei lumi în care nimeni să nu sufere de foame, de sete, de dor, de injustiție, de revoltă”.Numai gandul ca ai putea scrie o astfel de carte, ma face fericita si drept urmare iti multumesc!

    mona 18 iunie 2018 10:31 Răspunde
  • ,,Cartea mortilor rasturnate, prin iubire, inapoi la viata”…peste toate sperantele ca dragostea, prietenia adevarata, sunt triumfatoare in fata mortii, fara de care nu stiu cum am supravietui, ramane intrebarea ,,de ce se intampla asta?” De ce marile iubiri si prietenii sunt umbrite de tragedii? Aceste legi ale contrastelor, dupa care functioneaza lumea vie, sunt implacabile, si te temi cateodata sa fii fericit. Este extrem de rara si pretioasa o astfel de legatura intre doi oameni, este o binecuvantare. Daca ai scrie o astfel de carte, daca ai fi creatoarea unei lumi in care nimeni nu ar suferi, personajele tale, dupa ce ar trai o vreme in armonie totala, ar comite aceleasi pacate pe care le-au comis personajele Creatorului….i s-a intamplat pana si Lui:)

    Nicoleta Opris 22 iunie 2018 9:48 Răspunde
  • Nu stiu de ce, dar imi trece prin minte citind cuvintele si dincolo de ele, melodia:
    https://www.youtube.com/watch?v=aqkvyC3rBWI
    Ploua afara, ploua peste noi cu amintirea Clipelor.

    C 29 iunie 2018 14:54 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title